De ce este Moritz Schlick filosof analitic?

de Cristina Nemerovschi

Pentru a argumenta apartenența unui filosof la o anumită tradiție sau orientare epistemologică, ar fi necesar să precizăm mai întâi caracteristici definitorii ale respectivei orientări. În cazul filosofiei analitice, adesea cei care o îmbrățișează cad mai greu de acord atunci când se pune problema definirii tipului de activitate pe care ei îl practică, în comparație cu privitorii din afară ai fenomenului, cei de pe poziția de spectatori. Acest fapt este perfect explicabil dacă avem în vedere că între reprezentanții filosofiei analitice există deosebiri atât între temele alese pentru a fi supuse analizei, cât și în privința mijloacelor cu care este operată această analiză – ele pot fi ale logicii, pe de o parte, sau ale limbajului comun, pe de altă parte. Există totuși o teză care se pare că întrunește acordul unui număr însemnat de filosofi analitici: teza susținută în perioada timpurie a filosofiei analitice, anume că acest tip de filosofie se deosebește de precedentele prin metoda nouă pe care o impune, radical diferită de cea practicată până în acel moment – filosofia nu va consta în formularea unui corpus de teze, ci în analiza conceptelor în care sunt formulate propozițiile filosofiei și ale științei.

În acest scurt eseu îmi propun să argumentez în favoarea ideii că Moritz Schlick nu este doar unul dintre reprezentanții filosofiei analitice, ci un filosof analitic paradigmatic. Voi lua în considerare trei moduri distincte de a concepe filosofia analitică, care mi se par cele mai întemeiate încercări de a defini această practică filosofică. Din toate cele trei perspective, consider că-l putem numi cu îndreptățire pe Schlick filosof analitic.

Prima teorie susține că filosofia analitică se deosebește de alt tip de filosofie prin faptul că este o activitate, și nu o construcție de sistem filosofic – teza wittgensteiniană. A doua delimitare a filosofiei analitice de alt tip de filosofare pornește de la ideea că prima dintre ele este cea orientată spre argumentarea și întemeierea tezelor susținute – opinia lui Follesdal – fapt a cărui consecință este interesul extrem pentru limbaj. A treia delimitare susține că putem vorbi totuși de un interes al filosofilor analitici pentru anumite teme (spre exemplu: care sunt sursele cunoașterii, întemeierea opiniilor, etc), iar modul în care se regăsesc aceste teme la diferiți autori amintește de ceea ce Wittgenstein denumea foarte inspirat “asemănări de familie” – un termen formulat și de Nietzsche, de altfel, în discuția despre familiile lingvistice: nu putem vorbi despre o temă comună tuturor autorilor, dar bucăți din anumite teme se regăsesc la câțiva filosofi, care au apoi în comun cu alții alte bucăți de teme, tot așa cum membrii unei familii nu sunt identici, dar au trăsături fizice asemănătoare.

Firește, aceste trei accepții schițate mai sus nu sunt închise una față de cealaltă, ci se întrepătrund în privința mai multor aspecte.

Printre primii care au impus concepția potrivit căreia filosofia este o activitate s-au aflat – alături de Wittgenstein – și Carnap și Schlick, împreună cu alți membri ai Cercului de la Viena. În scrierile lui Moritz Schlick se observă o practică a filosofiei în sensul sus-amintit: el nu își începe demersul prin formularea unor teorii, ci supune analizei anumite concepte.

Propunându-și însă o “cotitură a filosofiei”, o delimitare de tradiția filosofică, în special de metafizică, Schlick analizează în principal concepte ale filosofiei, nu ale științei (așa cum își propuseseră reprezentanții empirismului logic) iar rezultatul analizei sunt totuși, în final, niște teze. Printre acestea: propozițiile metafizice nu reprezintă cunoaștere, orice cunoaștere este exprimabilă, deci comunicabilă, conținutul propozițiilor nu reprezintă cunoaștere, ci trăire, ș.a. Acest specific al filosofiei sale nu infirmă însă teza că filosofia este activitate, și nu doctrină, cum spusese Wittgenstein în Tractatus Logico-Philosophicus. Schlick va susține această idee în diverse articole publicate în Erkenntnis, revista Cercului de la Viena. Ideea se va regăsi și în Manifestul-program al emipirismului logic, dedicat lui Schlick și care cuprindea formulări inspirate de acesta.

