Dialogul dintre centru şi periferie în cea „de-a cincea literatură germană”

[Cosmin Dragoste – Mărgele de sticlă, Editura Aius, Craiova, 2008]

de Silviu Gongonea

Nu ţine de o simplă conjunctură faptul că numele lui Cosmin Dragoste este asociat, acum, la noi, cu cel al Hertei Müller. Cartea pe care o publicase în 2007 la editura Aius din Craiova, Herta Müller – metamorfozele terorii, avea să fie prima monografie din spaţiul autohton despre scriitoarea din Banat, însă trecea atunci, cu excepţia câtorva nume ce au reacţionat imediat, dar care şi acestea erau legate tot de Craiova, aproape neobservată. Nu asupra disidenţei autoarei Animalului inimii insistase Cosmin Dragoste, aşa cum s-ar fi putut crede, ci asupra unei analize stilistice şi tematice a romanelor acesteia, dovedind bune calităţi de teoretician şi de hermeneut. În plus, demersul său întărea convingerea că Herta Müller nu apăruse ca scriitoare de nicăieri. Analiza sa era rodul unei munci de cercetare dusă pe mai mulţi ani – mai exact începând cu anul 2000 – a  fenomenului literar german, dar şi al celui de expresie germană din România. Cărţii îi precedaseră numeroase articole care apăruseră în „Mozaicul“, „Scrisul Românesc“, „LAMA“, „Argos“ sau „Colocvium“. În 2008, la aceeaşi editură, avea să-i apară cea de-a doua carte intitulată Mărgele de sticlă ce însuma aceste articole ce-i avusese ca „protagonişti“, printre alţii, pe Richard Wagner, Werner Söllner, Franz Hodjak, William Totok, Dieter Schlesak, Joachim Wittstock sau pe Herta Müller. Fără a fi o parte din monografia amintită, articolele au însemnat preambulul aşezării scriitorilor de expresie germană într-un context cultural şi istoric.

Mărgele de sticlă, întrucât asupra acestei cărţi ne vom opri, reprezintă, chiar după spusele autorului, „un gest recuperator pentru publicul român, care, astfel, poate avea în faţă, mai clar, imaginea acestei literaturi mult mai cunoscute şi apreciate în Occidet decât la noi.“(p. 3). Ca şi la Hermann Hesse, „jocul cu mărgelele de sticlă“ nu este altceva decât motivaţia armonizării, în inevitabilul „dialog centru-periferie“. Dar cu toate intenţiile de armonizare, dacă privim spre raporturile scriitorilor cu spaţiul de origine, ne este greu să nu ne gândim la statutul pe care îl va căpăta noua literatură desprinsă din cele două matrice (una de tip ideatic, cea românească, şi o alta mai mult formală, conferită de noua limbă). Factorul contextual va rămâne să joace, pare-se, cartea decisivă în cazul acestor scriitori de o certă valoare. În no man’s land-ul dintre ţintă şi punctul de plecare, experienţa literară, aşa cum s-a şi dovedit, va avea întotdeauna de câştigat. Deşi nu există un criteriu de selecţie în sine, cum spune şi autorul, pe lângă notorietatea şi accesibilitatea unora dintre scriitori, putem lesne numi un criteriu al separaţiei, al refugiului într-o limbă şi într-un spaţiu cultural care, în condiţiile în care în România nu se mai putea trăi, devin un acasă fragil. De aceea putem afirma că factorul comun al acestor articole îl constituie dezrădăcinarea şi dezumanizarea generate de istoria recentă, numele unor Rolf Bossert, Herta Müller sau Dieter Schlesak fiind reprezentative în acest sens.

O secţiune a cărţii este rezervată tocmai acestei analize a raporturilor scriitorilor din acest grup cu spaţiul autohton, raporturi care nu pot produce decât rupturi profunde, ceea ce va conduce, între tonul peremptoriu al regimului comunist şi nevoia de emergenţă, la o adâncire a crizei de identitate a acestuia. Cu toate acestea „Relaţia continuu tensionată între periferie şi centrul politic, punctează Cosmin Dragoste, aduce un capital de imagine acestor scriitori, prinşi, nolens volens, într-o ecuaţie limitată ca opţiuni. Cărţile lor tratează, cu destul de puţine excepţii, tocmai perioada dictaturii româneşti, experimentată de pe poziţiile dialogului inechitabil centru-margine.“ (p. 8).

