Publicul român trebuie familiarizat cu scriitura Hertei Müller

[interviu cu Cosmin Dragoste, invitatul din EgoPHobia #26]

de Petrişor Militaru

Ce lecturi ţi-au marcat copilăria?
Au fost multe lecturi despre care pot spune că au lăsat o amprentă indiscutabilă asupra copilăriei mele. Aş începe cronologic cu Jules Verne, ale cărui cărţi nu mi-au deschis gustul către ştiinţă sau aventură, ci mi-au stimulat la maxim capacitatea imaginativă. Au fost cu adevărat primele cărţi care, alături de basme, m-au  învăţat să „fantazez” creativ. Nu pot să nu menţionez romanele bătrânului Dumas, cele care mi-au deschis apetitul pentru istorie şi pentru un cod comportamental pe care, chiar copil fiind, am reuşit să-l interiorizez, cel puţin în elementele sale cheie. Urmează (ciudat pentru un copil, ştiu) cărţile lui Ilf şi Petrov şi ale lui Hašek. Am găsit aici, dincolo de umorul acid, capacitatea de a putea spune lucrurilor pe nume în cel mai ucigător mod, cu zâmbetul pe buze.

Aveai un personaj anume cu care te identificai?
Nu am avut niciodată un personaj pe care să-mi probez capacitatea de identificare. De fapt, îmi inventam singur personaje (până la o anumită vârstă, desigur, când am descoperit că viaţa bate de departe imaginaţia), pe care le modelam după tiparul meu (era, aşadar, procesul invers: nu eu luam înfăţişarea personajelor, ci ele pe a mea).

[Cosmin Dragoste]

Când şi cum ţi-ai descoperit pasiunea pentru limba germană?
Studiam germana la şcoală din clasa V-a. Erau acele cărţi ale regimului comunist (care avea să cadă la un an după ce am început învăţarea germanei), execrabile în privinţa textelor literare, dar imbatabile şi azi pe partea de gramatică. Textele prezente în manuale erau indigeste total, dar, la finalul lor, ca lectură suplimentară, erau şi texte „adevărate” (de cele mai multe ori ideologizate şi acelea). Însă, după una dintre acele lecţii menite parcă să spele creiere, exista un text care m-a marcat decisiv: un poem al lui Trakl, Verklärter Herbst (Toamnă transfigurată). În momentul în care l-am citit şi l-am tradus cu toţii în clasă, am avut o adevărată revelaţie, am înţeles ceva: aceasta înseamnă literatură! Nu textele din cărţile de germană, nu lecturile barbare din cartea de română aparţinând lui D.R. Popescu, Eugen Jebeleanu şi alţi asemenea (observaţi că mă abţin de la calificative de orice fel, toţi cei care am prins perioada respectivă le intuim însă). Întâlnirea cu Trakl  a fost decisivă şi m-a determinat să învăţ germana. Trakl m-a vegheat ca un fel de geniu nevăzut apoi: am reuşit să ajung la Mühlau (lângă Innsbruck) acolo unde se află mormântul său (alături de cel al mentorului şi susţinătorului său, Ludwig von Ficker), am văzut arhiva Trakl integrală, la Brenner Archiv din Innsbruck, o clipă rară, pentru care sunt recunoscător domnului profesor Johann Holzner, conducătorul acestui institut, am văzut ultima sa poezie, Grodek, scrisă chiar înaintea morţii sale, cu creion chimic, pe o hârtie proastă, mototolită, în condiţii de front. Al doilea impact decisiv pentru mine, care m-a determinat să deprind germana la nivel profesionist (prin efort propriu) a fost întâlnirea, în vremea liceului, cu un alt titan literar: Hermann Hesse. Citindu-i cărţile traduse în română, am devenit conştient că trebuie să deprind germana atât de bine, încât să-l pot citi în original, fapt care s-a şi petrecut, reprezentând un moment de satisfacţie şi împlinire marcant pentru mine.

