Insula lui Guido

de  Gheorghe Recheşan ( Romania)

Finalist al competitiei HBO-Tiff 2010

for the English version, click here

Ori de cîte ori treceam cu bicicleta pe strada aceea liniştită, casele pitite pe sub castanii cu trunchiuri văruite se aliniau cuminţi de-a lungul trotuarului, îl vedeam pe Guido stînd la fereastră. În acea perioadă nu-i ştiam numele, mă frapase doar paloarea nefirească a feţei sale, o lividitate de hîrtie imaculată, care prin contrast cu ochii întunecaţi şi învolburarea de antracit a părului tuns scurt, părea şi mai albă, aproape aeriană în reflexia geamului.

Strada se-nclina într-o pantă lină, mă opream din pedalat, iar în dreptul casei în care locuia, frînam uşor pentru că asfaltul pavajului era vălurit  de rădăcinile castanului care crescuseră dedesubt. El deschidea cu mişcări lente fereastra şi de fiecare dată, mîna sa palidă cu degete lungi şi subţiri lua de pe pervaz un fruct: un măr roşu şi rece, o pară aurie, o renglotă cu luciri de purpură imperială , în pragul iernii chiar cîte o portocală mică, înmiresmată şi mi-l întindea. Eu descălecam bicicleta, îl salutam, luam fructul şi mă îndepărtam urmărit de una dintre cele mai triste priviri pe care am văzut-o vreodată.

La atît se reduceau întîlnirile noastre, eu primeam fructele vii, parfumate, cărnoase, întinse de  mîna aceea de ceară, iar el zîmbea şi mă privea cum mă îndepărtam cu paşi săltaţi, împingînd bicicleta. În timp ce mîncam fructele lui Guido, îmi promiteam că data viitoare, cînd voi trece pe lîngă fereastră, să renunţ la timiditate şi să-i vorbesc, dar de fiecare dată ceva mă oprea, îl salutam, apoi luam mărul, para sau pruna şi plecam.

Într-o zi, era o dimineaţă timpurie de octombrie, Guido stătea la fereastră ca de obicei, dar pe pervaz nu era niciun fruct. L-am salutat şi el mi-a spus cu o voce albă:

„Nu vrei să intri? Uşa e deschisă, trebuie doar să apeşi de două ori tare clanţa, fiindcă broasca e veche şi ruginită, iar limba se împiedică puţin”

Am privit burţile umflate de ploaie ale norilor, poligonul nisipos al furnicilor mă aştepta, dacă nu mă grăbeam tunelurile subterane vor fi inundate, dar privirea lui pătrunzătoare şi tristă m-a făcut să renunţ. Am tras cu putere mînerul de alamă al clanţei în jos, apăsînd exact aşa cum îmi indicase el, uşa a scîrţîit ca o poartă de fortăreaţă şi m-am pomenit în golul unui gang. De o parte şi de alta a coridorului, la înălţimea creştetul meu, zidurile erau acoperite cu desene încîlcite, săpate cu vîrful unui creion negru în tencuiala de var. Trei uşi vopsite în nuanţa fildeşului vechi dădeau în acel culoar, a patra era larg deschisă şi dincolo de ea am auzit vocea lui Guido:

„ Hai vino, sunt aici, în camera mea!”

Am păşit în patrulaterul de lumină, soarele inunda o cameră complet albă cu pereţi orbitori. Aerul mirosea a zăpadă topită, parfumul acela de gheaţă, umed şi rece, amestecat cu izul dulceag al rădăcinilor, bulbilor, frunzelor putrede şi a pămîntului reavăn de sub ea. Într-un fotoliu aşezat sub fereastră, stătea cel mai palid băiat pe care-l văzusem în viaţa mea, mai palid decît petalele uscate de brebenel presate între paginile unei cărţi.

„ Eu sunt Guido”, a spus el şi vocea lui a plutit între noi ca fluturarea unei aripi transparente, pe tine cum te cheamă”?

L-am privit în tăcere, era mai înalt decît mine, aproape la fel deînalt cum sunt eu acum, dar membrele lui fragile păreau strivite degravitaţie, iar viaţa părea să palpite doar în ochii mari, de un negru intens, lucioşi şi febrili.

