Posedatul

de de Lucian Mareș

Landor Winn sta lângă hubloul cabinei și adâncit în propriile gânduri privea liniștit crepusculul, clipa când ultima frântură din discul solar, înainte de a trece în spatele Terrei, își aruncă ultimele raze ce formează un inel de diamante. Soarele apune și timp de trei ore stația se va afla în întunericul nopții eterne. Alarma sună o dată scurt, și o voce parcă venită din pereți atenționă personalul stației și totodată îl trezi pe Landor din visare:
“Portalul va fi deschis peste cincisprezece minute. Personalul neautorizat să părăsească stația…”
Landor își întoarse privirea spre colegul lui, și îi vorbi cu un ton plictisit:
-Cred că ar trebui să mergem la treabă, Trent.
-Mda…, îi răspunse acesta aproape la fel de “entuziasmat”, și ieșiră amândoi din cameră.
-În fond habar n-am de ce facem asta! Nu rezolvăm nimic dacă prindem câte un demon și apoi îl distrugem. Și nici nu pun la socoteală că de fiecare dată trebuie să sacrificăm un om dat naibii. Nici nu știm câți sunt… și oricum mă supără senzația asta, că facem o treabă inutilă. Ne pierdem vremea aici în cușca asta de metal!
Trent îi zâmbi, și încercă să îl încurajeze:
-Eh, nu e chiar așa. Cel puțin e amuzant! Nu mai știi ce ne-am distrat acu câteva săptămâni când am prins pe penibilul ăla… de zicea că el e Stăpânul Universului…
Landor nu își putu abține un zâmbet.
-Mai ții minte câte prostii scotea pe gură? Era tâmpit de-a dreptul! Și nici măcar nu și-a dat seama că e dat naibii. Când a simțit că e în capcană, a început să plângă ca un copil, și să se scuze, și ne implora să îl iertăm și să nu îi facem nimic… Parcă era un idiot! Să știi că mi-a și fost milă când a trebuit să îl distrugem. Părea atât de inofensiv, sau hai să zicem incompetent. Nu făcea altceva decât să îți stârnească râsul la oricare prostie ce o spunea.
-Da, ai dreptate, răspunse Landor. Poate că mă gândesc la lucrurile astea din cauza monotoniei. Mi-e dor de un michiduță ca ăla! Știi ce cred? Cred că ar trebui să punem la păstrare exemplarele astea, ca să ne distram pe seama lor oricând ne e poftă.
Își continuară amândoi în tăcere drumul spre camera de control a laboratorului, în timp ce câte un zâmbet idiot le brăzda fața atunci când își aminteau de vechiul lor “prieten”, care se pare că își merita titlul de Michiduță.

În mijlocul podelei unei încăperi albe, complet goale, un om în cămașă de forță stătea pe jos, ghemuit, aparent adormit. Dincolo de unicul gemuleț al camerei albe, era cabina de control în care Trent și Landor tocmai verificau ultimele variabile.
“Două minute până la deschidere… “, se auzi vocea feminină și liniștitoare a computerului.
Trent se apucă să opereze ceva la un display. Verifică apoi graficele de stază de pe monitoarele din camera de control, și apoi îi spuse colegului:
-Totul e OK.
O sirenă începu să huruie în urechile celor doi, și pe acest fundal computerul începu numărătoarea inversă. Trent activă o manetă și un huruit puternic ca un strigăt al puterii energiei zgudui stația. Se auzea glasul reactorului cu antimaterie care pulsa regulat și cu rezonanță energia spre componentele periferice ale inelului stației. Deasupra inelului în punctul imaginar de întâlnire a unor vârfuri dispuse circular, un ochi lichid începea să se deschidă în vidul spațiului. O poartă, un vortex de sânge se deschise, și se închise la fel de brusc, ca o clipire. Entitatea energetică, care tocmai trecuse dimensiunile, fu imediat captată de câmpul electromagnetic al stației…

Cei doi oameni priveau atenți indicatoarele și graficele de pe ecranele din sala de comandă, și apoi își întoarseră privirea spre monitorul principal, unde vedeau imaginea omului în cămașă de forță zbătându-se cu disperare asemeni unui electrocutat. După câteva minute de agonie, omul stătea în genunchi cu capul plecat și plin de sudoare, cu saliva prelingându-i-se pe bărbie. Își ridică fața spre gemulețul camerei și cei doi văzură o față ciudată asemănătoare cu cea a omului dinainte, doar că trăsăturile erau alterate. Era o figură înfricoșătoare, diabolică, dementă care nu mai avea nimic uman în ea. Îi privea fix. Prizonierul încerca să se ridice, în timp ce ochii aceia înfricoșători fixau fereastra camerei.