Într-un articol din revista pe care o conduci, Argos, îţi manifestai simpatia faţă de Slaven Bilić care “salută nazist” suporterii şi ziariştii la conferinţele de presă şi care declară că îşi motivează fotbaliştii în vestiar punându-le spre audiţie cântece naziste. Eu înţeleg că îţi plac spiritele nonconformiste şi excentrice, iar asocierea dintre nazism şi fotbal mi se pare, în fond, postmodernă şi carnavalescă dar au fost jurnalişti care au considerat afirmaţiile tale drept antisemite. E vorba de rea voinţă sau pur şi simplu astăzi orice referinţă la nazism e interpretată ca ţinând implicit de antisemitism?
Da, orice spirit excentric mă atrage, pentru că numai „excentricitatea” poate ajuta la adevăratul progres. Nu am nici un fel de simpatie pentru nazism. Orice fel de sistem antidemocratic (indiferent de numele pe care îl poartă) îmi repugnă aproape organic. Pe de altă parte, nu ştiu în ce măsură pot fi acuzat de antisemitism tocmai eu, care am acordat mereu atenţie culturii evreieşti de limbă germană din Bucovina (mărturiile pot fi verificate în volumul meu Mărgele de sticlă) şi am şi tradus un roman despre Holocaust (Capesius, farmacistul de la Auschwitz, al lui Dieter Schlesak). În respectivul articol eu vorbeam, de fapt, despre simboluri, pe care nu naziştii le-au inventat, ci le-au preluat şi utilizat (în unele cazuri şi resemantizat). De aici discuţia  a degenerat şi consider că totul a fost un gest de rea-credinţă din partea celor au vrut să înţeleagă altceva.

Care au fost motivele pentru care ai ales să-ţi dedici lucrarea de doctorat prozei publicate de Herta Müller?
Întâlnirea mea cu Herta Müller s-a produs în anul 2000, când am lecturat volumul ei de debut Niederungen (Ţinuturi joase) din care am şi tradus trei proze scurte pentru revista „Mozaicul”. Ulterior, traducerile au fost remarcate de către România literară. Toate acestea mi-au arătat că literatura de expresie germană din România se bucură de atenţie şi se poate lucra în această direcţie. Ulterior, citind restul operelor Hertei Müller, am realizat valoarea lor şi am luat decizia de a scrie lucrarea de doctorat pe această temă. Lucrarea  a fost finalizată în anul 2006, publicată un an mai târziu (aşadar cu doi ani înainte ca Herta Müller să devină laureata Premiului Nobel pentru literatură). Mi-am dat seama că publicul român trebuie familiarizat cu scriitura acestei autoare originare din Banat, nu numai datorită forţei şi inovaţiilor ei, ci şi pentru a interpune un memento de mare curaj şi intensitate în calea uitării ororilor şi erorilor comuniste.

Care sunt trăsăturile specifice ale artei narative ce definesc cărţile Herta Müller?
Herta Müller a reuşit, de la bun început, să se impună în spaţiul european de limbă germană nu numai datorită tematicii şocante pentru nişte democratice. Stilul ei a fost remarcat de la bun început, iar critica a considerat că el aduce o binevenită înnoire în cadrul literaturii de limbă germană. Este un stil care combină excepţional lirismul cu realismul, în dozaje mereu noi şi surprinzătoare. O altă calitate incontestabilă a scriitoarei născute în Banat este aceea de a produce imagini care violentează orizontul de aşteptare a cititorului. O altă caracteristică este atenţia deosebită pe care Herta Müller o acordă cuvintelor, într-o linie de-a dreptul celaniană. Ea lucrează pe cuvânt, pe elementele sale componente, reuşeşte să distingă nuanţe infinitezimale, cu care, apoi, lucrează după principii proprii, care au fost subsumate de o parte a criticii germane suprarealismului (fapt total inadecvat şi relativ uşor de demontat). De altfel, toate acestea sunt în acord cu propria ei poetică, în conformitate cu care cuvântul rostit trebuie să se comporte foarte blând cu cel nerostit, astfel încât şi acesta din urmă să-şi facă auzită existenţa. De aici şi interstiţiile, spaţiile ce apar în scrisul Hertei Müller, lăsând loc „respiraţiei”, dar şi aglutinării din partea lectorului a propriilor gânduri, impresii, expectaţii. Un caracter interactiv, din acest punct de vedere.

Dar crezi că factorul ideologic – adică faptul că acţiunea romanelor are loc într-un regim totalitar a jucat un rol semnificativ în acordarea acestui Nobel pentru literatură?
Factorul ideologic joacă un rol decisiv de prea multă vreme în cazul acordării Premiului Nobel pentru literatură.

Crezi că Nobelul primit de Herta Müller a contribuit la aducerea în atenţia publicului român a literaturii germane din România?
Premiul obţinut de Herta Müller a adus literatura de expresie germană din România pentru prima oară cu adevărat în atenţia publicului român (în vreme ce, în Occident, această literatură era de mult timp bine situată). Literatura de expresie germană din România a reuşit, astfel, să depăşească, din punctul de vedere al receptării, statutul de fenomen marginal.