În săptămăna aceea numele meu era Fabre, iar cu două săptămîni înainte mă chema Nansen. Nu rîdeţi, fiindcă numele nu stăteau în vremea aceea prea mult cu mine, la începutul verii, cînd expediţiile prin jungla fanteziei erau în toi, mi se spunea simplu Stanley, iar în urmă cu un an în urmă eram doar Robinson. Nu ştiu de ce, dar  ivirea lui Guido îmi inspira o încredere fără limite, aşa că i-am spus numele meu adevărat.

„ Filip, mi-a spus el cu vocea ca un vînt care loveşte uşor în fereastră, îţi mulţumesc pentru că m-ai ajutat să mănînc toate fructele alea!”

Am avut  impresia că-şi rîde de mine, dar el a continuat:

„ Trebuie să mănînc multe fructe, enorm de multe, din cauza vitaminelor care lipsesc din corpul meu…uite vreau să-ţi arăt cel mai ciudat fruct pe care l-am văzut pînă acum!”

A început să se ridice încet din fotoliu, înlănţuirea mişcărilor lui era atît de lentă şi de stîngace ca şi mersul unui leneş amazonian de-a lungul unei crengi. Cînd în sfîrşit a fost în picioare, s-a îndreptat spre o masă joasă, plină de cărţi, din sertarul căreia a scos o cutiuţă de carton. În culcuşul ei de vată stătea jumătatea unui  pericarp cît un pumn de copil, uscat şi plin de ţepi, care adăpostea sub coaja maronie, trei sîmburi lucioşi, de un violaceu intens punctat cu alb.

„ Ce e asta, l-am întrebat curios, unde l-ai găsit?”

„ E un caracuas, m-a lămurit el zîmbind atît de sigur de spusele sale, încît nu am îndrăznit să-l mai întreb nimic, dar nu te sfătuiesc să-l guşti, este foarte toxic!”

A scos una din boabele de mărimea unei castane din lăcaşul ei triseptic şi mi l-a pus în palmă:

„ Simţi că e cald? Un fractal din energia lui Mu este înmagazinată în el…”

Vroiam să-l întreb despre Atlantis şi despre continentele dispărute, dar a sunat telefonul, cineva din casă a început să vorbească cu o voce puternică, supărată, iar eu stingherit de prezenţa aceea neaşteptată i-am spus că trebuie să plec.

„ Să mai treci pe la mine, mi-a spus din pragul camerei, într-una din zilele în care nu plouă sau plouă prea tare!”

„ Sigur, voi veni, într-una din zilele săptămînii, mai puţin miercurea şi vinerea cînd am antrenament la baschet!” i-am spus şi am ieşit repede în stradă, convins că nu îl mai voi vizita niciodată pe Guido.

*

În săptămîna care a urmat nu am mai trecut, venind de la şcoală, pe lîngă casa în care locuia. Eram ocupat, aruncam ghiozdanul după uşă, mîncam în grabă ceva şi alergam la ferma de furnici. Vremea era neobişnuit de caldă, pe străzile calme răsufla un vînt cald cu arome de scorţişoară, polen prăfuit de ciulini şi castane crude, care mătura covorul ruginiu de frunze spre rigole şi colţurile clădirilor.

Aplecat peste patrulaterul de nisip, urmăream ore-n şir truda continuă a lucrătoarelor mărunte cu trupuri roşii, vigilenţa amazoanele înarmate cu mandubule zimţate, care păzeau marţiale intrarea în galerii şi admiram alaiul monarhelor înveşmîntate în aripi translucide, lungi ca nişte mantii de funigei. Viaţa metropolei, cu zecile de camere săpate în pămîntul sfărîmicios mă acapara atît de mult, încît îmi petreceam ore-n şir acolo, departe de lumea supradimensionată din jur.

Într-o după-amiază, tocmai priveam agonia unui paianjen încolţit de un batalion de luptătoare negre în arena amfiteatrului de nisip, cînd au început să cadă picuri grei şi calzi, care găureau praful ca nişte bombe lichide. În timp ce acopeream repede furnicarul cu frunze de brusture care să-l salveze de la potop, mi-am amintit de promisiunea pe care i-o făcusem lui Guido.

Ploaia se înteţise, rafalele loveau cu plesnituri seci pavajul, acoperişurile, castanii dezgoliţi , iar şiroaiele adunate-n streşini gîlgîiau ca nişte torente prin burlane,   revărsîndu-se în stradă.

Am încălecat bicicleta fără să mă sinichisesc de furtună şi am spintecat perdele cenuşii de apă, ca un nautillus întinderea unei mări ieşite la suprafaţă.

