Periuţa, bat-o vina…

de Ioana Vişan

M-am trezit cu o mâncărime în palma stângă. Ia te uită, mi-am zis, o să iau bani. Sau trebuia să fie dreapta? Nu-mi aduceam aminte. Am căscat şi m-am chiorât la tavan câteva minute încercând să mă trezesc. Phiii, ce de crăpături! Dacă mă mai inunda o dată vecina de deasupra cu siguranţă îmi cădea în cap.
Mă bombănea nevastă-mea de săptămâni întregi să mă duc să vorbesc cu baba, dar, ca să fiu sincer, mă cam speria cucoana. Numai ce îi vedeam rotocoalele din cap, alea care pretindea ea că-s bigudiuri, şi mi se şi ridica părul de pe ceafă. Brrr… îngrozitoare femeie. De-aia n-o lăsam pe nevastă să socializeze prea mult cu ea. Nu tu cafele după-amiaza, nu tu căni de zahăr împrumutate, nimic. Mi-era frică să nu se ia.

Aoleu, nevastă-mea! Azi trebuia să se întoarcă de la părinţi. Ultima zi de libertate. Poate ar fi trebuit să strâng puţin pe aici. Musafirul meu cam făcuse mizerie, în special mâzga aia lăsată pe podea. Ce să fac dacă îi curgeau balele mai rău ca la copiii mici? Toate ca toate, dar spălatul podelelor o scotea din sărite şi dup-aia urma câte o săptămână de dormit pe canapea. Mergea în timpul sezonului de fotbal, dar nu acum. Lipsea de o săptămână, taică-su avea ceva probleme de sănătate, iar mie, ca unui soţ iubitor ce eram, îmi era dor de ea. Hmm, stai să văd… da, chiar mi-era. Hai să fac un efort, la urma urmei se presupunea că o iubesc.
M-am rostogolit jos din pat şi m-am legănat pe picioare până mi-am găsit echilibrul. Îmi aminteam vag de noaptea lungă, îmbibată cu bere din plin. Sticle goale din plastic încă mai zăceau împrăştiate pe podea. La început strâmbase din nas, dar după ce încercase toate tăriile din bar – alea se pare că îi plăcuseră – căzuse de acord cu mine că mergea şi berea. Era şi mai multă.
Fusese o petrecere de despărţire, amicul meu îşi rezolvase problemele şi era gata de plecare. Tocmai la timp. Nu vreau să fiu răutăcios, dar aveam o presimţire că soţiei nu i-ar prea fi plăcut. Totuşi, aşa cum ea pierdea zilnic câte un ceas stând la taclale cu vânzătoarea din colţ, şi eu aveam dreptul la câţiva prieteni. Iar acum aveam la dispoziţie o jumătate de zi să pun lucrurile la punct în cuibuşorul nostru de îndrăgostiţi.
Dar până una alta, unde mi-era halatul? Că doar nu era să umblu prin apartament în chiloţi şi să le cauzez un atac de cord alora de vis-à-vis. M-am uitat în jur, însă nu l-am văzut nicăieri. Te pomeneşti că-l luase cu el ca amintire! Şmecheul, ştia el că-i vine bine. Verdele matlasat se asorta cu solzii de pe frunte. Ei, să-i fie de bine. Oricum îi sfâşiase o mânecă când îl îmbrăcase şi, decât să o rog pe nevastă să-l cârpească, mai bine îmi cumpăram altul.
Am ridicat din umeri şi am pornit-o spre baie. Dezastrul de pe coridor m-a făcut să mă încrunt puţin. Urma să am nevoie de o rezervă serioasă de saci de gunoi. Nu-i nimic, se mai elibera din spaţiu. De când tot ziceam că am să arunc toate prostiile alea… Acum aveam ocazia să o fac în linişte, fără să mă deranjeze nimeni. Puţin efort fizic n-avea cum să-mi strice după atâta bere. Mai consumam din calorii.
Spre mirarea mea, periuţa de dinţi am găsit-o pe marginea chiuvetei şi nu în suport unde stătea de obicei. Poate că fusesem prea beat azi noapte ca să o pun la loc, cu siguranţă nu îmi aminteam cum ajunsesem în pat. Tubul cu pastă de dinţi era însă la locul lui. M-am întrebat dacă să mă bărbieresc sau nu, dacă n-ar fi fost mai bine s-o fac când terminam cu treaba, şi mi-am ridicat ochii ca să mă uit în oglindă să estimez cât de rea era situaţia, când atenţia mi-a fost distrasă de scena din spatele meu.