[Cosmin Dragoste © 2010 Alice]

Există vreun scriitor român contemporan care crezi că ar avea şanse să primească premiul Nobel pentru literatură? De ce?
Absolut niciunul. Trebuie să judecăm la nivel global, să raportăm la o scară axiologică mult mai extinsă decât cea din „patria mumă” şi atunci vom observa nivelul unde ne situăm. Ştiu că este o afirmaţie care deranjează într-o ţară cu obsesii nombriliste, unde fiecare suntem cel puţin genii, iar faptul că recunoaşterea internaţională ne cam ocoleşte este cauzat de ghinioane istorice, de tot felul de alte cabale, de noua ordine mondială, de masoni, de sectanţi şi mai ştiu eu ce. Ne lipseşte privirea valorizatoare justă în cultura română, care să facă ordine, să pună lucrurile la punct.

Ştiu că ai în pregătire un volum de proză la editura Scrisul Românesc din Craiova. E un roman sau un volum de proză scurtă? La ce să ne aşteptăm?
Un roman caleidoscopic, alcătuit din fragmente. Să nu se înţeleagă un roman în senul clasic (nici prin dimensiuni, nici prin coerenţă). Un roman intitulat după numele personajului care induce desfăşurarea evenimenţială: Alois. Este o carte în care am încercat diferite tehnici narative, am baleiat pe felurite „plaje” narative, am combinat modalităţile moderne de punere în scenă cu cele din alte arte. Este un roman banal, simplu, despre întâmplări banale (cu o cronologie diversă), un roman despre ratare (ratată şi aceea). Dar eu deja nu mă mai recunosc în Alois, lucrez intens la continuarea sa (continuare într-un anumit sens), care este circa trei sferturi gata.

Ce îţi place la literatură tânără? Ce nu îţi place?
Bănuiesc faptul că te referi la literatura tânără din România. Şi tocmai pentru că trăiesc în România şi cunosc destul de bine funcţionarea subterană şi suburbană a mecanismelor producătoare de „vedete literare”, precum şi impactul repercusiunilor asupra celor care încearcă să dărâme coloşii din carton, voi spune că literatura tânără din România este absolut senzaţională, însă cea din spaţiul de limbă germană din centrul şi vestul Europei îmi place infinit mai mult, fiind infinit mai bună decât cea mai bună literatură tânără (adică decât cea din România).

Ce proiectate critice/ literare ai în viitorul apropiat?
Deja am o carte gata despre Rolf Bossert (un alt scriitor aparţinând literaturii de expresie germană din România, un poet de excepţie, plecat dintre noi în 1986). Este prima monografie despre opera acestui autor (nu doar în limba română, ci prima cu totul). Cartea aşteaptă încă o editură disponibilă (nu are rost să reluăm problemele provocate de aşa-zisa criză). Apoi este acea carte de proză care vine în continuarea lui Alois şi care, probabil, se va numi tot simplu: George. Şi voi mai traduce, pentru Curtea-Veche, un roman senzaţional al lui Franz Hodjak, Ein Koffer voll Sand (Un geamantan plin cu nisip). Pentru Teatrul Naţional din Craiova voi traduce piesa Diebe (Hoţi) scrisă de unul dintre cei mai importanţi dramaturgi europeni: Dea Loher.

Ce te (re)ţine in România? Ai încercat sa rămâi afară sau preferi ieşirile pe termen limitat? Ai fost tentat să încerci să locuieşti şi sa lucrezi în alt oraş din ţară decât Craiova?
Nu ştiu dacă e vorba neapărat despre „reţinere”. Desigur, au fost şanse să rămân şi afară, poate că totul s-a aranjat, într-un final, aşa cum era cel mai bine pentru mine. În afara Craiovei, nu doar că am fost tentat, dar chiar am avut oferte din alte centre universitare. Nematerializarea acestor proiecte a fost provocată atât de cauze obiective (materiale), cât şi subiective, legate de colectiv, de o scară valorică mai normal poziţionată etc.

[Cosmin Dragoste]

Ai încercat să scrii literatură direct în limba germană sau să candidezi pentru vreo bursă literară din spaţiul germanic (gen Schloß Solitude,…) în timpul căreia să te concentrezi exclusiv pe scris?
Scriu poezie în germană, care, nu peste mult timp, va fi şi publicată în Germania. Deocamdată nu m-am gândit să candidez pentru vreo bursă literară, modestia mea de amator în acest domeniu mă împiedică, la momentul actual, să fac acest pas.