Am şovăit cîteva minte în faţa porţii masive de lemn cu modele din triunghiuri şi romburi tăiate de-a curmezişul fibrei . Broasca era încuiată, dar în dreapta tocului am zărit butonul unei sonerii. Mi-a deschis o femeie înaltă, cu faţa spuzită de pistrui arămii, cu părul lung, blond şi cîrlionţat, îmbrăcată într-o rochie roşie, încheiată cu nasturi pînă-n talie care,  după ce mi-a făcut loc să intru, m-a anunţat:

„ Eu sunt Angela…Guido te aşteaptă, dar să nu stai prea mult, astăzi e foarte obosit!”

Am salutat-o în timp  ce ea zîmbea şters şi am rămas în gura coridorului, aşteptînd să se scurgă apa de pe încălţările melenăclăite de praful furnicarului. Un candelabru de bronz cu trei braţe arunca o lumină galbenă de-a lungul holului şi de data asta am privit cu atenţie desenele de pe pereţi. Erau înfăţişate acolo scene de vînătoare cu animale fantastice, lei cu feţe de om, dragoni cu limbi în flăcări, cămile cu membre şi gheare de acvilă, elefanţi înaripaţi atacaţi de vînători cît unghia, care-i asaltau cu arcuri şi suliţe minuscule.  Mi-a atras privirea mai ales un desen mare, în care un şarpe gigantic, lung cît jumătate din perete, se strecura printr-un inel lat, gros ca o stîncă, ornat cu arabescuri de litere şi semne ciudate. Femeia mă privea, zîmbind în continuare fără motiv:

„Guido le-a făcut , dar pentru că ţine foarte mult la ele nu putem zugrăvi holul!”

Apoi, fără nicio legătură, m-a întrebat:

„Plouă tare afară? Vai, dar eşti leoarcă, îţi aduc imediat un prosop ca să te usuci!”

În timp ce ea a dispărut într-una din încăperi, eu am intrat în camera lui Guido. Era la fel de palid ca şi ultima dată cînd îl văzusem, cearcăne vinete îi acopereau pleoapele şi pielea de sub ochi, dar cînd m-a văzut s-a înviorat. S-a ridicat cu greu din fotoliu şi ne-am strîns mîinile. Palmele lui erau fierbinţi şi uscate ca şi frunzele pălite de brumă.

Femeia înaltă şi blondă, acum privind-o atent, am văzut că şuviţele părului ei cîrlionţat erau încărunţite, s-a ivit întinzîndu-mi un prosop şi o pulover mare, din lînă, cu nasturi.

„Usucă-te repede ca să nu răceşti…nu mi-aş ierta-o niciodată dacă te-ai îmbolnăvi!”

Vocea lui Guido, incoloră şi uşor gîfîită, a intervenit tăios:

„Mamă, lasă-l în pace pe Filip, nu-l mai cocoloşi!”

Am rămas singuri, iar eu stingherit, cu jacheta care mirosea slab  a naftalină în mînă, l-am întrebat ca să abat discuţia despre răceală:

„La ce şcoală mergi?”

Mi-a răspuns arătînd caietele şi manualele împrăştiate pe masă:

 „ Învăţ acasă…ai mei au căzut la înţelegere  cu directorul  liceului ca să dau separat toate extemporalele şi tezele…”

Pe pervazul ferestrei trona un ghiveci de lut cu o muşcată albă şi fără miros. A scurmat cu un creion pămîntul reavăn şi a dat la iveală o cutiuţă, din care a scos un inel de bronz cu sigiliu.

„ E inelul ultimului mare Arhonte…dacă-l priveşti atent o să observi stema cu acvila încoronată şi delfinul care poartă un cristal rombic în gură!”

Liniile săpate în metalul înnegrit erau atît de şterse, încît nu am putut să-l contrazic. I l-am înapoiat şi l-a îngropat la loc între rădăcinile muşcatei.

„ Stai…ca să înţelegi mai bine o să-ţi arăt harta!”

Din sertarul biroului a scos o carte voluminoasă, iar de sub coperta lucioasă, cafenie, o coală împăturită. Pe toată întinderea foii erau desenate cu minuţiozitate contururile unei insule, semănînd vag cu un marsuin cambrat, cu ţărmurile, golfurile şi peninsulele ei, cu rîurile sinuoase colorate în albastru care traversau cîmpiile verde-pal, dealurile gălbui şi culmile colorate în trei nuanţe de cafeniu.