Cada aia era veche dinainte de a ne muta noi în apartament. Intenţionasem să o schimbăm încă de la început, dar prea era scumpă, prea era grea, mereu găsisem motive să o amânăm. Acum zăcea crăpată în două pe podea. Noi ne plânsesem întotdeauna că era prea mare pentru o persoană şi prea mică pentru două. Amicul meu o găsise numai bună.
La numai câteva ore de la sosire, în apartament începuse să miroasă de îţi muta nasul din loc. Până şi nevastă-mea ar fi folosit un cuvânt mai puţin delicat. Ce mai tura-vura, puţea îngrozitor. Aşa că l-am înşfăcat de aripă, metaforic vorbind că doar nu era zburătoare, şi l-am tras sau mai de grabă împins în baie. A fost suficient să dau drumul la apă să curgă în cadă că de îndată i-au sclipit ochii şi s-a entuziasmat ca un copil. N-a avut răbdare să o lase să se umple şi a plonjat înăuntru după doar câteva minute, ceea ce a fost o mişcare inspirată căci altfel, având în vedere cât spaţiu ocupa, ar fi produs inundaţie nu numai la etajul de dedesubt ci şi la parter. Mai târziu vecinul de palier mi-a mărturisit că intrase în panică crezând că fusese un cutremur.
Să-l fi văzut ce fericit era înotând acolo. Amicul, nu vecinul. Iar când a descoperit spumantul de baie să te ţii. Cu siguranţă mi-a dublat factura la apă. Din nefericire, ca orice minune a durat doar trei zile, de fapt chiar mai puţin pentru că a doua zi fonta a cedat. Văzându-l cât era de dezolat, am avut proasta idee să-i sugerez cabina de duş. Mare greşeală! Aia chiar era prea îngustă, eu şi nevasta obişnuiam să glumim că ne obligă să ne păstrăm silueta. O mişcare mai abruptă fusese de ajuns ca să o transforme în cioburi împrăştiate unde nici nu te aşteptai. Am găsit unul până şi în supă.
M-am străduit eu să le strâng cât de bine am putut, dar tot a mai scăpat câte unul. Ca acum. M-am strâmbat şi m-am aplecat să scot un ciob din talpa piciorului. Nu-l simţisem intrând în carne, dar îl auzeam zgâriând gresia în timp ce mă îndreptam spre toaletă. Nenorocirea era că, având gura plină de pastă, nici nu puteam să înjur cum trebuie. Am terminat de spălat pe dinţi, m-am răcorit cu o înjurătură, două şi, adăugând pe lista de cumpărături urgente o cadă şi o cabină de duş, am pornit-o spre bucătărie. Am făcut nişte calcule sumare şi am ajuns la concluzia că nu aveam cum să ne permitem o vizită asemănătoare în următoarea decadă. O parte din mine observă distrată că până şi pasta de dinţi avea gust de bere. Ciudat.
Cum uşa de la sufragerie era deschisă, din obişnuinţă mi-am aruncat privirea înăuntru, când am trecut pe lângă ea. Nu mi-a atras atenţia canapeaua cu perne sfâşiate şi arcuri ieşind în afară, aparent erau foarte bune la scobitul în dinţi, ci m-am uitat cu jind la acvariu. Nici o codiţă de peşte nu mai agita mâlul îmbâcsit de alge.
De îndată ce adusesem musafirul în casă, mă grăbisem să îi fac ceva de mâncare, nu de alta, dar ca să nu-i vină idei. Nici nu apucasem bine să pun cartofii pe foc, că deja înfulecase jumătate din peştii din acvariu. A trebuit să duc muncă de lămurire serioasă ca să mai lase câţiva şi pe dimineaţă pentru micul dejun.
Mi-a apreciat totuşi cartofii prăjiţi. După ce consumse vreo cinci kilograme, a început să-l doară capul şi s-a tratat cu o selecţie specială din plantele ce creşteau în balconul pe care nevasta îl transformase în seră. Abia după aceea ne-am dres cu bere. Da, era cazul să adaug pe listă vreo trei ghivece şi o duzină de peşti. Şi să nu uit cartofii!
Am deschis frigiderul să-mi iau un iaurt, deşi parcă avem chef de ceva mai consistent. N-am putut din cauza jumătăţii de oaie înfundată cu forţa înăuntru, mai-mai să rupă rafturile. Cel puţin arăta a oaie, deşi sincer nu prea mă pricepeam. Fusese la cumpărături în semn de recunoştinţă înainte de a pleca? Nu-l auzisem ieşind şi nu puteam susţine că se mişca în mod silenţios. Până la urmă înţelesese că cioburile erau un lucru rău, dar nu reuşise să se dezbare de trântitul uşilor, poate şi din cauză că nu era obişnuit cu sistemul nostru de clanţe.