-Totul e-n regulă! zise Trent instalându-se comod în scaun, în timp ce continua să privească obsesiv un grafic de pe un oarecare display.
-Să înceapă showul!
Omul din încăperea albă încerca să se ridice tremurând și tușind. În final reuși cumva să adopte o poziție verticală. Își ridică fața spre cei doi. Monitorul principal stabiliza imaginea, și pe fața omului din cămașa de forță un rânjet dement apăru sfidând pe cei doi ingineri. Posedatul începu să râdă isteric.
Landor vorbi în microfonul din sala de comandă:

-Cine ești tu?
-Sunt un umil servitor al Stăpânului meu. Nu cred că vă va folosi numele meu atât timp cât voi vorbi în numele Lui! se auzi o voce neomenească și plină de mândrie și mărinimie.
-Nu cumva ești tu Stăpânul Universului, și o să începi să ne încâlcești mintea cu tâmpenii și enormități?, întrebă atent Landor în timp ce făcea un efort vizibil spre a își abține râsul.
Fata posedatului se încruntă si deveni deodată serioasă. Nu spunea nimic. Și în afară de ura ce i se citea în ochi, privirea lui arăta compătimire sau triumf. O combinație ciudată, dar niciodată clară, fața fiindu-i foarte mobilă și gesturile demonului fiind mai întodeauna contradictorii. Doar trăsăturile de bază ale fizionomiei omului se păstrară. Acum nu mai era omul dinainte, ci altcineva. Drogurile au suprimat conștiința condamnatului, iar acum un alt spirit, mult mai puternic îi folosea acel înveliș biofiziologic numit și carne, sau trup.
– Ok, am înțeles. Prin atitudinea ta vrei să ne spui că ești prea inteligent pentru chestia asta. De ce nu ne spui atunci cine e “stăpânul” tău? zise Landor, în timp ce îl înghionti cu cotul pe Trent care rânjea tot timpul cu gura până la urechi, dezvelindu-și gingiile.
-Are mai multe nume și numere. Însă voi, oamenii, gândiți-vă la el ca la definiția Răului Absolut. Este cel ce vă animă pasiunile și teama, este distrugerea…, vorbea cu un ton serios, până când Landor se hotărî să îl întrerupă.
-Inteligent răspuns, băiete. Nu mă așteptam! Doar că ai strecurat o mică greșeală…
-Ce vorbești, muritorule? răcni posedatul ofensat. Noi nu greșim niciodată. Tot ce spun eu e adevărat și ar fi bine să ascultați vorbele…
-Să distrugi e ușor! îl întrerupse din nou Landor. Nu asta este adevărata putere!
Fața posedatului se schimonosi ciudat, și mușchii obrajilor se încordau des, străbătuți de câte un rictus. Râdea mai tot timpul, cu gingiile dezgolite, și o salivă roșiatică i se prelingea pe barbă. Ridică ochii spre ochiul camerei de filmat, iar pe monitorul celor din cabina de control se putea vedea o față schimonosită și totodată tăiată de un rânjet tâmp. Începu să râdă sacadat, ca un nebun dement, dar deodată se opri, încruntă privirea și vorbi din nou cu un ton serios și autoritar oamenilor:
– Distrugerea e totul, distrugerea e puterea! Însuși Creatorul va folosi distrugerea ca formă de exprimare a adevăratei sale puteri. Ce vă prevestește Apocalipsa? Pace și armonie? Nu prea cred. Puterea e ținută prin amenințare, minciuna și teama! Teama este una din căile ce duc spre stăpânirea lumii. Doar frica îi oprește pe oameni, doar frica îi ține sub control, doar frica …
-Parcă în Apocalipsa tu și toți demonii și “stăpânii” tăi luați bătaie! Sau nu? Ia zi-ne tu înțeleptule, că tare nu ne-am mai amuzat de mult.