„ Nu e încă terminată…mi-e foarte greu să-mi amintesc toate amănutele topografice din vis!”

L-am întrebat ce ţară este înfăţişată în harta aceea şi el a zîmbit misterios:

„Eşti prietenul meu, aşa că o să-ţi spun secretul: e o insulă pe care n-o s-o găseşti în niciun atlas, nici în cele mai amănunţite, e un tărîm care a existat aievea, dar care continuă să existe doar în mintea mea!”

„Interesant, am bîiguit nedumerit, dar cum se numeşte?”

„Guidonia, bineînţeles! m-a lămurit şi a început să-mi explice fiecare amănunt al hărţii.

Eram curios ce reprezintă desenul cu şarpele de pe peretele coridorului şi atunci a început să-mi povestească despre continentele scufundate, despre lumea Mu şi despre puterea cristalelor pure. Ascultîndu-l, cunoştinţele lui despre lumile de dincolo de real  păreau inepuizabile, mi-am dat seama că nu văzuse niciodată un escadron de libelule verzi

atacînd larvele de muşte, cruzimea viespilor canibale sau foşgăiala cărăbuşilor de noroi construindu-şi canale şi bazine de mîl, întărite cu fire de iarbă uscată şi mi-am propus ca data viitoare să-i aduc un leu al furnicilor. Aveam un exemplar fioros, cu platoşă l de un albastru lucios, metalic, pe care-l ţineam într-un borcan mare umplut cu nisip. Îl urmăream ore întregi, cum îşi sapă capcanele în formă de pîlnie şi cum îşi aşteaptă prada, clănţănind ritmic din

mandibulele enorme în formă de seceră.

Cînd maică-sa a apărut aducînd o tavă cu prăjituri, am pretextat că am lecţii de făcut pentru a doua zi şi m-am pregătit să plec. Totuşi nu am putut refuza o felie de cozonac auriu garnisit cu nuci şi stafide şi un pahar cu limonadă fadă. După ce i-am promis că o să ne vedem

peste trei zile, am ieşit, nu ştiu de ce brusc uşurat, în stradă. Ploaia se oprise, pîrîiaşe tulburi brăzdau trotuarul, crengile castanilor lăcrimau, iar bicicleta mă aştepta, armăsar credincios

legată de un trunchi gros, neajutorată ca un misionar legat de sălbatici la stîlpul torturii.

Cînd am ajuns acasă, soarele răzbătea triumfător printre zdrenţele norilor şi am fost bucuros să constat că metropola furnicilor scăpase, cu pagube neînsemnate, din diluviu.

**

Am început să-l văd zilnic pe Guido. Treceam cu bicicleta pe subfereastra lui, mă opream şi discutam îndelung, iar dacă nu era la postul lui de observaţie, îl avertizam prin clinchete repetate ale soneriei-clopoţel de pe ghidon. Am reluat obiceiul împărţirii fructelor, dar într-un nou ritual, am reuşit să-l fac să mă mănînce şi el cîte o jumătate de măr sau de pară, pe care o tăiam cu briceagul meu cu plăsele în formă de peşte. Poate că mă obişnuisem eu cu paloarea lui, dar mi se părea că în ultimul timp, obrajii săi nu mai aveau culoarea petalelor de brebenel uscate, presate între paginile unei cărţi, parcă ceva din sîngele lui anemiat circula mai alert pe sub piele.

Îmi mai făcusem un obicei, să-i aduc de fiecare dată ceva de afară, chiar dacă era doar o cochilie goală de melc, o pană, o frunză însîngerată de brumă sau cîte o piatră cu o formă mai ciudată,toate se adăugau colecţiei sale de obiecte stranii.

Într-o zi, cînd m-am oprit în faţa ferestrei, toamna se retrăgea în faţa gerului şi mîinile îmi îngheţaseră roşii pe ghidon, mi-a întins o bucată de hîrtie îngălbenită plină cu semne ciudate scrise mărunt cu tuş negru.

„ Am inventat un limbaj codificat, un alfabet nou în ca să ne scriem mesajele, dar promite-mi că nu îl vei dezvălui nimănui şi vei arde această hîrtie după ce vei învăţa semnele!”

