Umberto Eco. O biografie [II]

[fragment]

de Michael Nerlich
traducere din limba germană & prezentare de Daniela Micu

Copilărie în Italia fascistă [II]

Fascism pentru copii

Fără a lua în considerare faptele amintite, este imposibil să înţelegem chiar şi numai cu aproximaţie dezvoltarea intelectuală a lui Eco, implicarea sa democratică şi în cele din urmă opera sa literară. Bineînţeles că s-ar putea crede, că era mult prea tânăr, ca acea perioadă dintre 1932 şi 1944 să fi avut o mare importanţă asupra creaţilor sale ştiinţifice şi literare. Cel puţin Eco nu este de această părere, şi cine s-a îndoit de asta – în felul neatenţiei obişnuite pentru efectului experienţei şi judecăţii copilului, dar bineînţeles şi pentru trauma din copilăriei – este făcut să înţeleagă prin intermediul romanului său fictiv-autobiografic publicat în 2004 Misterioasa flacără a reginei Loana, în care una dintre cele mai importante dimensiuni ale sale este căutarea Eu-lui pierdut, din perspectiva proustiană a chestionării martorilor şi înainte de toate prin mărturiile scrise din copilăria piemontană şi tinereţea sa. Că Eco, pentru a intensifica această interogare – în special a documentelor scrise de tot felul – crează nu numai un Eu-paralel fictiv pe nume Giambattista Bodoni, pe care îl aduce pe lume cu puţine zile înaintea sa în decembrie 1931, în Solara, o localitate (fictivă) în Langhe-ul piemontan, îl face un anticar (important), ci îl şi aseamănă cu bunicul, care fusese în orice caz anticar şi a lăsat în urma sa un corpus imens de documente şi texte, nu schimbă cu nimic faptul că multe dintre cărţi, caiete de şcoală, manuscrise şi poze, pe care acel Bodoni din roman le caută pentru a-şi afla trecutul, au jucat un rol real şi în copilăria lui Eco.

Dar pentru înţelegerea acestei interogări fictiv-autentice despre copilăria şi tinereţea Eu-lui său paralel, este necesară încă o completare cu privire la instaurarea regimului fascist în societatea italiană schiţat la început, ce loveşte totuşi cel mai puternic şi cea mai nevinovată şi fără de apărare victimă: copiii şi tinerii, care – cum este exemplificat în Manifestul intelectualilor fascişti – stăteau în centrul brodat mitic al politicii societăţii fasciste. Îndoctrinarea şi integrarea brutală a acestora într-o societate care se militariza tot mai mult, se desfăşura pe două planuri, care se uneau până la fuziunea totală: şcoala şi includerea obligatorie în organizaţiile înfiinţate în 1926 Opera Nazionale Balilla (O.N.B.), a Tineretului Naţional, care s-a numit „Balilla” după porecla unui tânăr, care în 1746 trebuia să declanşeze la Genova insurecţia împotriva trupelor de ocupaţie habsburgice. Această organizaţie (din 1937 redenumită Gioventu Italiana del Littorio – Tineretul italian al Fascesului: după emblema fascismului) era – pentru tineretul masculin – împărţită pe categorii de vârstă, de la 8 la 14 ani, Balilla, de la 14 la 18 ani, Avanguardisti (respectiv din 1933, cu împlinirea a 7 ani, Balilla Moschettieri – Muşchetarii Balilla) şi  de la 18 la 21 ani, Giovani fascisti – Fasciştii tineri. La aceste grupe s-au adăgat din 1927 studenţiile fasciste, la universităţi, şi la grădiniţe şi şcoli primare din 1933 – în amintirea lui Romulus şi Remus, întemeietorii mitologici ai Romei, respectiv în amintirea lupoaicei, la care au supt – aşa numiţii Figli della Lupa, Fiii lupilor.  Acestea erau trupe de copii, care mai întâi de la vârsta de şase ani şi apoi chiar de la patru trebuiau, sub deviza „Credem, ne supunem şi luptam”, să poarte prima cămaşă neagră şi un fes (mai târziu chiar şi o cravată albastră), să înveţe „Salutul roman” fascist precum şi cântece patriotice fasciste, şi ca urmare să fie înarmaţi.

