Chuck Palahniuk [2] – Sufocare

de Marius-Iulian Stancu

(ca prin oglindă)

Dacă în Fight Club absenţa Tatălui constituie fundamentul pentru apariţia “geamănului” fantasmatic – Tyler, construcţie paranoică menită să mascheze distrugerea universului simbolic, în Sufocare absenţa figurii paterne dă naştere ficţiunii supreme – ficţiunea Fiului (“Binecuvântata şi perfecta întruchipare muritoare a Domnului”). Incă din primul capitol al romanului lui Palahniuk, din primele paragrafe, înţelegem că “băieţelul” este condamnat de Mami să devină Fiul (“imbecilul ăsta mic încă se mai încredea în Mami”). ”In versiunea modernă a complexului lui Oedip, mama e cea care-l omoară pe tată şi fuge cu fiul”.

Tema ontologiei iconice a omului, dezvoltată în neopatristică (Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit), în care umanul este definit drept “chip al Chipului” (Hristos fiind chipul lui Dumnezeu, iar omul chipul lui Hristos), metamorfozată în ceea ce Jean Baudrillard diagnostica drept omnipotenţă a simulacrului (în spatele imaginilor nu se mai ascunde nimic), într-o lume în care “adevărul, referinţa, cauza obiectivă, au încetat să mai existe” (Simulacra and Simulation), ne poate ajuta să înţelegem eşecul omului contemporan, împreună cu mişcarea circulară a dorinţei acestuia, ce se reproduce prin intermediul fanteziei: “putem trăi doar cu ideea unui adevăr modificat” (Jean Baudrillard), alternativa este insuportabilă (faptul că adevărul nu există). In aceasta constă seducţia imaginilor, seducţie metafizică operativă în absenţa sensului, ce se manifestă printr-o producere şi reproducere sisifică a unui real ce ne scapă.

“Ideea nu este că, datorită limitărilor naturii sale muritoare păcătoase, omul nu poate deveni niciodată în întregime divin, ci că, datorită scânteii divine din el, omul nu poate deveni niciodată în întregime om” (Slavoj Zizek, On belief). Pentru existenţa radical secularizată însă, noua “religie” (Mircea Eliade, Sacrul şi profanul), “întruparea divinului”, se manifestă ca o “aparenţă pură ce nu poate fi fundamentată într-o proprietate substanţială” (On belief). Astfel, graniţele (frumuseţe sublimă vs spaţiu excremental) devin tot mai greu de trasat, într-o dependenţă universalizată ce se defineşte raportându-se la golurile din structură permanentizate, vid ce susţine fantezia unui loc încărcat de sens ce ne aşteaptă, fantezie operativă ce este în permanenţă reprimată, exces ce susţine orice noţiune de ordine cosmică (Slavoj Zizek, The fragile absolute or, Why is the Christian legacy worth fighting for?).

Instanţă narativă, şi personaj principal în acelaşi timp în romanul lui Palahniuk, Victor Mancini ne relatează “povestea completă şi nemiloasă a unei dependenţe”, expresia literară a terapiei ce vizează vindecarea de dependenţa sexuala (etapa nr.4). “In sexualitate nu este vorba niciodată doar despre mine şi partenerul meu, ci trebuie să mai fie întotdeauna un element fantasmatic, un al treilea element imaginar ce face posibilă pentru mine acţiunea de a mă angaja într-o relaţie sexuală” (Slavoj Zizek, The Pervert’s Guide to Cinema). Lipsit de suportul fantasmatic, actul sexual este un act repetitiv, stupid, care în realitate nu se schimbă. Motivul pentru care libido-ul are nevoie de lumea virtuală a fanteziilor, de acest supliment virtual, este   n e v o i a   d e   i l u z i e   pe care libido-ul se fundamentează. Intre ficţiunea pe care sexualitatea o pune în scenă şi ficţiunea literară, diferenţa nu se dovedeşte a fi una esenţială (de aici şi aspectul terapeutic, de etapă în cadrul procesului de vindecare, al romanului lui Palahniuk).

Vezi şi: “terapie prin teatru”.

Ficţiunea Fiului, ca dependenţă de tip ideal (“Multe mame se amăgesc cu gândul ăsta…E atât de dusă, încât e convinsă că tu eşti a doua venire a lui Hristos”), îşi află corespondentul în patologia dependenţei sexuale, cu întreaga ei ambivalenţă, în dublul ei registru de fantezie şi act carnal. Ambele tipuri de dependenţă (ideală & concretă) sunt unite în ritualul sufocării: liturghie a experienţei limită, a experienţei ultime, o altă formă a dependenţei de absolut (“Salvezi oameni lăsându-i să te salveze pe tine…Tu eşti dovada curajului lor. Dovada că au fost eroi. Mărturia succesului lor. Fac chestia asta pentru că toată lumea doreşte să salveze viaţa unui om, de faţă cu o sută de oameni…intri în legenda lor personală, pe care aceşti oameni o vor preţui şi o vor evoca până la moarte…”) / maniera în care eroul lui Palahniuk poate plăti spitalizarea mamei sale (“N-o fac doar pentru bani. Sau doar pentru adoraţie. Dar nici una dintre ele nu strică”), într-o “pătimire” însoţită însă întotdeauna de reziduurile ei ideale (veşnicie, salvare, iubire etc).

Vezi şi: îndumnezeire (“unul dintre aceştia o să mă venereze cât timp va trăi”).