A trebuit să renunţ la iaurt, nu-mi făcea nici o plăcere să ating hoitul ăla. M-am mulţumit în schimb să crănţăn o baghetă de pâine. Nu mi-a păsat de frimituri, că doar tot eu aveam să fac curăţenie, dar asta mai târziu.
Deocamdată era cazul să mă îmbrac. M-am foit în jurul mormanului de haine – dintr-un motiv oarecare i se păruse amuzant să le scoată pe toate afară din şifonier şi să le trântească pe podea în mijlocul dormitorului – tot scărpinându-mă nu numai în cap până am găsit o cămaşă şi o pereche de pantaloni care să nu îmi irite pielea. De cumpărat Lenor.
Am mai pierdut câteva minute investigând pierderile şi adăugând la lista de necesare. Nu era nimic iremediabil, nici un perete distrus, doar puţin var şi tencuială căzute în spatele scaunului pe care sătuse amicul meu. Avea tendinţa să devină tot mai agitat şi gesticula în continuu când încerca să explice ceva, iar eu nu înţelegeam.
În cele din urmă mi-am găsit cheile de la maşină, greu de spus cum ajunseseră pe fundul acvariului sau cum de-mi trecuse prin cap să le caut acolo, şi am pornit-o agale spre ieşire. În timp ce mă încălţam în hol, lângă uşa de la intrare, mi-am dat seama de ce era atât de linişte. Lipsea câinele. În mod normal, până la ora aia m-ar fi tras cu colţii ca să îl scot la plimbare. Oare unde era? Te pomeneşti că lăsase uşa deschisă şi îl scăpase afară. Nu-i nimic, probabil că aveam să-l găsesc în faţa blocului, jucându-se cu nepoata vecinilor. Nu-mi făceam griji, nu era prima dată când pleca de unul singur şi mereu se întorcea să zgârie la uşă. Poate era bine să comand şi o uşă nouă, dacă tot eram la capitolul redecoraţiuni. Asta pe care o aveam mai era puţin şi trecea prin ea.
Maşina o lăsasem în parcarea de peste drum. Nici urmă de câine. Preferam să ajung la magazin cât mai devreme, ca să comand materialele, în speranţa că poate se vor găsi muncitori care să vină să instaleze măcar cada în aceeaşi zi. Renunţasem la ideea de a face orice treabă în casă după eşecul cu pusul parchetului. Răbdarea soţiei avea şi ea nişte limite. Lasă specialiştii să-şi facă treaba, câştigau şi ei o pâine. Nu-mi rămânea decât să caut javra la întoarcere.
Ce-o fi căutat amicul meu în maşină? m-am întrebat, realizând că mă aşezasem pe un strat de solzi cornoşi. I-am scuturat de pe scaun cu mâna înainte de a porni motorul. Ar fi fost păcat să-mi găurească pantalonii. Am băgat în marşaier, puţin surprins de timpul de reacţie, şi am scos maşina din parcare. Era încă devreme, cu puţin noroc ajungeam la magazin chiar înainte de deschidere.
În drum spre centrul oraşului, am trecut pe lângă maidanul unde îl întâlnisem pe noul meu prieten. Un cerc mare de iarbă arsă marca locul. Cu trei zile în urmă scosesem câinele la plimbare exact pe maidanul cu pricina, iar nasul ud al patrupedului mă dusese ca un magnet direct acolo. La momentul respectiv locul era ocupat de un morman de fiare fumengânde, în jurul cărora mormăia dând din cap, evident supărat, un extraterestru.
Cu ceva timp în urmă un asemenea eveniment poate ar mai fi fost considerat o noutate şi ar fi adunat câţiva gură-casă, plus unul sau doi ziarişti curioşi şi amatori de senzaţii tari. Acum nu era ceva ieşit din comun. Veneau tot timpul la noi şi noi ne duceam la ei fără nici o problemă. Nu erau periculoşi, ne înţelegeam relativ bine şi tuturor ne plăceau călătoriile. Mai mult sau mai puţin. Adevărul era că ei găseau lumea noastră mult mai fascinantă decât noi pe a lor. Sau poate că era o simplă consecinţă a faptului că ei îşi puteau permite mai uşor o navă proprie. Oricum, cert este că aterizau la noi toată ziua bună ziua şi nimeni nu le mai acorda prea multă atenţie. Ne obişnuiem cu ei. În teorie.
Văzusem şi eu câţiva, dar nu avusesem încă ocazia să fac cunoştinţă cu unul. Eram curios, aşa că m-am oprit din plimbare să casc gura ca prostul. Nu aveam nici cea mai mică idee cum să-l ajut, dar m-am oferit mai mult ca să mă aflu în treabă.