Numele lui Giovanni Gentile este legat şi de această transformare ideologică în serie a copiilor şi a tinerilor. Ca Ministru al Educaţiei al regimului fascist a fost responsabil în 1923 pentru o reformă şcolară, pe care Mussolini a numit-o „cea mai fascistă dintre toate reformele”. Aceasta – prin menţinerea unui canon al literaturii şi materiilor mai degrabă conservator – făcea posibilă din punct de vedere structural orice adaptare ideologică. Aceasta pornea de la una dintre orele de religie, până la altele cu infiltrări tot mai intense a ideologiei fasciste despre Tineretul Naţional Balilla, căruia i s-a predat formarea corporală în cadrul orelor de sport. Aceasta era practicată mereu şi în alte domenii la ceremonii auxiliare precum Apeluri ale steagului, cântări comune a cântecelor fasciste şi în mod special a imnului partidului Giovinezza. Începând cu sfârşitul anilor douăzeci s-a renunţat la orice reţineri. Dacă până atunci îndoctrinarea se făcea prin comentariile profesorilor, ce permitea forme de rezistenţă, acesta a pătruns apoi în manuale până la introducerea Textului Unic Statal, iar profesorii, care în 1931 au fost constrânşi să depună jurământ pentru stat şi să intre în PNF şi trebuiau să între la ore în uniformă sau măcar în cămaşă neagră, acum nu prea mai aveau posibilitatea să folosească alte dimensiuni ale gândirii decât cele predate prin manuale precum Notizi di cultura fascista. Ei trebuiau să comunice direct ideologia fascistă, în cadrul căreia cultul DUCELUI, preamărirea partidului fascist şi a tinerilor săi luptători eroici din perioada squadru, mitul Romei şi marşul din Roma, erau elementele centrale: „Statul italian cere, ca şcoala să se orienteze la idealurile fascismului [şi] tineretul italian să fie educat pe toate categoriile sale şi la toate materiile cu scopul de a înţelege fascismul, pentru a se înnoi prin fascism şi în conştiinţa lor istorică să trăiască ceea ce fascismul a creat.”, anunţase Mussolini în 1925, şi în 1934 acesta a fost propusă ca premisă a noii reforme şcolare.

În acelaşi an 1934 are loc prima întâlnire dintre Hitler şi Mussolini, prin care începe prima apropiere germano-italiană, pentru trecerea la cooperaţii. Începând cu proclamaţia „Axei Roma-Berlin” la 1 noiembrie 1936 şi până la încheierea aşa numitului „Pact de oţel” (cu obligaţie de susţinere de ambele părţi în caz de război) la 22 mai 1939, acestea care au fost considerate succese ale regimului Mussolini de către secretariatul statului pentru propagandă (din 1937 Ministero della Cultura Popolare, numită MinCulPop), şi formează cu siguranţă şi un zid de protecţie, pentru a putea să-şi întreprindă aventura colonială în spatele lui Mussolini, răstoarnă Italia, care astfel depinde de fapt de Germania nazistă şi grăbesc prin aceasta sfârşitul regimului fascist în Italia. Marele nebun Mussolini ratează toate semnalele de avertizare. În octombrie 1935 îşi trimite trupele să mărşăluiască în Etiopia. Pe 9 mai 1936 Italia devine Regatul Italian Africa de Est şi Viktor Emmanuel al III-lea este numit Împărat al Etiopiei. Un an mai târziu, Mussolini trimite trupe în Spania, care trebuie să lupte de partea trupelor franceze falangiste împotriva Republicii Spaniole, acolo însă printre altele în bătălia de la Guadalajara sunt înfrânte de către trupele republicane spaniole în alianţă cu antifasciştii italieni. Acestea însă nu-l opresc pe Mussolini de la alte aventuri catastrofale în Africa, dar şi în Albania şi Grecia. Acestea însă sunt comunicate din ordinul Miniştrilor Educaţiei Cesare Maria Del Vecchi (1935-36), căruia şcoala italiană îi datorează o nouă materie şcolară, cultura militare, şi Giuseppe Bottai (1936-1943), copiilor şi tinerilor în cadrul cursurilor ca triumfuri ale cămăşilor negre împotriva Războiului Civil Spaniol. Odată cu aceasta se radicalizează tonul şi stilul imaginilor, italienilor le este interzis din 1937 să se căsătorească cu oameni de culoare din colonii, iar în 1938 se mai propune un manifest fascist, aşa numitul Manifest al Rasei, care a fost semnat de mulţi intelectuali precum Francesco Biondolilo, medievist şi specialist pe Dante, Amintore Fanfani, marele democrat creştin din perioada postbelică, Agostino Gemelli, medic, psiholog, părinte franciscan, în 1920 fondator al Universita Cattolica del Santo Cuore din Milano, sau Giovanni Guareschi, autorul romanului Don Camillo und Peppone. În 1938 intră în vigoare şi Legile rasiste fasciste, profesorii şi elevii evrei sunt excluşi de la cursuri, manualele create de autori evrei sunt interzise şi mai târziu mii de italieni – ca Primo Levi – sunt trimişi în lagărele de concentrare. Acestea se revarsă şi asupra ultimului program de reformă şcolară fascistă, care este încetată pe 15 februarie 1939 şi este prevăzută folosirea mijloacelor moderne media precum – pe atunci încă prohibitiv – radioul. Ca urmare cursul trebuie să fie determinat acum şi de „valori eterne ale rasei şi civilizaţiei italiene”, iar manualele şcolare justifică de fapt politica colonială italiană ca ajutor în civilizarea popoarelor primitive prin pretinsa superioritate a rasei ariano-italiene.