-Ha! Ha! Ha!, râse posedatul. Ce dobitoci sunteți! Apocalipsa înseamnă oarecum sfârșitul vostru. Apocalipsa e apogeul bătăliei finale dintre stăpânul meu și cel pe care voi îl numiți Dumnezeu. Nu uitați! Este doar o bătălie, și prețul ei este rasa voastră de ignoranți, de ființe patetice și fără viitor ce sunteți. “Oameni”! Ce glumă bună. Noi considerăm cuvântul OM o mare insultă…
-… și o să te întrebi acuma, de ce scrie în Apocalipsă că vom pierde? Am să îți spun. Voi oamenii trăiți în totală obscuritate, și habar nu aveți de ceea ce se petrece în câmpurile astrale, unde forțe încă necunoscute vouă și pentru veșnicie de neînțeles vă controlează viața, destinul, mișcările, TOTUL! Ce, credeți că o să înțelegeți voi “politica” universului? V-a fost dat să credeți în triumful “binelui” asupra noastră doar pentru a nu scăpa din mâna lui… Din mâna celui ce vă ține în umbră și e un adevărat tiran, și voi vă închinați lui! Credința e orbire. E orbire, ignoranță, neștiință. E un val ce vi se pune pe ochi, pentru a fi niște sclavi și a-l servi cu dăruire pe cel ce vă minte și se autoproclamă bun și drept. Stăpânul meu e adevăratul vostru prieten, căci el este cel ce v-a deschis ochii. De ce Dumnezeul vostru a poruncit omului să nu guste fructul din pomul Cunoaterii? Ca să nu cunoașteți voi adevărul. Tot timpul v-a ascuns adevărul. De la începutul lumii și până acum. Credeți că el singur a creat lumea? Așa v-a spus el? O să vedeți voi când un război nimicitor va distruge ultima ființă neghioabă de pe acest pământ, și în fruntea adevăraților credincioși, stăpânul meu va domni, aducând oamenilor plăcerea, pasiunea, adevărul și libertatea adevărată care acum le este interzisă de slugile înșelătoare ale credinței, de niște profeți mincinoși care vă distrug visele și vă îndeamnă la orbire de mii de ani…
Trent, în timp ce asculta, schița necontenit un rânjet la oricare cuvinte ale demonului, dar acuma nici lui nici lui Landor nu le mai ardea de distracție. Vorbele demonului începeau să fie tot mai interesante, de aceea deveniră ceva mai serioși.
-Vorbești cam mult pentru un “umil” servitor, dar mai bine zi-ne de ce crezi tu că războiul e cea mai bună soluție?
-Războiul vă purifică rasa și vă face mai puternici. Doar cel puternic va supraviețui și va domina pe cel slab. Este o voință a naturii și o lege nescrisă a universului, este legea vieții, care vă va aduce numai nenorocire dacă o veți ignora! Credeți că e în interesul vostru să trăiți în pace, și să ajutați pe cel slab? Cel slab vă trage în jos. Cel slab vă slăbește rasa. Guvernele voastre cheltuiesc miliarde pentru programe de sănătate, pentru ajutorararea altora mai slabi; cheltuiți atâta pentru a ține în viață pe cei leneși, depravați, decăzuți și inadaptați care vă trag în jos și vă opresc evoluția! Vă pierdeți vremea cu aceste ființe, care sunt cancerul civilizațiilor… vorbea posedatul dezgustat și scârbit de fiecare dată când pronunța cuvântul “slab”.