Prin conceperea filosofiei ca activitate, aceștia doreau ruperea de tradiția filosofică în care fiecare gânditor avea pretenția de a construi un sistem care să înglobeze “adevărul”. Dimpotrivă, Schlick consideră că în filosofie trebuie să se lucreze ca în știință – rezultatele la care ajunge un gânditor să fie puse la dispoziția tututor, să devină un bun universal și accesibil, și să poată fi îmbunătățite de către alții (1). El concepe filosofia nu ca pe o colecție de sisteme aflate unele în război cu altele, ci ca pe o activitate în cadrul căreia se poate progresa, prin contribuția oricărei persoane care are ceva întemeiat de spus. Potrivit lui Schlick, sarcina filosofiei este să expliciteze propoziții, să se ocupe de înțelesul termenilor pe care acestea le conțin, așa cum face și logica.

Deși știința este luată ca model pentru filosofie, care ar trebui să aspire către rigoarea acesteia din urmă, dintr-o altă perspectivă totuși filosofia se găsește în opoziție cu știința. Activitatea științifică este o căutare a adevărului, o practică ce are ca rezultat un set de enunțuri pe care le considerăm adevărate și le supunem verificării. Filosofia, spune Schlick, se ocupă nu cu căutarea adevărului, ci cu explicitarea înțelesurilor conceptelor. Diferența dintre știință, care formulează adevăruri verificabile, și filosofie, care în principal analizează limbajul, este o idee împărtășită de mulți reprezentanți ai filosofiei analitice timpurii.

Al doilea argument este într-o anumită măsură înrudit cu primul; el privește modul în care Schlick practică activitatea filosofică, anume analiza conceptelor. Dacă luăm în considerare oricare text al filosofului logic-empirist, observăm o atentă înșiruire a argumentelor, preocuparea poate excesivă pentru întemeierea enunțurilor, pentru claritatea și simplitatea exprimării. În opinia multor comentatori, aceasta este cea mai clară trăsătură a filosofiei analitice, singura care mai apare și astăzi în textele unor astfel de filosofi, a căror perspectivă asupra rostului filosofiei nu mai coincide cu cea de pe vremea Tractatus-ului lui Wittgenstein.

Să ne referim, spre exemplu, la o scurtă lucrare a lui Moritz Schlick, intitulată Formă și conținut. O introducere în gândirea filosofică (2). Aici, Schlick încearcă să demonstreze că nu putem comunica conținutul unei experiențe, ci doar forma acesteia, deoarece conținutul nu poate fi formulat, al fiind subiect al trăirii, care este evident subiectivă. Textul este împărțit în cinci paragrafe: în fiecare se argumentează o idee și se încearcă întemeierea ei. Schlick își definește explicit conceptele cu care operează – formă, conținut, a fi comunicabil, trăire, cunoaștere. Ca majoritatea filosofilor analitici, autorul exemplifică ceea ce susține folosindu-se de instanțe cât mai familiare, accesibile simțului comun. Cum putem comunica experiența pe care o avem atunci când percepem proprietățile senzoriale ale unei frunze?, se întreabă el. Nu putem comunica culoarea, deoarece ea presupune o anumită „trăire”; încercarea de a comunica o astfel de proprietate cuiva înzestrat cu simțul văzului este la fel de neîntemeiată ca și încercarea de a o comunica unui nevăzător deoarece, atunci când este vorba despre percepții, fiecăruia îi sunt accesibile numai cele proprii (3). Cunoaștere există doar acolo unde este vorba despre “proprietățile externe” ale lucrurilor, cum ar fi poziția culorii verde în spectrul culorilor. Descrierea proprietăților unui obiect nu poate conține „esența” lucrului, ceea ce este el de fapt (4). Nu putem cunoaște mai mult decât ne oferă științele empirice, iar pretenția filosofiei de a comunica mai mult de atât este neîntemeiată. Schlick, alături de Carnap, Neurath, Waissmann, Reichenbach, Ayer și alți reprezentanți ai empirismului logic vor impune, în direcția deschisă de Tractatus-ul Logico-Philosophicus, o concepție asupra activității filosofice apreciată uneori negativ valoric ca “pozitivistă”, în sensul că ea ar trebui să se modeleze după modelul științei, să adopte rigoarea, claritatea și preocuparea pentru verificare ale acesteia din urmă.