Asistăm la pierderea progresivă a identităţii într-o lume de tip simulacru (“In acest moment viaţa mea începe să arate de parcă aş juca într-un serial văzut de oamenii dintr-un serial văzut de oamenii dintr-un serial văzut mai ştiu eu unde de unii pe bune”):

1)     în relaţia cu mama – “Când mă duc în vizită la maică-mea, nici măcar nu mai pretind c-aş fi eu”;
2)     în relaţia cu sine – “nici măcar eu nu pretind că m-aş cunoaşte foarte bine”;
3)     în relaţia cu cei ce îl salvează în restaurante – “Ca şi cum ai deveni fiul lui”;
4)     în relaţia cu pacienţii din spitalul în care este internată şi mama sa – “Aici pot fi tot ceea ce aceste femei îşi doresc să fiu…La toţi le spun, sunt sclavul vostru. Lăsaţi-mă să-mi pun fundul la bătaie în orgia voastră de acuze. Inghit tot. Si după ce fiecare s-a deşertat în capul meu, sunt toţi numai un zâmbet şi-ncep să zumzăie. Râd cu capul dat pe spate, încă strânşi în jurul meu, strângându-mi mâna şi spunându-mi să fiu liniştit, că-s iertat”;
5)     în relaţiile sexuale – “fără haine puteau fi oricine”;
6)     “servitor irlandez angajat cu contract de ucenic” în Parcul Colonial Dunsboro, ce pentru 6 dolari pe oră îşi joacă rolul la perfecţie;
7)     pentru că “nimic nu se compară cu ceea ce-ţi poti imagina”, într-un spaţiu fantasmatic în care nu eşti niciodată dezamăgit, prin care eviţi blocajele din realitate, ordonând-o, trasându-i un sens.

“Ce NU ar face Isus?” “să fac…în loc să mă abţin…”

–         forma de revoltă, calea negativă prin intermediul căreia Victor argumentează faptul că este “om adevărat”, nu “Dumnezeu adevărat”;

–         regulând, preţ de nu ştiu câtă vreme, nu-ţi mai pasă de nimic (note de plată, slujbă, prieteni etc), nu mai simţi nimic şi, deşi sub o altă formă decât cea schiţată în Fight Club, aneantizarea îţi este iarăşi aproape (“Magia sexului e că-ţi permite să ai fără să posezi…”/”…oameni care-şi doresc nu atât un orgasm, cât să uite…”);

–         “După ce afli toate chestiile nasoale care ţi se pot întâmpla, nu-ţi mai trăieşti viaţa, ci aştepţi. Cancerul. Nebunia”;

–         pentru a putea rezista frumuseţii trebuie să te gândeşti la accidente, gropi comune, mâncare stricată, la gangrene ulcerate şi organe expirate (“Aşa de frumoasă e”);

–         chiar dacă lucrurile încep adesea ca o farsă, artificial, pe parcurs eşti prins în propriul joc, pentru că dincolo de subiect, dincolo de “chip”, se află vidul, nimicnicia. Acesta este “golul” pe care îl umplem cu fanteziile noastre (Slavoj Zizek, The Pervert’s Guide to Cinema).

–         căutare a pozitivităţii ca alternativă la ceea ce a fost caracterizat drept deconstrucţie socială şi anarhie ca instrumente ale revelării personale, teme favorite în romanele lui Palahniuk (Kevin Devine);

–         omul nu se mai află în căutarea Obiectului ce odată găsit îl salvează, ci în căutarea acceptării de sine, fără a se mai pierde pe diferitele paliere ale ficţionalizării în care se lasă prins “animalul social”;

–         “…încrederea. Curajul. Lipsa completă de inhibiţii. Senzaţia de confort şi onestitatea netrucată. Tăria de-a crede ceea ce faci şi de-a spune lumii întregi Da, oameni buni, ăsta-i felul în care am ales să-mi petrec o după-amiază liberă. Pozând alături de o maimuţă care-mi vâră castane în cur”;

–         un soi de “întoarcere în trup” (“nişte trupuri frumoase, rupte de realitate şi lipsite de viaţă sau de viitor”), acţiunea prin intermediul căreia renunţi la a te mai supune vreunui plan prestabilit, la a mai deconstrui orice fantasmă, la a mai urmări un scop precis, acţiunea prin care te pişi pe ele de vise;

–         este vorba în fapt despre ceea ce Slavoj Zizek numea concept ontologic al realităţii neterminate, în care important este procesul de construcţie, nu desăvârşirea lui.

“Nu există suflet. Nu există Dumnezeu. Nu există decât decizii şi boli şi moarte”. Singura manieră în care Fiul se poate elibera din lumea de simboluri, din lumea avantajelor aparente pe care le au bărbaţii, o constituie sufocarea Mamei (motivul pentru care Victor nu îşi lasă mama să moară, dar nu o dorea nici vindecată, constituie unul dintre multiplele chipuri pe care le poartă funcţional dependenţa în romanul lui Palahniuk, dorinţa de a avea pe cineva care să depindă de tine întreţinându-i damblageala), maternitatea constituind substitutul divinităţii într-o lume fără Dumnezeu, cea din urmă redută a sacralităţii, ultimul miracol magic absolut la care bărbaţii nu au acces. Sufocarea Mamei/uciderea lui Dumnezeu, constituie alfa şi omega, începutul şi sfârşitul procesului eliberator, al vindecării de nevoia unui celălalt, “care să-mi înghită tot timpul liber, tot ego-ul, toată atenţia. Cineva care să fie dependent de mine. O dependenţă reciprocă”.

2 Comments

  1. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | FDL.ro

  2. Pingback: a apărut EgoPHobia #28 | BoomLIT

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.