Prin aceasta punctul maxim al „fascistizării” şcolii şi a politicii tinerilor este atins şi depăşit în acelaşi timp, pentru că Italia fascistă dispare în haosul celui de-al Doilea Război Mondial. În ciuda sprijinului german, coloniile africane se pierd, şi după aterizarea aliaţilor în Sicilia şi primul bombardament al Romei Gran Consiglio îşi aduce aminte de drepturile sale statuare şi îl obligă pe Mussolini pe 25 iulie 1943 să se retragă. Acesta este arestat, iar guvernul de afaceri trece la Mareşalul General Pietro Badoglio, care dizolvă PNF-ul şi după o scurtă perioadă de repaus întră în tratative de pace cu aliaţii, în timp ce cea mai mare parte a Italiei este încă sub stăpânire germană şi poporul suferă de foame. Totuşi în timp ce cu toate puterile antifasciste se formează Comitetul pentru Eliberare Naţională şi Resistenza ca mişcare de masă, are loc lovitura de graţie: Mussolini este eliberat pe 12 septembrie 1943 de un comandament SS şi i se permite ca şef al unui stat marionetă cu numele Repubblica Sociale Italiana (numit şi după capitala fantomă Republica Salo) să coopereze încă o jumătate de an cu naziştii din Italia de nord, care au deportat mii de italieni de credinţă semită din teritoriile ocupate. Pe 27 aprilie 1945 stafia fascistă îşi găseşte în cele din urmă sfârşitul. Mussolini încearcă să fugă în Elveţia, este însă prins de partizani împreună cu iubita sa Clara Petacci în Dongo, pe lacul Comer şi este executat ziua următoare.

Umberto Eco Balilla

La izbucnirea regimului fascist, care din 1943 a fost numit mai degrabă depreciativ „il ventennio”, „cele două veacuri”, Umberto Eco se găseşte în Nizza Monferrato, un sat la treizeci şi trei kilometri sud-vest de Alexandria, în teritoriul viticol deluros între râurile Po şi Tanaro, unde mama sa împreună cu copiii fugiseră înaintea bombardării oraşului şi unde cu multe eforturi găsise la ţărani nişte făină şi chiar şi un jumătate de iepure. Acolo i se oferise tânărului, aşa cum Eco a declarat pe 15 decembrie 2002 în timpul discuţiei cu Thomas Stauder (G 119), războiul din trei unghiuri diferite: primul, din perspectiva unui simplu spectator la distanţă, care afla despre evenimente din ziare sau de la radio. A doilea, din perspectiva victimei; mi-a rămas în minte încă o noapte a bombardării Alexandriei, în timp ce gloanţele cădeau din cer pe o stradă în apropierea mea […]. Al treilea, ca observator al războiului partizanilor, pe care Eco a putut să-l trăiască la ţară în Monferrato.

