În fertil

de Horea Dulvac

Stabilisem de mic că trebuia să mă perpetuez. Dar constatasem că nu era deloc uşor: toţi încercau să mă lichideze înainte să ajung la maturitate.
Era şi o mare înghesuială: când dădeam să intru, constatam că locul era deja ocupat. Inşi cu capete ca nişte bostane de Halloween mă urmăreau hipnotizaţi, avertizându-mă tăcut.
– „Suntem prea mulţi!”, îmi strigau mut.
Simpla mea corpolenţă, carnea cea stânjenitoare, sănătatea care îmi lumina fruntea cu un felinar auriu constituiau un mare afront.
Le simţeam celorlalţi iritarea lichidă. (Asta mă făcea nesigur la mers – ca o umbră pe catalige.)
-„Mai bine aş fi fost bolnav!”, îmi spuneam încercând să mă strecor nevăzut.
Vitalitatea mea era prea bătătoare la ochi şi îmi provocase numai necazuri. Cum să treci printre muribunzi, cu atâta sănătate strălucind pe faţă ca o stea fosforescentă?
Nu e de mirare că, după un timp, bolnavii începeau să murmure – riscam să fiu alergat prin saloane şi să fiu supus unor experienţe îngrozitoare!
Aşa că împrumutam cu recunoştinţă feluritele lor suferinţe care străluceau ca nişte repere luminoase. Strategia aproape mă făcea nevăzut:
– „Ăsta oricum urmează să moară”, spuneau! (deodată cu binefăcătoarea pâine a iertării lor. Când m-am născut, mama mi-a spus că eram aşa slab, că se înduioşaseră şi zeii. Asta rămăsese pentru mine lecţia să fiu umil).

Nu ştiusem că oamenii trăiau într-un lan. Se hrăneau din ceva comun – nu puteam să mă gândesc la asta că mă cutremuram de oroare (urma să fiu şi eu absorbit)
Dădeau din mâinile răsucite ca nişte fulare incaşe, bolnave de epilepsie, vrând să spună că fuseseră acolo înaintea mea. Că locul acela trasat cu linie discontinuă, prin găurile căruia li se scursese agoniseala inimii, era al lor.
– „Pleacă, pleacă!”, fremătau tentaculele lor nervoase (Mie mi se întorcea stomacul pe dos.)

Trebuia însă să cobor între ei, în adâncul digestiei, altminteri de ce m-aş mai fi născut? Asta îmi era de fapt soarta: să intru până în măruntaiele lor nervoase, ca un agent.

Acolo, la ei, era un scandal până la cer şi-o cleveteală ca pe insulele pline de păsări-noroc că ni se tăiase sonorul.
Cel mai tare ţipa (de fapt ţiuia) mirosul înalt de urină de lângă vestiare şi punctul înroşit din scoarţa periferică a creierului cu care se încăpăţânau să mă urască.
Mă simţeam vinovat ca un cuţit. Privirile lor înţepau insuportabil. Norocul meu strălucea pe frunte – o plagă fosforescentă.
Dar şi eu învăţasem să mă prefac nătâng – mă uitam în cer decapitat, că îmi ploua în gât.
Toţi produceau muţenie la greu, transpirând-o prin piele şi la subsuori; m-am aşezat şi eu lângă ei punându-mă pe tăcut. Tăcerea gâlgâia. (Am văzut arterele unui cap la laboratorul de biologie al liceului – era un manechin prin canalele căruia o pompă mică, doritoare, făcea bule voioase prin sânge)
Dar asta era, n-aveam ce le face: trebuiau să se obişnuiască şi cu prezenţa mea!
Urmau să vadă ei după aceea!