-Păi dacă e așa, noi te dominăm! Noi te-am învins! Tu ești cel slab, cel care trebuie eliminat. Ești prizonierul nostru! vorbi Landor cu superioritate. Cel puternic domină pe cel slab, care ești TU! Ai trecut în dimensiunea aceasta deoarece te temeai că vei pierde sufletele oamenilor, care prin controlul și dezvoltarea tehnologiei și-au descoperit vocația creatoare în detrimentul distrugerii! Suntem acum în apogeul civilizației, niciodată omenirea nu a ajuns atât de departe, și tu vrei să ne oprești! Să nu mai vorbim de acea credință “oarbă” de mii de ani, care pentru prima dată în istoria omenirii capătă sens până și pentru cel mai prost individ, și asta prin prezența voastră! În clipa în care lumea își punea cele mai multe întrebări, ați apărut voi să confirmați totul prin prezența voastră, evident neinspirată. V-ați distrus singuri ultima speranță. Ne-ați atacat de la începutul lumii, dar acum ne putem feri de voi și sorții de izbândă înclină în favoarea noastră. Te temeai și ai vrut să ne oprești până nu era prea tarziu. Așa e? Sau tu ești de fapt doar un alt “sclav” al “stăpânului tău”, deci stăpânul tău se teme, de aceea trimite armate de demoni care rând pe rând cad în capcana noastră. De câte milenii săriți dimensiunea și posedați oamenii împingându-i la crime și distrugeri? De multă vreme ați făcut asta fără să vă oprească nimeni, și totuși nu ați reușit să ne distrugeți… Credeți că aveți acum o șansă, acum când tehnologia ne permite efectiv să luptăm cu voi?
– Nu ați învins! Nu o să învingeți niciodată! Adevăratul rău este în voi, și în curând vă va domina sufletul… Dar nu vă neliniștiți, căci în curând Stăpânul meu va veni și vă va salva, fie chiar dacă vreți salvarea sau vă veți opune ei… Și mai apoi, îmi vorbiți de procesul tehnologic! Totul a fost creat prin voia mea și a Stăpânului meu! Ce a zis Stăpânul îngerului trădător pe care voi îl numiți Fiul lui Dumnezeu? -” Uită-te în jurul tău. Tot ce vezi e al meu…”. Ați uitat asta? Credeți că Stăpânul meu minte? El nu minte niciodată, el e singurul care nu vă minte. El ține la voi, deși nici nu știu ce are de câștigat de la o rasă de nimic, dar planurile lui sunt mari, iar eu doar un umil servitor…
-E adevărat, dar stăpânul tău are supremație doar asupra materiei. Progresul tehnologic ține de inteligența și imaginația omului. Acestea sunt pure realizări ale spiritului uman! spuse Landor revoltat de afirmațiile incubului.
-Greșiți, ignoranților! răcni cu putere bestia din trupul posedatului. Știința și tehnologia au directă legătură cu controlul materiei, și controlul asupra materiei, deci implicit sunt ale stăpânului meu! Oamenii aleargă după progres tehnologic încercând să își facă viața aceasta patetică, scurtă și fără de valoare cât mai comodă, și prin asta nu fac altceva decât să se supună Lui. Cu fiecare nouă tehnologie descoperită veți fi mai dependenți de materie. V-ați uitat puterile interioare, puteri mult promise de cel ce vă minte și acum, disperați, căutați să le înlocuiți cu tehnologia. Și astfel, cu fiecare pas spre pretinsul succes, voi de fapt vă apropiați de puterea absolută a Stăpânului…
Landor acum tăcea și se gândea la cuvintele demonului, iar în tot timpul acesta Conștiința Răului folosea trupul unui om pentru a striga prin gura lui sunete pe care omul le înțelege și le numește cuvinte. Era mult enervat și de incapacitatea de a comunica optim cu aceste ființe inferioare care nici măcar nu puteau citi gândurile și ideile direct din minte. Ar fi voit să le trimită într-o clipă toate gândurile lui pline de ură, mândrie și promisiuni ale stăpânului, grandoare și măretie eternă civilizației umane… și totul pentru un preț atât de mic…
-… și cu toate acestea, îndrăzniți să credeți că ați învins? Oh, cât de limitați sunteți… cât de ușoară va fi victoria noastră! De multe ori mă întreb de ce ne luptăm pentru o rasă atât de slabă cum sunteți voi, oamenii… Uneori îmi vine să cred că Stăpânul meu vă dorește pentru că ne amuzați așa de mult cu prostia și încăpățânarea voastră! Când va veni timpul victoriei, îi voi cere Stăpânului meu sufletul tău, ca să mă distrezi, pentru eternitate. Va fi o onoare pentru tine să fii bufonul meu personal, căci puțini se pot bucura de un asemenea privilegiu!
