Cine-i bătrânul dascăl din Scrisoarea I?

(restitutio)

de Amita Bhose

Imaginea unui înţelept cugetând asupra trecutului şi asupra viitorului lumii apare des în poezia eminesciană. Îi vedem chipul în Povestea magului călător în stele, în Cărţile şi în personajul bătrânului dascăl din Scrisoarea I-a.
În unele capitole consacrate cosmogoniei indiene, Eugen Todoran a susţinut că viziunea începutului şi sfârşitului lumii din Scrisoarea I-a provine din filosofia kantiană, care “nu exclude viziunea mitologică orientală, ca izvor poetic” 1) şi astfel l-a identificat pe bătrânul dascal cu Kant. 2) Cercetarea minuţioasă a criticului scoate la iveală multe motive şi idei kantiene în opera lui Eminescu; şi deci înfăţişarea intelectuală a cugetătorului poate să se asemene cu cea a filosofului german. Dar înfăţişarea personală a acestuia face să ne îndoim că Eminescu s-a gândit la o atare asemănare. Ne vom permite aşadar să ne exprimăm propria noastră interpretare a acestui personaj eminescian, ca o simplă ipoteză posibilă.
Cercetând poeziile lui Eminescu, ni se pare că acest cugetător din Scrisoarea I-a nu este o figură izolată; întâlnim analogii săi în alte poezii, de pildă în cele citate mai sus. Dintre toate aceste figuri, magul călător e cel mai asemănător cugetătorului din Scrisoarea I-a. Căci,
“În fruntea lui e strânsă un ev de-nţelepciune,
Viaţa lumii toată în mintea-i a-ncăput
Trecutul (…) viitorul, el poate-a ţi le spune.”
(Ed. Perpessicius, vol. IV, p. 154. Versuri 89-91)
Deci, bătrânul dascăl, sub a cărui frunte viitorul şi trecutul se încheagă, poate să fie acelaşi mag sub o formă mai pământească.
Magul călător manifestă multe trăsături indiene. Preocuparea sa pentru astrologie e o caracteristică a înţelepţilor indieni, zborul său printre stele acoperind calea de mii de zile într-o clipă e tot în tradiţia mitologiei indiene, conform căreia mii de ani pământeşti echivalează cu o zi cerească. Mai ales inspiraţia poetică a tânărului călugăr pe care-l întâlneşte magul într-un templu ruinat izvorăşte din integrarea poetului în cosmos. Aceasta este inspiraţia tuturor poeţilor mari indieni, de la poeţii Rgvedei până la poetul modern Rabindranath Tagore.
Conform ipotezei herderiene că leagănul copilăriei omenirii a fost în India, nu-i nefiresc pentru Eminescu, un adept al romanticilor germani, să-şi închipuie un “bătrân dascăl” sub forma unui rishi sau mag indian. Şi e tot atât de posibil ca şi analogul magului din Scrisoarea I-a să-şi aibă rădăcinile în India.
Calităţile bătrânului dascăl ne sugerează că acest cugetător este mai mult un simbol al înţelepciunii decât o persoană reală sau o personalitate istorică. Despre puterea sa intelectuală poetul ne spune:
“Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veşniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.”
Aici, desigur nu e vorba de o simplă cugetare sau de o formulare a unui sistem filosofic. Cugetătorul are şi o intuiţie care stăpâneşte eternitatea şi infinitul şi în aşa fel întrece capacitatea unui singur om, oricât de genial ar fi el. După părerea noastră, aceasta este o capacitate intelectuală a unei întregi civilizaţii, o putere spirituală a unei gândiri evoluate în cursul mileniilor. Cugetătorul nu este o persoană, e un simbol al înţelepciunii unei ţări.
Care poate fi acea ţară decât India, înţelepciunea căreia Eminescu o cunoaşte pe deplin? Ce poate fi acel număr atotcuprinzător, care “sprijină lumea şi vecia”, decât silaba sacră indiană aum, care cuprinde trecutul, prezentul şi viitorul la un loc? 3) Prin urmare, bătrânul dascăl al lui Eminescu, după părerea noastră, simbolizează înţelepciunea străveche a Indiei; vârsta sa nu constă în anii vieţii unui om, ci în vârstele omenirii.
Mai departe, îl vedem pe cugetător purtându-şi gândul îndărăt cu mii de veacuri până la începutul creaţiunii. Geneza în cugetarea sa, de asemenea în cea a lui Eminescu, e cosmogonia indiană. Izvorul genezei eminesciene s-a inspirat dintr-o vastă cunoaştere şi o profundă înţelegere ale Vedelor şi Upanisadelor. Cosmogonia eminesciană e o fidelă prezentare a cosmogoniei vedice, pe care a elaborat-o el cu unele motive împrumutate de la Schopenhauer.
Imaginaţia sfârşitului lumii din Scrisoarea I-a îşi are şi ea ecoul în Bhagavata-Purana indian, pe care o citise Eminescu în traducerea franceză a lui Burnouf. 4) În lumina acestei informaţii, putem constata că înţeleptul acela din Cărţile, cu care poetul dezleagă problema morţii lumii, e tot înţelepciunea indiană în întregime, ci nu numai Buddha, aşa cum a presupus G.Tănăsescu. 5)
Deşertăciunea vieţii şi a ambiţiei omeneşti, de care cugetătorul sau poetul se ocupă mai departe, e doar o ilustrare a concepţiei indiene de maya. Şi “soarta oarbă” e, de asemenea, o expresie tipic indiană.
În ultima parte, poetul român se ocupă şi de soarta cugetătorului însuşi, care e denigrat şi batjocorit de posteritate în ciuda valorii sale intelectuale. Cei care nu sunt în stare să-l înţeleagă îl minimalizează din pricina mizeriei şi sărăciei sale materiale.
Aceasta e starea exactă a Indiei în vremea lui Eminescu. El a studiat la Berlin într-o perioadă când valul orientalismului era în descreştere. Orientaliştii germani de atunci se opuneau tendinţelor romantice de a situa India mai presus de alte culturi, şi în baza unor informaţii greşite cau au multe “pete” în civilizaţia indiană. Eminescu a trăit în această atmosferă şi l-a avut ca profesor pe unul dintre exponenţii acestei atitudini. Profunda cunoaştere a filosofiei indiene şi respectul nemărginit faţă de cultura ei nu l-au lăsat însă pe Eminescu să accepte părerile acestor critici. Dimpotrivă, în timp ce a ţinut la India, umilită şi neînţeleasă, i-a ironizat pe cei care încercau să minimalizeze măreţia culturii ei străveche, întruchipată de el ca un bătrân şi iubit dascăl.

Note:
1. Eugen Todoran: Eminescu. Buc., 1972, p. 45.
2. Idem, p. 49.
3. Semnificaţia silabei aum se explică în Mandukya upanisad şi în alte texte indiene.
4. D. Murăraşu: Comentarii eminesciene. Buc. 1967, p. 69.
5. G. Tănăsescu: Trei izvoare ale lui Eminescu. În Cronica V (1970), nr.3, ian. 17, p.9.

# [articol apărut iniţial în România literară, Bucureşti, 16 ianuarie 1975]