Paharul (fragment)

  de Andrei Mocuța (Romania)

for the English version, click here

Hotel Pasteur, Bagnolet

    Conform aşteptărilor, camera hotelului era un spaţiu foarte modest, aflată chiar în fundul culoarului populat cu alte cinci cămăruţe. Avea forma unui triunghi isoscel, cu o bucătărioară, un pat vechi, un dulap de dinainte de război, tapetat cu câte o oglindă imensă pe fiecare uşă şi trei geamuri. Toaleta era comună, pe coridor, iar duşurile se aflau undeva la parter. Pereţii camerei erau de un crem deschis, ici şi colo corectaţi de un petec de glet roz sau maron. Sus de tot, pe latura stângă a triunghiului isoscel, un păianjen dădea impresia că zăcea răstignit între două cuie bătute în perete şi îşi ţesea liniştit pânza. Jos, la bază, pe latura necongruentă a încăperii era postat un calendar al anului curent, ilustrat de patru imagini color, fiecare reprezentând câte un anotimp. Toate imaginile aveau un element comun: câte un copac. Un cireş înflorit pentru primăvară, trei palmieri la o rădăcină pentru vară, un arbore ecuatorial într-un ţinut sterp pentru o toamnă timpurie şi câţiva brazi îngropaţi în zăpadă pentru iarnă. Parchetul de lemn, vechi, tot dinainte de război aducea cu o plută ce se legăna pe ape calme cu mişcări infinit de lente.

    Pe măsură ce înaintam înspre vârful triunghiului, spaţiul se îngusta tot mai mult. Acolo, pe partea dreaptă, la câţiva paşi de vârf era fixat primul geam, cel mai mic de altfel. Suprafaţa lui era mascată de o perdea fină, alcătuită din nervuri subţiri, albe odată, acum prăfuite şi slinoase din cauza fecalelor de insectă. Ramificaţiile şubrede ale perdelei reprezentau o scenă dintr-o junglă, cu o leoaică ce îşi chema puii. Imaginea era reprodusă de trei ori de-a lungul pânzei subţiri, până acolo unde era tăiată brusc. În spatele perdelei, pe fereastra minusculă am zărit o peliculă din desenul animat Lion King, un peisaj multicolor în care leoaica se mişca şi îşi chema cei patru pui de pe perdea. Ascultători, aceştia s-au apropiat în galop de ea şi au urmat-o în şir indian. M-am adâncit şi mai puternic în fundal cu privirea şi am zărit o lume de carton în plină forfotă, fără nicio grijă, un spaţiu ludic ieşit din prezent. Mă simţeam atât de bine acolo, printre animalele colorate, papagali în tuşuri de curcubeu, cu ciocuri exagerat de mari vorbind limba omenească. Sau poate eu înţelegeam limba păsărilor. Eram ocrotit de orice grijă, boala îmi trecuse, sau cel puţin puteam să o înlătur prin cel mai infim gest, un decupaj în hârtia colorată sau o corectură cu guma de şters. Totul se limita la nişte trăsături de creion şi carioca, îmbinate în aşa fel încât să fure ochiul şi să îl facă părtaş acestei geometrii iluzorii.
    Am coborât pe latura triunghiului şi mai jos şi m-am trezit în faţa celui de-al doilea geam, cel mai mare de data aceasta. La fel ca şi primul geam, şi în acest caz perdeaua era ţesută din acelaşi material moale şi subţire prin care se putea observa ceea ce se află de partea cealaltă. Reprezentările de pe ţesătură erau acum de o altă natură, mai în concordanţă cu anotimpul, să zicem. O diversitate de fructe: cireşe, mere, pere, prune, gutui erau dispuse consecutiv, unele sub altele, până acolo unde pânza albă se termina în nişte franjuri microscopici. O porumbiţă zbura prin faţa ferestrei, scrutând cu ochiul ei rotund şi roşu mişcările mele din interiorul peşterii. Îşi desfăcu aripile planând liniştită, lansându-mi o invitaţie la zbor. Toate acestea amestecate cu decorul din perdea mi-au oferit o stranie senzaţie de déjà-vu. Atât cămăruţa, cât şi spaţiul de dincolo de fereastră au devenit locuri familiale, care îmi aminteau de începutul copilăriei mele şi de odaia profesorului de engleză din satul natal. Era un prieten al tatălui meu. Toate lucrurile erau dispuse la fel ca şi în odaia lui de vară: patul, dulapul cu oglinzi, faianţa de pe pereţi, chiuveta, până şi săpuniera.
    Am dat la o parte perdeaua şi am lăsat soarele să mă orbească şi să îmi cureţe figura chinuită de spectre. Mi-am ridicat faţa în sus până a început să mă doară şi am zărit cuiburile de vrăbii de sub ţigla casei. M-am deplasat cu fundul pe pervazul ferestrei pentru a zări mai bine o vrabie care ciripea asurzitor, neputându-se descâlci dintr-o crenguţă de vie împleticită pe picioruşul stâng. Din depărtare se auzea un bâzâit înăbuşit, ca şi al unui roi de albine. Dintre două pagode de lemn în miniatură, care fără îndoială serveau ca stupi pentru albinele mătci, apăru şi profesorul de engleză cu o pălărie pe cap, de care atârna o pânză de tifon pe faţă. Semăna cu o văduvă îndoliată la capătul unei înmormântări. Şi-a dat masca la o parte, relevându-şi privirea calmă şi luminată de cei doi ochi de safir. Două albine se zvârcoleau încă turbate, neştiind cum să scape din barba lui foarte lungă. Mi-am odihnit câteva clipe ochii asupra livezii crescătorului de albine. Un mozaic de pomi fructiferi de cele mai diverse soiuri se întindea peste verdele crud al grădinii. Era un labirint în care îţi era mai mare dragul să te pierzi, un mecanism fără piedici şi enigme. Puţin mai în faţă se zărea grădina de legume, unde crescătorul de albine aduna într-un coş de nuiele subţiri roşii, varză şi ceapă.
    „Am venit de la piaţă”, îi plăcea lui să se laude de fiecare dată când aducea coşul cu legume proaspete în casă. Locuia împreună cu mama lui, care mai tot timpul şi-l petrecea cu grădinăritul, tocmai de aceea ograda lor semăna cu un colţ din rai. Pe de altă parte, ea mai avea harul ghicitului în zaţul de cafea; odată i s-a întâmplat minunea ca pe fundul ceştii să se prefigureze chipul lui Crist cu potirul sfânt.  A hotărât să nu anunţe preotul şi să îl păstreze cu străşnicie într-o cutiuţă de carton, de-acelea în care se ţineau vechile instrumente de croşetat. Un clinchet de clopot se auzea dinspre stradă, cu două voci vesele care îl acompaniau. Poarta vopsită în ocru şi puţin decolorată de soarele puternic de vară s-a zgâlţâit preţ de câteva momente, după care s-a deschis. Un om în vârstă şi un copil care trăgea drăceşte de funia de care era legată o capră au păşit în ogradă. Băiatul era rumen la faţă, trecut prin toate năduşelile, iar bunicul încerca să îl desprindă din această trântă imaginară cu cine ştie ce zmeu sau căpcăun. Sărmanul animal trebuia mai mereu să îşi suporte soarta de învins. Capra se numea Tatiana şi avea doi iezi, care urmau să fie sacrificaţi de către bunic odată, când nepotul se afla în vacanţă la mare, cu părinţii. După ce băiatul s-a mai potolit şi a înfrânt zmeul înaripat, mama profesorului de engleză s-a apropiat de el şi ca majoritatea sătenilor care iubeau vorba, l-a întrebat:

    – Măi, băiete, al cui eşti tu?

    Copilul s-a îmbufnat şi i-a răspuns pe un ton obraznic:

    – Păi cum, nu ştii cine sunt eu!? Eu sunt băiatu’ lu’ primaru’!

M-am îndepărtat de la geam şi mi-am continuat jocul geometric, apropiindu-mă de cealaltă latură congruentă, cea stângă. Jos de tot, la formarea unghiului cu linia necongruentă, se găsea şi ultimul geam al încăperii. Acesta însă se afla sus de tot şi mi-a fost necesar un scaun pentru a-l putea sonda în amănunţime. Fereastra era un pătrat perfect, ascuns după aceeaşi pânză şubredă, cu puţin mai groasă decât cea de păianjen. Perdeaua aceasta nu reprezenta nici scene din desenele animate, nici natură moartă cu fructe, ci părea a constitui un mecanism infernal de complex ce nu mai fusese descoperit până atunci: o maşină de stocat timpul (putea să îl oprească şi în acelaşi timp să îi dea cursivitatea vitezei unui melc). Imaginea celor doi delfini ce stăteau încremeniţi în aer, înainte de a plonja în apă mă tulbura. Ce fel de minte malefică ar putea să îi ţină prizonieri acolo, încremeniţi în acea poziţie pe perdeaua murdară, privaţi de lumea ce îi aştepta în adâncuri?