Curios, gândi Landor, uite cine vorbește de amuzament…
-Să înțeleg că mai sunt și alte rase…?
-Nu în acest univers! Nu în această dimensiune! Cum de ați fost creați fără să aveți în inimă conștiința întregii măreții a Genezei? Creatorul a fost foarte nemilos cu voi. De ce vă mai încredeți în el? V-a mințit și va minți tot timpul, vă va ține în obscuritatea neștiinței. Noi am creat universul din porunca Lui. Dar planurile lui erau prostești și ciudate, de aceea Stăpânul meu, în imensa lui dragoste pentru voi, ființele inferioare, s-a opus! El nu a fost de-acord să trăiți în umbră și necunoaștere, El a vrut să vă bucurați de pasiunile voastre și să evoluați nelimitat fără să fiți opriți de legi și de reguli… De aceea s-a despărțit de “Creator” și în planurile astrale s-a hotărât să poarte această bătălie pentru rase. Acum are loc împărțirea universului, căci și noi am participat la construirea lui, de aceea vrem partea noastră, vrem dreptul nostru! Nimeni nu ne poate lua ceea ce ne aparține, iar pretinsul război din câmpiile astrale e un fel de negociere, căci orice entitate e conștientă de puterea Stăpânului meu, de aceea evită un conflict fără sorți de izbândă… iar dacă cel pe care voi îl numiți Creator, sau Dumnezeu, e așa de Atotputernic, de ce nu ne distruge acum, pe noi “rebelii”, și apoi continuă să se joace cu voi cum va vrea?
-Poate că vrea să se joace și cu voi! De ce să nu se distreze și pe seama voastră, lăsându-vă impresia că aveți o șansă? spuse Landor zâmbind cu o sinceră compătimire întipărită pe față.
-Eu unul așa aș face! vorbi Trent, distrugând acel echilibru instabil din creierul lui Landor, echilibru care fixa granița între un simplu zâmbet reținut și sarcastic și hohote de râs dezlănțuit, cu lacrimi.
Fața posedatului se schimonosi mult, și începu să rânjească asemeni unui nebun. Legat în cămașa de forță, începu să fugă prin cameră și să se lovească de pereți, în timp ce un hohot isteric ieșea prin difuzoarele din camera de control. Vorbea cuvinte de neînțeles, și râdea necontenit.
-…cât de ignoranți sunteți … cât de proști… ce ființe… Pentru că Dumnezeul vostru NU poate! Pentru că NU poate să ne distrugă… Pentru că NU e “Atotputernic” cum credeți voi….
Landor termină de mult cu râsul și îl privea plictisit de vreo cinci minute. Se hotărî să îi întrerupă distracția țipând la el în microfonul de pe lângă consolă:
– Termină odată, nebunule! Să lăsăm chestia asta. Nu ajungem nicăieri, așa că mai bine revenim…
Posedatul începu să se calmeze, dar tot nu își putea abține câte un râset sec, câte un spasm al unui hohot reprimat la intervale neregulate, în timp ce aștepta să audă prostiile acelui “muritor”.
-Și dacă renunțăm la controlul tehnologiei și ne redescoperim “controversatele” puteri ascunse ale spiritului, ce putere vei mai avea asupra noastră? Și, în fond, de ce ne spui toate astea, atât timp cât le putem folosi împotriva voastră?
-Le spun pentru că oricum soarta v-a fost de mult hotărâtă. Nu aveți nici o scăpare. Nu aveți ce folosi împotriva noastră atât timp cât destinul v-a fost hotărât. Nu veți putea renunța acum la tehnologie, și nu veți avea timp să retreziți în voi puterea adormită de mii de ani.