Filosofia care mai târziu va căpăta atributul de “analitică” va păstra mult din acest ideal al lui Schlick și adesea va considera trăsătura sus-amintită ca fiind un fel de carte de identitate a sa, care o delimitează de alte moduri de a face filosofie.

Filosoful analitic care susține o teză, spune Follesdal, își pune întotdeauna întrebarea: “care sunt temeiurile pentru a accepta sau respinge această poziție?”, ceea ce presupune analiza consecințelor poziției adoptate. Într-adevăr, Schlick se întreabă: ce i-aș putea răspunde cuiva care m-ar acuza că asertez o teză categorică, fără a expune temeiurile acesteia? (5) Răspunsul său este că aserțiunea despre conținutul inexprimabil este de fapt o tautologie, care nu aduce nicio informație în plus față de ceea ce știm deja ci, asemeni propozițiilor logicii, ne face explicit, prezentând într-o formă nouă, ceva ce deja știm. (6)

Temeiul pe care îl invocă este acela că înțelesul aserțiunii pe care o formulează este dat dacă explicităm termenii pe care îi conține. Odată ce cunoaştem semnificaţia termenilor „conţinut” şi „caracter inexprimabil”, aserţiunea devine auto-evidentă. Nu ajungem la concluzia că nu putem exprima conținutul percepțiilor despre obiecte pe cale empirică, cercetând aceste obiecte, ci definind în mod corect termenii de mai sus. De aici, se formulează că principala sarcină a filosofiei sunt clarificările conceptuale.

Deși consider că metoda, „modul de abordare”, cum spune Follesdal, este cel care dă în primul rând identitate filosofiei analitice, cred că se pot identifica totuși anumite teme și poziții predilecte pe care le întâlnim constant la acești filosofi. Metafora „firului de lână” este potrivită în acest caz – așa cum firul de lână în fapt nu este un singur fir, ci mai multe fire scurte, care sunt răsucite împreună și dau impresia unei continuități, deși fiecare fir se pierde pe parcurs, se întrerupe, unii reprezentanți ai filosofiei analitice împărtășesc teme și teorii comune, care apoi se regăsesc parțial la alți filosofi, la care apar și teme noi, ce vor fi împărtășite de alți filosofi ș.a.m.d.

La Moritz Schlick regăsim suficiente teme și poziții susținute care să ne permită să-l încadrăm, pe baza asemănării lor de familie cu ale altor filosofi, în familia amintită. Mă voi limita la câteva exemple. Cu Wittgenstein și Carnap, Schlick împarte propozițiile limbajului natural în trei categorii: cu sens (propozițiile științelor factuale, empirice), fără sens sau goale de conținut, tautologice (propozițiile științelor formale, logica și matematica) și non-sensuri sau pseudo-propoziții (cele ale metafizicii tradiționale). Ca și Moore, Schlick este un apărător al simțului comun și consideră că ar trebui și consideră că ar trebui să studiem limbajul natural și nu un limbaj artificial, formalizat, idee ce va fi susținută mai târziu și de Quine. Pe linia lui Hume, Schlick consideră că orice cunoaștere se întemeiază și este verificabilă prin experiența senzorială (ca și Mach, Russell, logic-empiriștii, etc.). Ca și Wittenstein, Schlick crede că nu trebuie să spunem mai mult – adică să numim cunoaștere – decât ceea ce știm cu certitudine. Asemănător cu Ayer și Stevenson, el afirmă că formulările eticii nu au valoare de adevăr, ci reprezintă exprimări de sentimente, atitudini ale persoanei care le formulează dar, ca și Wittgenstein, nu consideră că acest fapt le discreditează sau le face dispensabile.

Chiar dacă nu este un argument foarte solid deducerea apartenenței unui filosof la o anumită orientare pe baza asemănărilor scrierilor acestuia cu ale altora care fac parte din respectiva orientare pentru că în general se obișnuiește să fie considerați astfel, este evident aici că putem vorbi despre o anumită familie de filosofi cărora, pe baza asemănărilor dintre ei observate pe mai multe planuri, este firesc și util să le dăm un nume comun.