„Aşadar lucrurile sunt clare!”, mi-am spus în timp ce urechile mele vinovate se înroşeau: „Nu sunt iubit!”.
Trebuia să accept asta ca pe o infirmitate, aşa cum unii copii se născuseră cu viitorul bolnav sau cu un picior de broască mort. (Eu mă născusem pur şi simplu.)
Ura cea de toate zilele mirosea a miez de pâine – o binecuvântată prescură. Îmi plăcea şi mie să-mi umflu burdihanul moale cu firimiturile ei la colţul zâmbetului. Aş fi murit cu plăcerea în gât, cu ochii sticloşi de recunoştinţă.
Dar eram în criză de timp. Nu aveam nicio clipă pusă deoparte şi trebuia să mă asigur că vârful moale al inimii (un organ de altminteri foarte geometrizat, în ciuda formei ei neeuclidiene) ticăia fragil.
Micile ei zvâcniri mă speriau. Îmi zdruncinau coşul pieptului şi dădeau să iasă prin cămaşă afară. (Aveam o cămaşă de ginerică bărbierit cu care mă împopoţonaseră şi în sicriu. Mă durea însă neatenţia: îmi pierdusem un pantof la colţul aleii.)
Maimuţa însă trebuia să rămână acolo.
Zilele mi se adunau cocoloaşe în spinare. Furtunul de plastic al perfuziilor se poticnea în sughiţ. Asistenta cea brunetă cu carne albă îmi dădea pumni în spate – viaţa o lua pe gât în jos. (O priveam cum îşi schimbă halatul în mica chicinetă.)
Îmi era tot mai greu. Cadranul cerului rusesc scâncea şi mi se scurgea pe creştet ca o îngheţată topită.
În aceste momente, îmi puneam sub limbă o aspirină care se dizolva rapid ca nitroglicerina sublinguală a unchiului meu cardiac şi mă uitam în jur: creierul meu producea o gălăgie fenomenală, ca ţipetele grădinii zoologice, dar nimeni nu părea că o aude. (Aveam Filarmonica în cap).

*

Slavă domnului că puteam fi duplicitar!
Oamenii trebuiau înşelaţi, timpul dus cu vorba. Asta fusese prima mea şmecherie (mă învăţase Lucan, colegul de liceu, ajuns unul dintre cei mai talentaţi escroci de pe strada Lipscani).
-„Secretul e să intri în sistem”, spunea el febril!
Odată intrat înăuntru, nu mai ai altceva de făcut decât să fii digerat. O duci acolo boiereşte, ca la puşcărie: casă, masă, program. Puşcăria cea frumoasă ca o grădiniţă.
Dar rămâneam tot în exterior – un cer ostil, un stomac. Deja secreţiile fierei lui veninoase începuseră să mă macereze: urma să fiu transformat în molecule calmogene, antrenat pe bulevardul hemoglobinei, nepăsător, cu logodnica la braţ.

Vedere dinăuntru: i-am tăiat zilei burta de peşte – acolo stăteam toţi, aşezaţi pe scaune şi tăceam.
Eram sigur că toţi ar fi vrut să pună întrebări care le stăteau pe buze ca şopârlele, dar nu îndrăzneau, pentru că le era teamă că se vor face de râs.
Aşa că preferau să transpire mai departe tăceri care începuseră însă să miroase urât.
Deja scaunele începuseră să scârţâie de la neliniştea lor care striga: „nu eu sunt cel care v-am stricat aerul cu acest miros de gaze intestinale” – căci se exprimau civilizat. (Au existat unii care nu au rezistat acestei tensiuni psihologice şi s-au deconspirat vinovaţi trăgându-şi un glonţ răsunător în cap. Vă puteţi imagina ce teribil ecou…)

Pe mine, secretomania mă înnebunea, pentru că toţi păreau că ştiu.
Mă sufocau golurile dintre ei, tăcerile umflate ca nişte branhii de peşte.
Deşi nu îmi făceam mari iluzii, în zilele de vineri eram deprimat şi mi se părea că sunt incapabil să trăiesc. Mă legam cu o basma la cap şi mâncam lăptişor de matcă, în timp ce aspirina de pe noptieră ticăia ca un ceas gol. (În tubul lor de plastic ca o navetă spaţială, micile pastile de acid acetil-salicilic sufereau de tahicardie.)
Colţul în formă de săgeată al inimii de carne imita şi el bătaia de pleoapă. Am tras cu el la ţintă şi vârful i s-a îndoit.
Medicul mi-a spus că am o electrocardiogramă de brotăcel: în genere, dacă mi se bătea urechea dreaptă a inimii, era de rău. Sau de bine, le amestecam.

