Satul urban

[Silviu Gongonea, Încălzirea mâinilor, Aius, Craiova, 2009]

de Ştefan Bolea

După un prim volum, în care căutarea autenticităţii, nihilismul şi post-expresionismul concurau în crearea unei atmosfere combative (amintesc doar versurile „numele meu sta scris cu sânge/ ca un mesaj obscen pe peretele catedralei”), tânărul poet Silviu Gongonea vine cu un produs mai complex, foarte lucrat, atmosferic, în care redă ambiguitatea cotidiană, înregistrând în detaliu cronica unui „sat urban”. Iată cum îşi imaginează poetul craiovean „capătul” nopţii: „ am aşteptat aşa noaptea/ să cadă peste mine/ ca peste un morman de gunoi”. Noaptea vine, deci, ca o eliberare (punctul terminus al speranţelor noastre), asemenea cortinei de la teatru, a cărei textură o poţi simţi pe pielea ta: „gunoiul” este scos din scenă, lăsând locul unui vid igienic, care poate fi umplut cu altceva. Privit din alt unghi, noaptea este o pasăre de pradă, care precum un monstru urban se hrăneşte din mizeria produsă de noi. „Port lumea asta în spate/ ca pe un sac plin cu sticle de plastic”: sindromul Atlas este updatat în societatea reciclării.

Interesant cum poetul porneşte de la o imagine „clasică” pe care o dinamitează/ demitizează cu un topos citadin. Nişte versuri, în care eul auctorial se distanţează de semenii săi, care râd la comandă, mecanic, grotesc asemenea păpuşilor dintr-un film expresionist îmi aminteşte de râsul ca de gheaţă, cumva vindicativ dintr-un text al lui Nietzsche: „râdeau mai tare, câţiva pe înghesuite/ de li se umflau obrajii ca la nişte broscoi”. De evidenţiat dimensiunea religioasă a volumului: „omul/ … are de ales/ între două morţi. în afara/ sau înlăuntrul lui Dumnezeu”. N-aş plia ideea de moarte pe cea de fiinţă divină, deşi este clar că, din punct de vedere psihanalitic, dacă n-ar exista frică de moarte, n-ar fi existat nici nevoia de religios: mai ales dorinţa noastră otherworldly de a imagina o viaţă „mai bună” pentru cadavru, într-o lume platonică, ar fi expirat. Moartea aş lega-o de viaţă, ca în fiinţa întru moarte heideggeriană, în sensul că moartea trebuie să antreneze conştiinţa realizării vieţii şi necesitatea expresivă a auto-creaţiei. Dar este evident că poetul alege moartea „înlăuntrul lui Dumnezeu”, asemenea carcerei ontologice din Iona. a) „după o vreme ne împreunam mâinile/ şi aşteptam fără să ne spunem nimic”; b) „când mă închin/ aerul e mai curat”; c) „Şi de-ar fi tot gunoiul/ să urce la geam,/ să ştii că o lumină ne are în pază.”

Cele trei fragmente traduc o experienţă religioasă, care nu are stridenţa misionarismului, sau fiorul pasional lutheran, ci poate fi apropriată prin simplitatea ei nemijlocită, care şi la Chopin era o garanţie a calităţii. Imaginarul religios al lui Gongonea îmi aminteşte de studiul Mâinile unui apostol de Dürer şi poate ar trebui să adăugăm la simplitatea evidenţiată un sentiment al focalizării, care stă în spatele subiectului resemnat, aparent pasiv. De la Albrecht Dürer aş trece la Sir John Everett Millais, cu tabloul său Ofelia: a)„o picătură de sânge/ în balta de lături”; b) „în fiecare din noi doarme un câine ud.” Aceste versuri, şi prin extensie o bună parte din volum, dau impresia delicateţei esenţiale, simbolice a universului poetic al lui Gongonea.

Uneori chiar se exagerează spre micromanie („aş putea să încap/ într-un bec”), alteori se dă impresia unei de-conectări existenţiale („viaţa noastră trăieşte în altă parte”). Trecem, în fine, la un imaginar de transă, care filtrează universul cotidian, aproape ca în trip-urile cu mescalină: „lumina intra prin vizor, răsucită/ camera se leagănă”; „şi liniştea aceea/ împăturită …”; „un fulger/ a fumegat în fereastră”. Astfel, camera „răsucită” de expunerea luminoasă, liniştea „împăturită” şi fulgerul, care nu mai brăzdează orizontul, ci fumegă asemenea unei petarde obosite aduc puţină dezorientare şi puţin haos (necesar) în cotidianitate. De la călătoria în „jurul camerei” până la descrierea oraşului văzut ca o extensie a camerei (în timp ce ea este, la rându-i, o extensie corticală), Silviu Gongonea compune un opus consistent, soft, asemenea unui hit Dark Wave transcendental, realizând unul din cele mai bune volume de poezie ale anului 2009.