– De ce ești atât de sigur?
– Nebunilor! Orbilor!
Eu am văzut! Dincolo de marea de foc, dincolo de câmpiile astrale… Am văzut Poarta Sângelui, locul în care miliarde de suflete, nenăscute încă, strigă după carne. Miliarde de suflete fără trup trebuiau să se încarneze și să acumuleze experiența cărnii și a pasiunii, împotriva căreia este Creatorul. Acum doar tehnologia permite creșterea populației pe acest pământ.
Vocea lui continua să vorbească cu un ton superior și plin de glorie, în timp ce omul stătea și privea indicatoarele de stare ale sălii izolate în care bestia urla. Considera că nu mai avea rost să îi asculte aberațiile, de aceea își concentra atenția asupra unor variabile de pe display, care oscilau îngrijorător.
– Nu vedeți sublimul triumf al stăpânului meu? Totul e clar, încă de pe acuma… Tehnologia evoluează, și asta pentru a permite mai multor oameni să trăiască în lumea materială. Cu cât vor fi mai mulți, cu atât vor fi mai dependenți de material, și astfel devin dependenți de ceea ce îl ține pe acesta într-o stare de non-haos relativ – știința și tehnologia! Știința și tehnologia sunt arma și capcana stăpânului meu, iar când numărul celor vii va fi complet, Stăpânul meu va veni și vă va salva.
-Nu este adevărat. Știința este un rod al inspirației divine. Degeaba te zbați și încerci să te amăgești cu prostiile astea. Nu te vezi? Parcă ai fi disperat…
-Sunt trist pentru voi, nu disperat. De ce aș fi disperat? Stăpânul meu are un plan cu voi, și eu nu mă voi opune Lui, chiar dacă de ar fi după mine v-aș da uitării și mi-aș vedea de treburi mult mai importante… Și dacă e așa cum zici tu, “Omule” , de ce știința se dezvoltă cel mai rapid în timpul războaielor? De ce prima aplicație a oricărei tehnologii este în directă legătură cu distrugerea și haosul? – Nu te mai chinui, omule, îți voi spune tot eu! Stăpânul meu nu oferă nimic fără să i se plătească. Nici când e vorba chiar de victoria și supremația lui asupra oamenilor! Prima inspirație vine prin voia lui, și legătura ei cu distrugerea este atât prețul pe care voi l-ați plătit și îl veți plăti pentru acea tehnologie, cât și spre binele vostru, făcându-vă o rasă puternică și pură, lipsită de elemente slabe! Prețul este moartea voastră în numele stăpânului meu. Este puținul sacrificiu pe care îl cere, pentru că în univers adevăratul ban e puterea, iar sângele înseamnă puterea. Moneda de schimb între noi și voi oamenii este sângele. Ce contează viețile și suferințele câtorva oameni, când cei ce vor urma o vor duce mai bine? – Așadar după cum vezi, noi nu pierdem niciodată. Unde vă este Dumnezeul în care credeți? Unde a fost până acuma? De ce nu vă luminează el și de ce nu vă ajută? Pentru că vă pierde, sau pur și simplu v-a dat uitării, căci nu reprezentați nimic pentru el. Nu îl mai interesează soarta voastră, răcni demonul ca și turbat.
– Nu prea ne ești de nici un folos, spuse Landor. Degeaba încerci să ne amăgești și să ne faci să credem exagerările tale! Încerci doar să te salvezi. Nu ne propui un pact? Așa faci tu de obicei, nu? îl întrebă Landor ironic. Acum trebuie să ne propui un pact care presupune salvarea sufletului tău! S-a întors soarta împotriva ta, demonule….