Noroc că foamea venea imediat pe stomacul gol – dimineţile tăioase erau cel mai bun argument. Mă trezeam cu junghiuri abdominale, lucide. Soarele îşi începea ascensiunea lui de gălbenuş.
Mie îmi era tot mai greu, zilele se adunaseră toate ca o cocoaşă în spinarea mea (credeam că e o excrescenţă de carne).
Nimeni nu mă ajuta – trebuia să îi fac clipei respiraţie gură la gură. Altminteri, se ducea dracului tot!
(Întrebând-o odată pe soţia mea dacă ea crede în atracţia universală a maselor, ea a spus că şi legile fizicii devin mai slabe cu trecerea timpului. Avea dreptate!)

Semenii mei păreau crescuţi mărunt din pământ. Transpirau uleios ca perişorii de pe chelie. (Habar n-aveam dacă trecerea timpului adăuga ceva.)
Nimeni nu rupea bilete şi afişul mă strângea la umeri, bumbacul paltonului explodase laolaltă cu ganglionii mei neliniştiţi.
Mă simţeam ca naiba că venisem şi eu neîndemânatic peste ei.

Ce mi se întâmpla când mergeam la teatru: deşi aparent civilizaţi, spectatorii se coalizau împotriva mea.
Înainte de spectacol, tuşeam tot ce aveam în gât. Aveam voie să ne înghiţim flegmele înainte de hohotul de plâns al corului de alămuri. (Semănau cu orchestra jalnică din cimitire. La cimitirul Ungureni era o cârciumă ploioasă care mă atrăgea ca un loc periculos.)
Din gura mea ţâşneau nişte avortoni lucioşi, iguane care o luau pe picioare lăsându-mă uşurat (cele mai multe rămâneau posibile…). Îi expectoram discret într-o batistă, dar unii o luau pe lângă scaune şi urcau în lojă. Se căţărau pe picioarele plasatoarelor rotunde ca nişte sticle de lampă.
Deseori, prefăcându-mă că îmi aluneca pixul pe parchet, aruncam câte o privire sub fotoliile din stal, aşteptându-mă să le văd spectatorilor rădăcini sub tălpi. (În afară de venele picioarelor, nu am văzut nimic. În copilărie puneam oglinda sub pantof şi le priveam fetelor despicăturile vaginale.)

Dar nici eu nu prea eram dus la biserică – de câte ori ei mă înjurau (îmi dădeam seama de asta după faptul că dădeau mărunt din buze), prindeam aripi.
Păşeam în pronaosul bombănelilor lor cu pas mărunt, ca un balerin pe poante şi le transmiteam prin tăceri ipocrite că vor avea de furcă cu mine.
De regulă, întârzierea mea ameninţătoare era percepută imediat la adevărata ei semnificaţie: brusc, toţi bufneau să tuşească, apoi se puneau să tacă şi mai dens.
„Măi să fie!”, le transmiteam îmbufnat şi toţi tresăreau cu spinările ţepoase (le rămăseseră aşa de când erau dinozauri), înţelegând că până aici le-a fost.
Prezenţa mea ilegitimă se aşeza între ei, cu mirosurile sale nedorite, semnalizând colorat ceea ce nu puteau să contracareze oricum: faptul că, după o vreme, mă voi pune pe înmulţit.
Pe îndesate, pe tăcute, pe brânci. Păi cu cine credeau ei că aveau de-a face?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.