    Camera se învârtea cu mine, iar pereţii ce fuseseră odată crem deveneau din ce în ce mai condensaţi de igrasie. Apa începea să mustească în interiorul lor, până ce în spatele geamului pătrat valurile izbeau furioase sticla. Natura reacţiona împotriva acestui mecanism diabolic, încercând să îl anihileze. Mă visam cu întreaga construcţie scufundat într-o apă curată şi rece pe care puteam să o respir. Prin lumina spectrală şi difuză din adâncuri, fluturându-mi hainele zdrenţuite de pe mine prin curenţii lichizi, mă îndreptam cu greu, în pofida gravitaţiei, spre tavanul devenit galben, la sute de metri adâncime pe fundul apei. Ţesătura cu cei doi delfini se unduia acum liniştită, dusă de curenţi. Senzaţia de încremenire parcă nu mai era atât de evidentă. Pe nisipul de pe fundul mării, crabii multicolori se târau cu mişcări dezorganizate, iar câte un peştişor zvâcnea prin dreptul câte unei ferestre. Parchetul de lemn începea să se umfle, formând o boltă diformă, iar uşa dulapului se deschidea şi se închidea la intervale egale de timp, mai mult ca sigur scârţâind, însă neputând fi auzită de nimeni. Oglinda de pe uşa dulapului reflecta din toate unghiurile lumina împrăştiată şi răfuiala acestei lumi subacvatice. De sus, din tavanul incolor, atârna candelabrul de gips ca şi o floare de coral, iar în interiorul cupelor de sticlă, becurile lăptoase deveneau nişte ovule pe cale să explodeze şi să elibereze mii de microvietăţi. Patul plutea în derivă, ciocnindu-se la fiecare alunecare de pereţii şubrezi care tremurau, creând unde ce îmi zgâlţâiau trupul cu o plăcere perversă. Cearceaful se unduia în cele mai diverse forme, modelându-se aidoma unui spectru submarin, speriind bancuri întregi de peşti care dădeau târcoale. Pătrundeam prin uşi de lemn umflat şi plesnite, încrustate cu scoici pline în interior de nisip murdar şi apă tulbure. Canaturile erau putrede şi ruinate, mâncate de decadenţă şi melancolie. În dulap, cu tentaculele încurcate printre umeraşele împletite din sârmă moale, un pui de caracatiţă îşi făcuse culcuş, iar în chiuveta de fontă licărea un praf strălucitor.

    Mă trezeam într-o stare de moleşeală şi convalescenţă, frustrat ca un amnezic care nu-şi mai poate aminti cine e. Doream atât de mult să desluşesc desenele din perdele şi să anihilez lumina solară ce le hrănea din spatele ferestrelor. Ca şi în urma unui cataclism cosmic, lumea se reduse la câteva cute ale cearceafului unduindu-se în jurul unei sticluţe de mir sfinţit uitate acolo, şi la o licărire stranie a oglinzii. Copleşit de melancolie, îmi aminteam cum bunicul mă învăţase încă de mic să desenez cruci pe pereţi, pentru a alunga spiritele rele şi blestemele din casă cu ajutorul uleiului tămăduitor. De-atâtea ori mă urcam în vârful patului acoperit cu pături aspre şi cu plăpumi umflate cu puf de găină, pentru a urmări gesturile sigure ale bunicului care în fiecare lună îşi trasa câte o cruce în dreptul unei împletituri groase de lână, bătută în patru cuie în perete şi cu câte trei ciucurei albaştri atârnaţi de fiecare muchie. Ţesătura din lână era o reprezentare destul de puerilă a Fecioarei Maria, cu figura şi trăsăturile pătrăţoase şi inegale. Faţa şi mâinile erau brodate în portocaliu, veşmintele şi baticul erau gri, iar în fiecare colţ superior era încadrată de câte o literă grecească, în stânga Alfa, iar în dreapta Omega.

    Şi ca într-o reverie, mă trezeam modulând cu aceleaşi mişcări leneşe pe perete, deasupra căpătâiului patului meu vechi. După ce am terminat, am îndepărtat sticluţa, m-am înfăşurat în cearceaful alb până la gât, în aşa fel încât să pot doar respira şi m-am întins pe patul scârţâitor. Aşezat într-o parte, mă puteam privi din cap până-n picioare în oglinda de pe dulap. Răbdătoare, circumvoluţiunile creierului meu creaseră cămăruţe şi personaje, peisaje şi false acţiuni, după care le abandonase undeva la mijlocul distanţei dintre cei doi Eu, cel întins pe pat şi cel din oglindă, crescându-le volumul până deveniseră ruinate şi goale ca ţeasta gălbuie a unui cavaler al tristei figuri.

***