– Ce tot vorbiți, nebunilor? Pot să intru oricând în trupul oricărui muritor, și să știți că nici voi nu sunteți scutiți de acest privilegiu…
– Și de ce nu încerci? Haide… încearcă…
Posedatul se încordă și venele lui începură să se umfle exagerat, fiind gata să pleznească. Se auzea un zgomot înfiorător de țesuturi distruse, de oase rupte, și pielea începea să crape, lăsând carnea descoperită. Sângele începu să țâșnească prin încăpere. Deși acum era o grămadă de carne contorsionată care se zbătea în agonie, prin gura posedatului încă răzbateau sunete înecate în valuri de sânge. În camera de comandă, indicatorii semnelor vitale ale ființei ce înainte semăna cu un om vibrau necontenit, aratând valori aleatoare. Cu o ultima încordare, demonul nu reuși altceva decât să distrugă interfața spirit-trup, creierul omului, a cărui cutie craniană explodă, lăsând pe jos o baltă de sânge presărată cu bucăți rozalii din carnea moale a fostului țesut nervos.
– La naiba, Trent! Vezi de mai e acolo. Pornește imediat detectorul…
O alarmă sună sec și monoton, iar zgomotul ei obsesiv începu să îi neliniștească pe cei doi oameni. O lumină roșie de avertizare clipea în camera de control, dar atmosfera se detensionă imediat ce se auziră cuvintele lui Trent:
– E tot acolo.
– Uf! răsuflă Landor ușurat. Deși o pățesc de atâtea ori, tot timpul mă sperie când face asta. Nu are cum să scape! Trent, comută sistemul pe comunicație neutrinică și reglează frecvența.
-Tare sunt curios să aud ce spune acuma…
În încăpere se auzi răcnetul directorului corporației Dark Matter Research, care, fiind convins că o catastrofă tocmai se întâmplase, luă legătura cu camera de comandă. Urmărise și el întreaga operațiune, devenind pe parcursul discuției tot mai absorbit de dialog. Începu să tune și să fulgere la cei doi ingineri de serviciu, responsabili pentru situația creată.
– Ce naiba se petrece acolo? Tâmpiților, vreti să scape? La naiba de incompetenți…
– Nimic, domnule, îl liniști Landor, totul e sub control.
– Cum e totul sub control? Dacă scapă de acolo ne ducem toți naibii, tâmpiților…
– Nu a scăpat și nici nu are cum să scape de acolo, vorbi Trent sigur pe el.
– De unde dracu ești tu așa de sigur? Ptiu, drace…
– Nu a scăpat nici o dată! Vă rog să vă liniștiți, totul e sub CONTROL! strigă Trent și închise canalul de comunicație.
Directorul se așeză cu neîncredere în fața monitorului din biroul său. Voia să creadă spusele lui Landor, deși încă se temea. Nu scăpase nici o dată, își repetă el în gând și se liniști.

– Ei bine? Cum a fost? reluă Landor discuția cu spiritul demonului.
– A durut? întrebă Trent distrat.
– A durut ceva, chiar dacă nu o s-o recunoască, rânji Landor spre monitorul detectorului ce arăta un punct clipind într-o schema ce reprezenta camera în care se afla înainte posedatul.
– Acuma ce zici, ți-ar surâde pactul acela! vorbi Trent retoric și plin de satisfacție.
– Ignoranța voastră e prea mare ca să vă propun un pact! Stăpânul meu va veni curând și mă va elibera. Eu sunt nemuritor! Nu aveți ce să îmi faceți. Nu veți câștiga niciodată…, se auzi o voce electrizantă prin difuzoarele decodificatorului.
-Nu cred că stăpânul tău ar fi așa de incompetent încât să intre într-o pentagramă! Sub podeaua aceea e o pentagramă, e un simbol magic, din care nici tu nici “stăpânul” tău nu ați putea scăpa! Și, pe de altă parte, dovada clară a minciunii tale este chiar tehnologia de care dispunem! De ce stăpânul tău ne-ar fi dat o tehnologie care să vă poată distruge? vorbi Landor satisfăcut.