A fost una dintre puţinele promisiuni făcute lui Guido pe care nu mi-am respectat-o, iar acum, după douăzeci şi cinci de ani, mă bucur că nu am făcut-o şi pot să reproduc acel alfabet. Era de fapt o grilă simplă, formată din 16 pătrate, numerotată pe orizontală cu cifre arabe, iar pe verticală cu numerale latine, fiecare pătrat conţinînd o consoană de la B la Z, în timp ce vocalele aveau semne diferite: A =Λ, E=#, I=~, O= Ð iar U=Π

Pe bilet era scrisă şi o propoziţie în alfabetul lui Guido, care arăta cam aşa:

I4 ~ II 4~III3    III3 Λ IV1 IV2 III4 # Λ IV4 Λ 3 IV1# I2 III4 # IV2Π

II4 .   II1 Π ~ I3Ð

Ceea ce ,decriptat, însemna: “Filip pastreaza secretul. Guido”

În colţul exterior al ferestrei de la camera lui, anii săpaseră o crăpătură adîncă între tocul de lemn şi zidărie. Am acoperit-o cu o piatră şi am stabilit să ne strecurăm acolo mesajele. Ideea era practică, mîna lui slabă putea deschizînd fereastră să ajungă la acea ascunzătoare, iar eu întorcîndu-mă de la şcoală puteam să găsesc biletul şi să las un răspuns.

Primul mesaj al lui Guido m-a surprins şi m-a bucurat:

IV 2#     ~III2IV3~IV2    IV3~III2#III4~    II4Λ    IV4~ΠΛ    III1#Λ

I-am răspuns imediat:

IV3~III2    III2#II1III4# IV1~IV2

Ştiam că se născuse la sfîrşitul lui noiembrie, dar nu-mi spusese niciodată data exactă, iar faptul că mă considera prietenul lui şi eram invitat îmi dădea griji în plus. Gîngăniile mele dormeau amorţite în borcane, intrările în muşuroi erau sigilate cu praf cimentat cu acid formic, aşa că mi-am frămîntat multă vreme mintea ce cadou să-i duc. Mi-am amintit că-mi arătase printre lucrurile din colecţia sa, o piatră mare, discoidală, găurită în mijloc.

“ E inelul lui Mu, mi-a spus el, poarta astrală către Atlantis! Din păcate lipseşte cheia, un spat, cristalul cel pur din Islanda care să reflecte o rază de lumină spectrală exact în centru!”

Singurul spat de Islanda din oraş, pe care-l ştiam se afla în vitrina cabinetului de ştiinţe ale naturii din şcoală.

Dacă Guido nu ar fi fost atît de bolnav, nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte idea să-l fur. Cu o seară înainte de aniversare, mi-am ascuns bicicleta în tufele tunse geometric care împrejmuiau gardul şcolii. M-am furişat, mai tăcut ca un sioux, pînă la poarta din spate care dădea în sala de sport, dar uşa era încuiată. Atunci mi-a venit idea să urc pînă la etaj, unde erau laboratoarele şi cabinetul de ştiinţe naturale, folosind scara de incendiu. Sufla un vînt cu miros de zăpadă , corpul îmi tremura de emoţia aventurii şi de frig, dar imaginea cristalului odihnind în lăcaşul lui de catifea de catifea întunecată îmi dădea curaj. M-am căţărat precaut, pas cu pas, sperînd că una dintre ferestre să fie întredeschisă, dar n-am avut noroc. Am început să forţez  canatul unui geam, folosind lama briceagul meu cu plăsele în formă de peşte ca pe o pîrgie şi deodată m-am dezechilibrat, tălpile au căutat inutil fuşteii scării şi m-am prăbuşit în gol. M-am ridicat ameţit, mi-am pipăit fruntea, genunchii, braţele, eram întreg, dar cînd am vrut să păşesc  mi-am muşcat buzele ca să nu ţip .. Un piron adînc de durere îmi sfredelea călcîiul drept, şontîcăiam ca un hoţ împuşcat în picior şi-mi venea să plîng de ciudă pentru că spatul de Islanda stătea în suportul său, iar poarta astrală rămînea ferecată.

Nu am ajuns la aniversarea lui Guido, între timp se aşternuse o ninsoare deasă, fulguise toată noaptea cu mici cristale de gheaţă  şi m-am tîrît cu greu sprijinindu-mă de şaua bicicletei pînă acasă. Ai mei m-au dus repede pînă la spital, îmi fracturasem un os cu denumire

misterioasă, astragalul mi se pare că-i zice, iar doctorul de gardă de la spital mi-a confecţionat o gheată din gips pe care am purtat-o două luni.