Cât de mult a putut să se elibereze pe atunci de îndoctrinarea fascistă, este greu de decis. Însă Eco explică într-un alt interviu cu Marie-Françoise Leclère, că ar fi trăit evenimentele din 1943 până în 1945 şi în special acţiunile Rezistenţei cu luciditatea unui tânăr de treisprezece ani, dar când îi dă lui Stauder interviul, lucrează la Regina Loana şi încearcă (s-ar putea spune: derutat) să dea un răspuns… prin chestionarea documentelor prin analogia sa Eu – Giambattista Bodoni. Şi prin aceasta separă copilăria şi tinereţea până la identitate, căci precum Giambattista şi Umberto fusese supus „fascistizării” copiilor şi tinerilor: pentru că am fost născut în 1932, a trebuit să trec prin obişnuitele staţii ale educaţiei fasciste: „Figlio della Lupa”, „Ballila”, „Ballila Moschettiere”. Să fi avut unsprezece ani jumătate când în 1943 dictatura se sfârşise în sudul Italiei, după arestarea lui Mussolini, dar în nordul Italiei, în Republica Salò fascismul […] era în continuare prezent  militar şi propagandistic. Deci copiii din nordul Italiei, spre deosebire de acei tineri bărbaţi, care îşi începuseră studiul în timpul Fascismului şi puteau să-l citească în perioada de tranziţie în continuare pe criticul lui Mussolini Benedetto Croce sau pe Karl Marx, erau supuşi în continuare propagandei fasciste şi pornind de la aceasta trebuiau să tracă nepregătiţi într-o societate democratică, în timp ce se clarifica libertatea relativă a gândirii pentru studenţii din perioada de tranziţie, din ei ieşeau mai târziu atât lideri comunişti cât şi soldaţi ai Republicii Salò, deşi fuseseră organizaţi cu toţii în Gruppi Universitarii Fascisti. În orice caz: numai faptul, că mulţi tineri au scăpat neafectaţi de fascism atât pe interior cât şi pe exterior, ar putea explica, de ce nu puţini reprezentanţi ai generaţiei sale […] în ciuda unei educaţii totalitare […] au devenit democraţi convinşi (G, S.118).

Oricum, traumele sunt enorme, iar o privire asupra copilăriei din timpul regimului fascist este pe cât de fascinantă pe atât de dureroasă, aşa cum o dovedeşte munca investită de Eco în Regina Loana. Profesorul său din şcoala primară, ar fi fost, aşa cum îşi aminteşte în discuţia cu Stauder, un fascist înfloritor, care în 1922 ar fi luat parte la Marcia su Roma al lui Mussolini şi care pălmuia copiii peste urechi când aceştia nu-şi făceau temele. Că aceasta era îndurată numai de copiii din categoriile mai mici de vârstă şi ceilalţi ( ca însuşi Eco) erau feriţi, este o parte a amintirilor, cealaltă însă este admiterea, că însuşi tânărul Eco în ciuda sau din cauza acestui profesor a devenit un admirator entuziast al lui Mussolini. Acest lucru nu este atât de surprinzător, având în vedere că în scurt timp de la şcolarizarea sa în 1937 întregul vals Ballila s-a rostogolit asupra sa, şi atunci este de înţeles, de ce la întrebarea unui alt reporter din mai 2007, Alberto Sinigaglia, care au fost textele care l-au influenţat cel mai mult, el numeşte manualele fasciste. El îşi aminteşte încă, cum a admirat pagină cu pagină cartea sa de citire pentru clasa întâi, abecedarul, care pentru toţi micii italieni era obligatoriu, pe care Bodoni îl prezintă în Regina Loana, şi din care copiii nu au făcut cunoştinţă doar cu strigătul de luptă rostit pentru prima dată de Gabriele D’Annunzio „Eja Eja Alalà”, care împreuna cu strigătul vindecător  „Pentru Mussolini” a fost preluat ca refren în imnul fascist Giovinezza, ci şi cu simbolistica Fasces-ului fascist. În centru ce afla glorificarea „Figli della Lupa”” şi a „Ballila”: Mai întâi o pagină cu un tânăr în uniformă […] ”Mario este un bărbat”, era scris dedesubt. Apoi un text despre „Fiii lupoaicei” […]:, […] Guglielmo îmbracă frumoasa uniformă nouă, uniforma unui Figlio della Lupa. „Tati, şi eu sunt un mic soldat al Ducelui, nu-i aşa? Voi fi un Ballila, voi purta stindardul , voi avea o carabină, voi fi un luptător. Aş vrea să fac şi exerciţiile ca soldaţii adevăraţi, aş dori să fiu cel mai curajos dintre toţi, aş dori să servesc multor ordine…” Imediat apoi o pagină, care amintea de imprimarea din Epinal, dar erau […] uniformele organizaţiilor fasciste de tineret […] Pentru a preda sunetul gl, abecedarul dădea exemple ca gagliardeto, battaglia, mitraglia – stindard, bătălie, mitralieră. Pentru copiii de şase ani (KL 202-203).