M-a privit cu ochii rotunzi şi galbeni, a mormăit ceva şi a arătat în jos cu degetul mare. Era semnul universal pentru ,,Bum!” Se prăbuşise, am înţeles atâta lucru. A mârâit, probabil alte detalii legate de accident, dar el nu prea vorbea limba noastră, iar eu pe a lui nici atât, aşa că l-am crezut pe cuvânt. Se lăsa întunericul, nu vedeam cum avea să o repare în seara aia şi mi s-a părut politicos să nu îl las să-şi petreacă prima noapte pe Pământ sub cerul liber.
I-am făcut semn cu mâna să mă urmeze. A trebuit să repet gestul pentru că nu părea convins, dar până la urmă s-a prins. Terrierul nu s-a arătat încântat de decizia mea. Existau motive întemeiate pentru care eu eram stăpânul şi nu el. L-am tras de zgardă şi i-am dus pe amândoi acasă. În sinea mea mă bucuram că era suficient de întuneric şi nu aveau să mă vadă vecinii intrând cu ditamai crocodilul în bloc. Aveam deja destule probleme cu administratorul din cauza javrei, care lătra la cele mai nepotrivite ore din noapte.
Mda, cam asta se întâmplase. Acum maidanul era pustiu, era prea devreme pentru puşti sau strângătorii de gunoaie. Plecase. Fără să spună la revedere. N-ar fi ştiut cum. Am refuzat să mă las cuprins de melancolie şi am trecut mai departe. Abia aşteptam să-i povestec nevestei. Îmi venea să mă iau la palme că nu îmi trecuse prin cap să-l filmez. Mă şi vedeam invitând prietenii sâmbătă seara la o bere şi două ore de proiecţie pe peretele din sufragerie, mai ceva ca la cinema. Am fi fost în pericol să ne dea vecinii afară din bloc de atâta râs.
În magazin, la raionul de instalaţii sanitare, am dat peste un tinerel adormit, care n-ar fi putut să-mi spună nici măcar ce zi era dacă îl întrebam prea repede. Pe deasupra ţinea morţiş să-mi vândă o cadă ovală, cu model cu floricele albastre pe margine, care cică era teribil de căutată. A trebuit să mârâi la el o înjurătură învăţată de la prietenul meu ca să se potolească. Să-l fi văzut cum s-a albit la faţă. Dup-aia n-a mai fost nici o problemă, s-a dat peste cap să îmi găsească o cadă pe plac şi mi-a jurat pe Dumnezeu, mamă, tată şi toţi bunicii pe care îi avusese vreodată, că trimite oamenii să o instaleze până în prânz. Dacă tot eram acolo am comandat şi două calorifere. Musafirul meu mă pusese să pornesc centrala, deşi eram în plină vară, şi observasem ce bine îmi făcea căldura la încheieturi.
Mulţumit, m-am întors acasă socotind că deja rezolvasem mai mult decât m-aş fi putut aştepta. După atâta muncă meritam să înfulec şi eu ceva. Îmi ghiorăiau maţele de foame când mă gândeam la jumătatea aia de oaie din frigider. M-am şters la gură cu mâneca, am şters şi volanul şi am virat pe alee. Să îndrăznească paznicul să-mi stea în cale. N-a făcut-o. Şi cum eram pus pe fapte mari, am urcat până la vecina de deasupra ca să-i spun în faţă ce părere aveam despre nenorocita aia de baie a dumneaei. Eram foarte mândru de mine când am coborât înapoi la etajul nostru. N-aveau să mai existe discuţii.
Cheia nu voia să intre în broască şi, după mai multe încercări, mi-am pierdut răbdarea. Am scos uşa din ţâţâni, am trecut pragul şi am sprijinit-o de perete. Deocamdată era suficient. După cum arăta apartamentul, n-avea să intre nimeni să dea o spargere. N-ar fi avut ce lua.
Din doi paşi eram la frigider. Am înşfăcat halca de carne şi am muşcat din ea cu poftă. Ceva îmi spunea că nu era oaie, dar nu conta, era proaspătă şi tare bună, chiar dacă mai avea un rest de blană sârmoasă rămas pe margine. Aşa m-a găsit nevasta, ştergându-mi botul cu bucata de blană, care se dovedise a fi mai puţin apetisantă, mai ales că eram deja sătul, şi dând din coadă fericit. Săraca de ea a încremenit în prag, nefiind în stare nici măcar să ţipe.
Am zâmbit cu gura până la urechi, etalându-mi toţi colţii, după care am luat-o în braţe, era pe jumătate leşinată, şi am cărat-o în dormitor, unde am trântit-o pe mormanul de haine din mijlocul camerei. Hai, femeie, c-avem ouă de clocit!