Despre Aktionsgruppe Banat trebuie spus că a fost gruparea ce a adus la un numitor comun energiile şi intenţiile acelor scriitori care nu se mai regăseau cu nimic în spiritualitatea zonală. Într-un mod care ar părea bizar, Aktionsgruppe Banat nu şi-a găsit paternitatea în literatura română. Cu excepţia lui Marin Sorescu, trecut şi el la capitolul „respect“ şi în manierismul căruia găsiseră, probabil, un resort, autorii de aici nu-şi revendică niciun model românesc. Într-un climat politic sufocant, ei îşi aleg repere occidentale de limbă germană, caută resurse în zone necontaminate ideologic. Pendularea între polul lingvistic şi cel politic le-a rezervat, într-un mod paradoxal, atât neşansa destinului individul cât şi şansa ca scriitori. Cea de-a cincea literatură germană sau literatura unei minorităţi care utilizează o limbă mare, după cum a fost etichetată, s-a impus relativ uşor în mediile literare occidentale. Surpriza o constituia prospeţimea limbajului pentru care s-a şi găsit destul de repede o explicaţie în abaterile de la paradigma obişnuită a limbii capabile să genereze surprinzătoare dereglări de sens. Autorul dă ca exemplu debutul Hertei Müller ce n-a şocat neapărat prin tematica propusă, ci prin maniera de lucru. Între referinţa lingvistică şi cea politică, Cosmin Dragoste vorbeşte despre o relaţie „bidimensională“ ce s-a transformat într-un avantaj de „convertire productivă a clivajelor“ (p. 15). Există o „constantă“ în cadrul acestei literaturi: derizoriului, absurdului din sistemul politic li s-a răspuns mai mereu cu ironie, demitizându-se şi deconstruindu-se până la instituirea unei ordini proprii.

Un caz interesant este cel al Anemonei Latzina, singura dintre scriitorii de expresie germană de la noi care nu va lua calea exilului şi printre puţinii aleşi ca model, influenţând în bună măsură lirica germană din România. Pe de o parte, surprinzătoare este despovărarea poeziei de orice constrângeri formale, nu în sensul unui semantism obscur, dar şi subversivitatea mesajului acesteia. Este cazul în care construcţiile truistice pot fi lesne o dovadă de expresivitate: „Iarba-i verde./ Zăpada-i albă./ Ceru-i înalt./ Poporul colaborează.“ (Concluzie). De asemenea, expunerile despre poezia lui Rolf Bossert din „Deformări ale spaţiului în lirica lui Rolf Bossert“ sau „Premoniţia şi transpunerea sa artistică“ sunt menite să aducă poezia cu uneltele criticii la statutul său de drept, cel superior, ca suprarealitate care le înglobează pe toate celelalte, inclusiv pe cea socială. Oricum, destinul lui Rolf Bossert este unul cutremurător. În 1986, la numai câteva săptămâni, după ce reuşeşte să plece împreună cu familia, va fi găsit mort în faţa căminului de azilanţi din Frankfurt. Cât de credibilă a rămas ipoteza sinuciderii înaintată de către autorităţile din RFG ne putem lesne închipui.

Cât priveşte „lista“ scriitorilor cuprinşi aici, autorul menţionează că nu a avut nicidecum pretenţii de exhaustivitate, cartea alăturându-se altor eventuale abordări de acest fel. Intenţia, mai degrabă, pe lângă cea de popularizare, fiind aceea de a scoate în evidenţă specificul şi liniile sinuoase ale devenirii din interiorul acestei literaturi. Pentru fiecare autor, este cert că există o dorinţă constantă de reperare după o tematică şi o amprentă stilistică distincte. Dar Mărgele de sticlă se evidenţiază şi prin stilul coagulant, prin lejeritatea comentariului ce atinge zone delicate ale politicului, ale poeticului sau ale discursului definitoriu. Cosmin Dragoste îmbină elegant instrumentele tematice cu cele ale psihocriticii pentru a facilita accesul la o literatură care, deşi desprinsă dintr-un trunchi comun, surprinde întotdeauna prin diversitatea formelor de expresie. Să scrii despre un segment cultural ce ne aparţine sau căruia îi aparţinem chiar noi pe undeva mi se pare mai mult decât un gest legitim. Pune în lumină o veche preocupare a autorului: aceea de a demonstra că ceea ce poate fi catalogat ca marginal nu este tocmai aşa.