Pentru a nu le lăsa copiilor îndoctrinaţi nici o îndoială, erau ascunse – aşa cum spune Eco în Regina Loana – în manualele editate în anii următori, întâmplările de război simultane, pentru că nu se putea vorbi în cărţile şcolare de vitregiile războiului, când prezentul este aşa de important pentru a lăuda gloriile trecutului (206). Printre acestea se aflau faptele Primului Război Mondial, sau rapoarte despre colonizările fasciste, care au fost redate ca triumfuri, deşi armata era de mult în contramarş: Pentru că Africa de Est urma să se piardă abia la sfârşitul anului 1941, când această carte de citire fusese introdusă de mult, comentează Eco/Bodoni în ediţia pentru clasa a patra din 1940-41, erau înfăţişate încă mândrele noastre trupe coloniale, şi am văzut într-o imagine un dubat somalez într-o […] uniformă frumoasă, ce se potrivea costumelor băştinaşilor, pe care i-am civilizat acolo […]. Dar Somalia era deja din februarie 1941 în mâinile englezilor […] Ştiam asta, în timp ce citeam? (206-207).

Această întrebare, care se punea tot mai des, nu putea să primească un răspuns definitiv, chiar dacă Regina Loana a fost scrisă din cauza ei, şi nu este o întrebare exclusă din romanologie, la care nu numai protagonistul Bodoni nu cunoştea răspunsul. Ea se constrânge mai mult din logica istoriei reale dar şi din cea a individului Eco, care fusese supus acestei îndoctrinări ca Ballila şi din 1938 a trebuit să se lase pradă şi celui mai brutal rasism şi antisemitism, căci de exemplu cartea de citire pentru clasa a cincea, i-a oferit nu numai fictivului Bodoni, ci şi adevăratului Eco o analiză asupra diferenţelor dintre rase, cu un capitol despre evrei şi atenţia care trebuia acordată acestui neam perfid, care, după ce s-a amestecat rafinat printre arieni … poporul nordic înzestrat cu un nou spirit al negoţului şi banilor (208).

Întrebării nu i se dă deci un răspuns complet, aşa cum Eco părea să fi reuşit până la graniţele certitudinii, pentru că de exemplu una dintre cărţi, l-au familiarizat, în ciuda confuziei propagandiste încercate în mod realist, cu una dintre cele mai mari probleme, aşa cum mărturiseşte Eco în dialogul cu Sinigaglia: cu moartea : Ca Ballila curajoşi eram educaţi în acea perioadă, să ne iubim patria cu preţul sângelui […] în cartea de citire din clasa a cincea am citit o poveste cu titlul „Loma Valente”. Era vorba despre un episod eroic din Războiul Civil Spaniol: un batalion al „ Săgeţilor negre” asaltează un deal, şi unul dintre departamente este condus de Valente, o persoană atletică, brunetă, de douăzeci şi patru de ani, care acasă studiase literatura şi scria poezii […] şi care s-a înrolat voluntar […] Povestea descrie diferitele faze ale acestui act eroic […] Roşii […] trăgeau din toate ţevile […] Valente este aproape atins, iar apoi o lovitură puternică în frunte îi face urechile să ţiuie: „Apoi cel mai adânc întuneric. Valente stă cu faţa în iarbă […] ochiul eroului […] priveşte două sau trei fire de iarbă, groase ca scândurile […] ce înseamnă asta: moarte? Este cuvântul, care ne sperie de obicei. Acum, moare acolo, şi se ştie, nu simte nici căldură, nici frig, nici durere.” El ştie numai, că şi-a făcut datoria […] Aceste câteva pagini, adaugă Eco, mi-au povestit pentru prima oară de moartea adevărată şi mi-au arătat că nu este nimic eroic, oricâte eforturi a depus autorul să arate asta. Aceste imagini ale firelor de iarbă groase ca scândura […] m-au impresionat în aşa fel, că de fiecare dată m-am […] aşezat cu faţa în iarbă, să văd acele scânduri.