A fost cea mai urîtă iarnă trăită de mine pînă atunci, vremea alterna între ninsori bezmetice şi dezgheţuri neaşteptate, zăpada gri, maculată de ploaie se-ntindea printre petice de iarbă palidă şi şanturi noroioase, iar eu şchiopătam, folosind un baston cu mînerul curbat, în spaţiul dintre pat, fotoliu, uşă şi geam, trist pentru că nu am avut ocazia să-i urez la mulţi ani lui Guido. Îi explicasem la telefon, fără să mă audă ai mei, ce se întîmplase, vocea lui suna înfundat, mai îndepărtată decît primăvara şi îmi era teamă că nu mă crede, chiar dacă eu, prietenul lui, i-am jurat că vroisem să deschid poarta lui Mu.

*

Cînd am avut voie să ies din casă, primul meu drum a fost spre casa lui Guido. Fereastra lui era oarbă. Am căutat în crăpătura adîncă dintre canatul geamului şi zid şi am găsit două sau trei bilete scrise în limbajul nostru secret. Umezeala înmuiase hîrtia, cifrele şi semnele se amestecau într-un ghemotoc albastru pal şi nu am putut descifra nimic. Am sunat la uşă, mi-a deschis un bărbat înalt, slab, palid, cu părul sur. Purta ochelari şi avea o faţă foarte tristă, care semăna ca expresie cu a lui.

“Guido nu e acasă, mi-a spus el, a trebuit să-l internăm într-un spital din alt oraş. Nu ştiu să-ţi spun cînd se va întoarce, doctorii sunt evazivi…”

Am plecat urmărit de privirea lui care şchiopăta şi care mă durea mai tare decît astragalul.

După ce doctorul mi-a scos gipsul am început să construiesc insula lui Guido.

Am ales locul după o îndelungă cercetare. E un tăpşan aproape dreptunghiular, cuprins între gardul viu al cimitirului, aleea betonată dintre blocuri şi liziera de plopi care înconjoară tot cvartalul. E un spaţiu aproape plan şi destul de ferit de privirile trecătorilor. Întîi am trasat contururile, exact aşa cum erau ele pe hartă: ţărmurile dantelate, golfurile adînci care crestau capricioase linia ţărmului, peninsula ca o mînă cu trei degete. Noaptea îmi răsăreau în minte cele mai neînsemnate amănunte, iar ziua le le desenam cu un hîrleţ în pămîntul ce răsărea jilav şi nud de sub zăpada murdară. Lutul scos din şanţul care o delimita de restul lumii, îl clădeam în coline, podişuri şi culmi răsfirate pe întreg perimetrul.

În fiecare zi, după ce veneam de la şcoală, mîncam în fugă ceva şi alergam pe maidan, Guidonia mă aştepta ca să o ajut să se nască. Părinţii nu mă întrebau nimic, seara mă întorceam murdar de noroi şi rupt de oboseală, poate au priceput că am o misiune importantă, mai presus de înţelegerea lor.

Am cărat mai multe roabe pline cu pietre şi bucăţi de beton de pe un şantier din apropiere şi am ridicat scheletul ramificat al munţilor. O aversă torenţială a umplut albiile sinuoase ale rîurilor, care curg acum înspumate spre oceanul certitudinii cotidiene, exact ca rîurile de pe hartă. Vîntul, ploaia şi soarele au modelat şi ele în mod natural contururile Guidoniei. În martie,  cînd a răsărit timidă o iarbă fragedă care a îmbrăcat cîmpiile, am plantat tufe de sînger şi de alun şi am semănat boabe de grîu, avînd senzaţia că insula s-a născut singură din mijlocul apelor. Mi-ar fi plăcut să răsădesc seminţele de caracuas şi să urmăresc zi de zi cum răsar din ele mlădiţele unui arbore necunoscut.

Deocamdată singurii ei locuitori, înafară de mine, sunt cîteva familii de rîme care au migrat dinspre noroaiele maidanului, nişte gîndaci negri, mărunţi care şi-au construit adăposturi sub stînci şi colonia de furnici transbordată aici.

Zilele şi-au lăţit trupul, o răsuflare caldă cu arome de fructe dulci mîngîie aerul. Se apropie vara. În  fiecare seară stau tolănit pe iarba fragedă din centrul insulei, contururile ei familiare îmi înconjoară prietenoase umbra. Stau şi aştept. Îl aştept pe Guido ca să vină să-şi viziteze  insula.