Exerciţii de rafinament

[Aleksandar Stoicovici – Vineri, Herg Benet Publishers, 2011.]

de Petrişor Militaru

Fără doar şi poate că dacă ar fi să descriu volumul de poeme cu care debutează Aleksandar Stoicovici, intitulat simplu Vineri, într-un singur cuvânt acela ar fi rafinament. Şi spun acest lucru încă de la început nu pentru a face o descrie generală a poemelor sale, ci pentru că găsesc necesar să subliniez că în volumul său de versuri rafinamentul se manifestă la mai multe niveluri poetice şi reuşeşte să se incarneze în mai multe tipuri de subtilitate estetică.

Primul ciclu de poeme este un episod liric de o interiorizare maximă, în care eul liric se crestează pe sine şi se descoperă în ipostaza de creator al unui univers de semnificaţie: călătoria interioară începe de la „piramidele de blană” din planul alterităţii şi coboară spre afectivul (inter)personal: „deschid ochii -// inima/ se transformă într-o cuşcă/ bine ascunsă sub platoşa de carne” (incizie). Voit sau nu, imaginea pare să ne trimită cu gândul la tabloul La Thérapeute al lui René Magritte, iar dacă ţinem cont de faptul că există aluzii atât la Dali, cât şi la Frida în volum, înclinăm să credem că trimiterea este intenţionată. La începutul acestui volum, orice proiecţie a eului este o trezire, o incizie în realitatea poetică. Poate că prin prisma psihologiei analitice jungiene aceasta ar putea fi o formă de regresum at uterum. Această stare domină şi în poemul în care eul îşi încape visul sub o piele de câine unde este lumea sa pe care o ia în posesie (matrioşka) sau în care soldaţii imaginari sunt sfinţiţi de lacrimile care „le-au umplut gurile” (rinoceriada). Există o tensiune ionesciană în poemul lui Aleksandar Stoicovici, dar care se temperează sub cupola unui sacru discret („lacrimile ca nişte limbi de foc”). Sentimentul de resurecţie este în centrul poemelor care închid acest ciclu (ruleta rusească, morfină, indigo) şi, aproape blagian, sângele morţilor („morţii stau în cerc şi îşi pasează viaţa de la unul la altul”) devine un fluid al trecerii de la o viaţă la alta, de la o moarte la alta (ruleta rusească).

În cel de-al doilea grupaj de poeme (dinte de lapte) Dunărea este un fel de Gange sau Iordan al copilăriei, vârstă mitică încărcată aici de magia ancestrală („popa îşi aranja coada de peşte după gât/ în loc de patrafir”) care numai în proza lui Voiculescu mai are atâta farmec: „noaptea e o felie de lubeniţă/ prin care îmi voi revedea copilăria/ la strigarea Dunării în cer”. Eul descrie, în acest grupaj, vârsta interioară a botezului, a pescuitului care este ritual şi o plăcere, dar şi instrument de prindere a hranei şi poate inclusiv un tip de contemplaţie „când stai liniştit pe buturugă şi încerci să te convingi/ că viaţa seamănă cu filmul mai mult decât ai fi crezut” (primăvara).

„Vinil” este numele următorului grupaj de poeme, în care eul poetic evocă momentele puternic imprimate pe retina sa interioară de unde se proiectează pelicula în care el însuşi este aproape personaj, parţial regizor şi spectator deghizat: „un perete de văiugă/ prin care pot vedea viitorul minunat/ de care voi avea parte” (bujorilor 73). Spectacolul lumii contemporane capătă nuanţe groteşti temperate de prezenţa (auto)ironiei, în ciuda unei stări de orbire ce nu are nimic cărtărescian, nici vizionar, ci doar un aer puternic de inconştienţă, infantilism, autohipnoză şi inerţie: „când moartea e cel mai bun pe care-l poţi scoate/ când din revoltă se varsă rânduri de lapte/ peste corpurile inerte// reacţiile nu sunt totuşi foarte convingătoare/ privim cu detaşare un spectacol gratuit în care/ ni se lipesc hârtii de turnesol pe ochi/ pentru a vedea clar viitorul strălucit/ ce ne aşteaptă// organele noastre sunt proiectate pe sub piele/ ca nişte filme de prost gust/ reluate la nesfârşit în acelaşi cinematograf ambulant/ în care se pun la cale revoluţii sângeroase/ numai atunci când se revolta sala// sunt ore bune de când vorbim/ şi parcă deja o ducem mai bine” (manifest).

O dată cu poemele din ciclul zaruri intensitatea trăirii creşte, iar sub pretextul diferitelor blues-uri se ascund cele mai intime credinţe ale eului: „în loc de piatră să-mi arăţi atunci când ţipi la mine/ o gingie de hienă […]// aici unde mi-am ridicat propria biserică/ ca să-ţi întind spre sărutat/ icoana disperării” (Srebrenica blues). Eul se întoarce spre sine şi se descoperă într-o lume din care însăşi esenţa viului lipseşte: „aici/ reversul sângelui/ e ţinut la loc de cinste/ în clasoare” (Cuzco blues). Vechile temple, unde era chemat să îşi revigoreze credinţa şi frica de divinitate, urmând să participe la un ritual pe care nu îl înţelegea, dar de care se minuna, au acum aerul unor exponate golite de sens: „sentimentul de vină e atât de abstract/ încât aş putea să umplu găleţile cu apă/ şi să rămân în mijlocul vostru/ vorbind despre suferinţă”(anticiparea raiului).

Vineri este un ziua facerii (a lui poiein), este lunea poeziei lui Aleksandar Stoicovici. Dar ar putea fi şi o zi din timpul său interior închinat alterităţii şi dedublării eului, dacă vrem să îl vedem pe poet ca un Robinson naufragiat în propria carte („nimic din ce-ai uitat în mine/ nu-ţi face rău”, unele probleme aşteaptă încă nerezolvate). Vineri este un interval pe care eul poetic şi-l rezervă pentru sine sau pur şi simplu ziua în care Aleksandar Stoicovici a avut lansarea la Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova. Rememorarea („amprente de aur/ pe zidurile Dunării”) şi transfigurarea mascată de titluri precum „obiecte vulgare”, dar trădate de substanţa poemului („transparenţa aerului dintre noi”) sunt armele secrete ale tânărului poet care se redescoperă, care se adapă cu imaginea iubitei ca dintr-o fântână: „ne imaginăm că suntem două statui/ în faţa cărora îngenunchem/ şi ne rugăm” (sânul de fecioară. Zidurile Dunării). Sacralitatea implicită, situată dincolo de orice convingere religioasă, şi erotismul sublimat estetic mă face să cred că suntem în faţa unui poet de esenţă prerafaelită, dar upgradat la nivelul sensibilităţii contemporane.

[de la lansarea craioveană a cărţii]