Aceasta este o experienţă autentică din copilăria lui Umberto Eco, şi este povestită aproape cuvânt cu cuvânt în Regina Loana, ca trăire a lui Giambattista Bodoni, unde îi serveşte lui Eco, pentru ca Bodoni să pună întrebarea, care este de fapt propria întrebare a lui Eco: dacă el a început chiar din acel moment să se îndepărteze de fascism. Eco/Bodoni mobilizează încă un alt document din perioada aceea, pentru a găsi răspunsul: povestea unui pahar spart, pe care mama îl cumpărase ca incasabil, o compunere despre o întâmplare din decembrie 1942, care de fapt este creată din pana micului Umberto şi pe care Eco/Bodoni doreşte s-o interpreteze foarte metaforic la sfârşitul secolului douăzeci, ca parabolă a pierderii credinţei în Duce: Era una dintre primele poveşti, care îmi aparţineau într-adevăr, nu repetarea clişeelor citite […] În acele cioburi, care […] străluceau acolo ca perlele, am celebrat […] propria vanitas vanitatum şi m-am recunoscut ca aparţinând unui pesimism cosmic (236).

A făcut Eco/Bodoni asta cu adevărat? El aşa presupune. Ar dori să presupună asta. Dar rămâne o îndoială, căci cu numai nouă luni înainte entuziasmul său faţă de Duce atinge o cotă macabră. Şi aceasta este din nou o întâmplare autentică din viaţa elevului Eco, care a pătruns în romanul Regina Loana. În orice caz, când avea zece ani, micul Ballila, pe nume Umberto Eco, a câştigat un concurs de compuneri şi a fost premiat pentru aceasta. În această compunere a cuprins tot entuziasmul său pentru Duce, pentru care el vroia să moară, şi acest episod este amintit în Regina Loana. Cu atât mai mult: textul complet este documentat ca şi compunere găsită de Eco/Bodoni într-un caiet din clasa a cincea, 1942, anul XX al erei fasciste (230). Bineînţeles că nu se poate spune cu certitudine că textul tipărit în Regina Loana este din anul 1942, dar că Eco în vârstă de zece ani a scris un asemenea text este sigur, şi când a făcut retuşuri de felul acesta în roman, a putut să redea corect, ceea ce copilul de pe atunci simţea: Cel mai persistent gând al meu era: Când voi fi mare, voi deveni soldat. Şi acum, când ascult la radio numeroasele fapte eroice […] ale soldaţilor noştri, această dorinţă a devenit şi mai mare în inima mea şi nici o forţă omenească nu mi-o poate izgoni. Da! Voi fi soldat, voi lupta, şi când Italia o doreşte, voi muri pentru noua, eroica, sfânta sa cultură, care va aduce prosperitate în lume şi care din dorinţa lui Dumnezeu s-a materializat în Italia. Da! Ballila […] cei bucuroşi, vor deveni la maturitate lei […] Şi cu gloria trecută vie în amintire […] şi cu speranţă la cea viitoare, adusă de Ballila, care astăzi sunt copii şi mâine soldaţi, Italia merge mai departe spre glorioasa Victorie înaripată (231).

#
Textul de mai sus reprezintă traducerea celei de-a doua jumătăţi a capitolului cu care se deschide această carte dedicată scriitorului italian; prima sa parte a apărut în EgoPHobia #28