– Nu m-ați distrus! Nu mă puteți distruge niciodată… Tot ce ați reușit este un nimic. M-ați închis aici, dar să știți că eu pot fi foarte răbdător. Ce înseamnă pentru mine o clipă sau un mileniu? Nimic! Absolut nimic! Eu nu am conștiința timpului, iar stăpânul meu e omniprezent și atotputernic. Vă va supune și vă va pedepsi pentru îndrăzneala nesupunerii voastre…, răcnea spectrul demonului frustrat. Nu îi convenea situația în care era, dar își păstra o alură de superioritate în fața acelor ființe slabe pe care le-a putut amăgi până acum atât de ușor. Timp de mii de ani au fost lipsite de apărare, proaste și naive, iar acum, dându-și seama de marele pericol, apelează la vechile științe uitate. Auzi, o pentagramă. Cum naiba le-a venit ideea asta? Vechile credințe peste tot erau uitate și erau considerate doar niște simple povești. Cine mai credea în simbolul magic al unei figuri, în geometria mistică? De mii de ani le-a furat și le-a stăpânit sufletul. Nu a mai fost niciodată în poziția aceasta și rolul de “învins” nu i se potrivea defel…
– Nu la știința aceasta mă refer. Te putem distruge! Aveai dreptate, poate nu mai e timp să ne trezim puterile ascunse, dar putem folosi cunoștințele noastre de până acum împotriva voastră. Restul ce ne lipseste, îl vom completa cu tehnologia…
– Ha! Ha! Ha! Nu mă puteți distruge. Sunt nemuritor… urla spiritul demonului, cu un ton plin de ură și măreție.
Decodorul de comunicații neutrinice nu transforma orice gând, doar pe cele transmise voit. Decodrul putea reda și intensitatea acestor gânduri, ce echivalau acum cu un răcnet, dar batjocura și măreția demonului au fost intuite corect de cei din camera de comandă, care deja cunoșteau foarte bine personalitatea și temperamentul acelui spirit al răului.
Decodorul traducea aceste gânduri ale bestiei, care deja tindeau să devină strigăte de agonie. În timpul ăsta, Trent lucra ceva la consolă. Landor deveni glacial și serios și cuvintele lui răsunară puternic, ca o sentință:
– În numele umanității, acum vei fi judecat !
Demonul voi să râdă și să urle la omul acela, dar se opri. Simțea ceva…
Omul continuă să vorbească:
– Pentru crimele făcute împotriva omenirii, pentru miile de ani de suferință, minciuni, patimi, durere, războaie, distrugeri, obscuritate, înșelăciuni și haos pe care le-ați provocat, pentru sufletele pe care le-ați răpit cu voi în dimensiunea tenebrelor, pentru tot ceea ce numin noi “RĂU” , în numele umanității, ești condamnat la a doua moarte.
A doua moarte, pomenită în apocalipsă. Prima este moartea trupului. Moartea spiritului este adevărata moarte. Distrugerea conștiinței, distrugerea întregii entități spirituale ce formează ființa vie. Aruncarea spiritului în iazul focului primordial…
Spiritul demonului simțea cum se apropie… Demonul nu era condiționat de timp ca și oamenii, iar conștiința lui putea vedea în viitorul apropiat. DA! Vedea moartea cum se apropie inevitabil, o moarte necunoscută și nedefinită, nu putea să o înțeleagă și nici o ființă nemuritoare nu putea să înțeleagă așa ceva. Doar atâta știa… Că vine sfârșitul …
Cu toate puterile, demonul vibra din toate fibrele subtile ale conștiinței sale de semizeu, și un strigăt se auzi în camera de comandă:
-Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu……………….
-PIEI !
Degetul coborî pe buton, și un fascicol de anti-neutrini străbătu încăperea în care era prizonier, eliminând orice particulă a energiei subtile, constituente a spiritului și a corpului astral. Întreaga conștiință a demonului se transformă într-un simplu gând, care se risipi în neant. Spiritul lui nu mai exista… Pierise!

Soarele, crepusculul dimineții, scălda stația în razele sale, dar ochii celor doi nu mai vedeau frumusețea răsăritului. Vedeau doar o cameră goală, exagerat de albă, a carei puritate era profanată de o masă de carne inertă, distrusă, într-o mare baltă de sânge. Un om era acolo, un om al carui suflet era acum pierdut. Doar un gând singuratic plutea în încăperea aceea, deasupra unei bălți de sânge…
“ Totul are un preț ! ”