Este problematic să susții că, pe baza câtorva argumente, ai demonstrat că un filosof este analitic, în primul rând deoarece acest lucru poate fi demonstrat într-un număr foarte mare de modalități, iar plasarea pe o singură direcție (acceptând o definiție unică a filosofiei analitice) nedreptățește autorul respectiv, în cazul lui Schlick cu certitudine. Mulți comentatori ar susține probabil că Schlick este filosof analitic deoarece a făcut parte dintr-un grup care a impus o nouă paradigmă în filosofie și că odată cu acel grup a luat naștere filosofia analitică propriu-zisă. Consider că, dincolo de caest fapt, cel mai bun argument în favoarea apartenenței lui Schlick la această familie rămâne o anumită abordare paradigmatică întâlnită în textele sale și pe care, dacă o numim „metoda folosită”, „tehnica de argumentare”, o restrângem prea mult, deoarece este vorba în aceeași măsură și despre o viziune asupra multor probleme, care este specifică filosofiei analitice, fără a putea preciza cu exactitate în ce constă ea.

Nici metoda sau modalitatea de abordare, nici temele și perspectivele comune, nu sunt un răspuns complet la întrebarea ce face ca un filosof să fie considerat analitic. Argumentele pe care le aducem țin în general cont de tot ceea ce știm despre scrierile filosofului în cauză și, chiar dacă arumentăm într-o singură direcție (de exemplu, Frege este un filosof analitic pentru că a impus abordarea problemelor filosofice cu mijloacele logicii simbolice), de fapt avem în vedere mai mult decât atât, avem în vedere întreaga filosofie a autorului. Un argument în acest sens: știm aproape întotdeauna când anume citim un text al filosofiei analitice, și când nu.

Note:
1.      În Cuvânt înainte la Tractatus Logico-Philosophicus, Wittgenstein scrie: “… sunt conștient că am rămas mult în urma a ceea ce este cu putință. Și aceasta pur și simplu pentru că puterile mele sunt prea mici pentru atingerea acestei ținte. – Să vină alții și s-o facă mai bine.” (Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, București, Ed. Humanitas, 2001, p. 78)
2.  În Teoria cunoașterii. Teme. Texte literatură, București, Editura Universității, 1999, p.   99
3.      Ideea că fiecare are acces numai la propriile percepții, și că de aceea nu poate formula propoziții cu sens decât referitor la propria-i experiență, se regăsește și în lucrarea Language, Truth and Logic a lui Ayer. Filosoful englez încearcă acolo să arate de ce principiul verificaționist, care presupune că la baza cunoașterii stau propoziții despre senzații, nu este chiar atât de neproblematic cum s-a crezut la începutul orientării logic-empiriste (Ayer, Language, Truth and Logic, Londra, Penguin Books, 1936)
4. Aceasta este o critică implicită la adresa metafizicii, care tocmai acest lucru pretindea că face: explică esența, natura obiectelor.
5. Moritz Schlick, op. cit., p. 104
6. Poziția lui Schlick va fi asemănătoare când se va pune problema încadrării propoziției care formulează principiul verificaționist într-una din cele două clase de propoziții cu sens pe care însuși principiul le delimitează – analitice a priori și sintetice a posteriori; Schlick, căruia i se atribuie paternitatea formulării acestui principiu („Semnificația unei propoziții este metoda verificării ei”), va susține că respectiva propoziție este mai degrabă analitică decât sintetică (adică empiric verificabilă), că este un fel de ghid orientativ, de criteriu, și nu o propoziție propriu-zis.

Bibliografie:
Ayer, A.J., Language, Truth and Logic, London, Penguin Books, 1936
Carnap, R., Vechea și noua logică, Iași, Paideia, 2001
Flonta, M., Cognitio. O introducere critică în problema cunoașterii, București, Editura All, 1994
Follesdal, D., Analytic Philosophy: What Is It and why should one engage in it?, in Ratio IX, Dec. 1996
Schlick, M., Formă și conținut. O introducere în gândirea filosofică, în Teoria cunoașterii – Teme, texte, literatură, ed. C. Stoenescu, G. Ștefanov și M. Flonta, Ed. Universității din București, 1999
Schlick, M., Trăire, cunoaștere, metafizică, în Teoria cunoașterii – Teme, texte, literatură, ed. C. Stoenescu, G. Ștefanov și M. Flonta, Ed. Universității din București, 1999
Wittgenstein, L., Tractatus Logico-Philosophicus, București, Editura Humanitas, 2001