Ce se mai întâmplă cu revista Argos, ultimul ei număr fiind din aprilie 2009?
Revista Argos şi-a încetat apariţia, după aproape 6 ani de existenţă. Ca orice proiect şi unul ca acesta se erodează în timp, cauţi altceva, alte modalităţi de exprimare. Eu, personal, am preferat să intru în blogosferă (http://cosmindragoste.blogspot.com/), până ce şi blogul, la un moment dat, îşi va fi epuizat, pentru mine, „farmecele”. Perioada Argos a fost una deosebit de interesantă, am învăţat foarte mult din această experienţă, am simţit cum funcţionează responsabilitatea şi solidaritatea. Cum v-am spus, însă, ca orice proiect şi acesta este unul supus temporalităţii şi a plătit acest tribut. Iar eu sunt omul care nu se poate cantona veşnic în ceva, caută mereu noi posibilităţi de manifestare.

În revista Argos am remarcat atât texte excelente, cât şi materiale mai slabe valoric. Te preocupă acest aspect sau preferi sa oferiţi cât mai multor autori posibilitatea de a publica?
Acest aspect (ecuaţia inevitabilă, la un moment dat, între texte bune şi texte slabe) cred că se întâlneşte la orice revistă, indiferent de suportul pe care apare. De altfel, este şi extrem de dificil să reuşeşti să împaci gusturile şi ierarhiile axiologice ale tuturor.

Ne poţi da câteva nume de tineri scriitori de limba germană ale căror texte le-ai recomanda spre lectura celor care i-ar putea citi in original?
Îmi vin în minte câteva nume: Juli Zeh, Thomas Glavinic, Uwe Tellkamp.

[Cosmin Dragoste © 2010 Alice]

Chestionarul lui Proust

Păstrat iniţial de familia Faure şi datând din 1890, când Proust era voluntar la Regimentul de infanterie 76 din Orléans, Chestionarul lui Proust (în original Marcel Proust par lui-męme) a fost recuperat la doi ani după moartea sa (1924), iar în 2003 manuscrisul a fost vândut la licitaţie cu 102 000 de euro. Chiar dacă jurnalul Antoinettei Faure era scris în engleză, Proust a modificat puţin întrebările şi a răspuns în franceză. Cosmin Dragoste a acceptat să intre în acest joc „secund”, astfel încât să avem la sfârşitul acestui interviu un autoportret reflectat în cadrul limitat, dar neconstrângător al chestionarului proustian.

Principala trăsătură a caracterului meu: tenacitatea.
Calitatea pe care o prefer la un bărbat: forţa de creaţie.
Calitatea pe care o prefer la o femeie: stilul.
Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: sinceritatea.
Principalul meu defect: înflăcărarea.
Ocupaţia mea preferată: cititul / scrisul.
Visul meu de fericire: să mă cunosc
Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: lipsa de iubire.
Ce-aţi vrea să fiţi? Cântăreţ.
Ţara în care-aş vrea să trăiesc: orice ţară de limbă germană sau orice ţară nordică.
Culoarea preferată: albastru.
Floarea preferată: Zamioculcas.
Pasărea preferată: condor
Prozatorii mei preferaţi: Hesse, Th. Mann, Gide, Böll, Grass.
Poeţii mei preferaţi: Rilke, Trakl, Celan.
Eroul meu preferat: Soldatul Svejk.
Eroina mea preferată: Clavdia Chauchat.
Compozitorii preferaţi: Brahms.
Pictorii preferaţi: Dalí.
Eroii din viaţa reală: pompierii.
Eroinele din istorie: curtezanele.
Băutura şi mâncarea preferate: coniac; saç kawarma.
Numele preferat: Alessia / Ioana / Mihai.
Ce detest cel mai mult: minciuna şi prostia.
Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: toţi liderii comunişti.
Fapta militară pe care-o admir cel mai mult: orice înfrângere.
Darul natural pe care-aş vrea să-l am: telepatia.
Cum aş vrea să mor: violent.
Starea de spirit actuală: la fel cu cea dintotdeauna: proastă.
Greşeli care-mi inspiră cea mai multă indulgenţă: niciuna.
Deviza mea: frumuseţea stă în ochii privitorului.