Recenzie: Jean-Marc Caracci – Homo Urbanus Europeanus

de Irina Savin

Mi-l imaginez pe Jean-Marc Caracci hăituind necontenit oraşe străine în căutarea unor poveşti urbane. Însă stângaci şi la vedere, căci instrumentul subjugării sfidează prin mărime buzunarul stâng, mic şi dreptunghiular, al jachetei … şi nu-l poate ascunde nici în mâneci măcar. Inofensiv şi tolerant cu timpul, aşteptând, urmărind pe ascuns momentul perfect, pândind alinierea desăvârşită a umbrelor cu liniile şi curbele gigantelor clădiri de sticlă, sincronizarea aproape fără de cusur a omenilor ce intră sau ies de pe porţile străzilor, şi simetria siluetelor umane surprinse în mijlocul unui vid arhitectural – printre picioarele unei statui sau printre ziduri.
Caracci şi-a început proiectul de fotografie “Homo Urbanus Europeanus” în iunie 2007, şi de atunci continuă să viziteze capitalele Europei, dedicat visului de a surprinde simbioza omului cu arhitectura. Eschivându-se de rolul turistului de duzină, evită să fotografieze etaloanele arhitecturale de referinţă ale locurilor pe care le vizitează. Dimpotrivă, clădirile lui sunt anoste şi monotone. Tonurile de gri nu ajută nici ele. Iar oamenii par aceiaşi peste tot. Poţi cu uşurinţă confunda Lisabona cu Istanbul (în opinia sa, o capitală europeană), şi Belgradul cu Berlin. Aceasta este de fapt şi ideea din spatele proiectului – să dezbrace oraşele până la linii simple, până ajunge la esenţa pură a acelei ‘homo-locus liaison’, pentru a pune în lumină realităţile organice împărtăşite de europeni şi a ascunde diferenţele în tonuri de alb şi negru şi în tablouri deschise. Filozofia Europei unitare a devenit aproape trivială, banală, în peisajul discursurilor urbane contemporane ce devin din ce în ce mai politice. Şi chiar dacă încă ar mai ofensa grupuri de credincioşi fervenţi în individualismul naţiunilor, Arieni contemporani sau alţii asemenea, în mod cert ar eşua să instige la efuziuni “retoric-eurocentrice”. Şi în mod cert, eşuează în cazul meu.
Dar făcând abstracţie de filozofia politică, fotografiile lui Caracci induc un alt fel de entuziasm. E exaltarea descoperirii timpului îngheţat într-o imagine – unele fotografii sunt fascinante pur şi simplu pentru că artistul reuşeşte să surprindă perfect, după ore întregi de aşteptare probabil, momentul în care doi bărbaţi îmbrăcaţi la costum trec pe sub un panou publicitar imens exact atunci când cei doi munictori suspendaţi de peretele de deasupra ajung în dreptul zâmbetelor semi-eliptice ale celor două chipuri pictate în reclamă. Complicat de descris în cuvinte, după cum transpare din nereuşita mea alegere de limbaj, însă atât de simplă imaginea în sine. Şi puternică prin contrast – imaginea celor doi bărbaţi serioşi, în constum, mergând în tandem, grăbindu-se mecanic pe stradă, în acelaşi cadru cu cei doi muncitori suspendaţi ca două resturi de mâncare nedigerată printre dinţii celor două feţe feminine. Acelaşi sentiment de zeflemea subtilă, inocentă, prozaică mi-l provoacă şi o altă fotografie de-a artistului, surprinsă pe malul unui lac din Bratislava. Imaginează-ţi nimic altceva decât un lac şi o fâşie de iarbă. O femeie plinuţă în constum de baie, în lac, la un metru distanţă de mal, cu spatele la aparat. Şi o răţuşcă mică, în linie perfectă cu femeia şi aparatul fotografului. Totul atât de liniştit şi paşnic, aproape portretizând simbioza perfectă dintre om şi natură, dacă nu ar fi acea tentă de umor.
Aceasta e ceea ce mă surprinde cel mai mult la fotografia lui Caracci – simplitatea liniilor şi a scenariilor şi jocul ludic care lasă loc poveştilor şi interpretărilor. Mi-ar displăcea însă ca acestea să meargă într-o singură direcţie – Europa unitară. În schimb, prefer să îmi citesc propriile poveşti încadrate în decorurile urbane proiectate de Caracci. O parte din personajele sale par a se încadra perfect în oraşele în care trăiesc, atât de mult încât devin stâlpi de ciment umblători, îmbrobodiţi în pânza de păianjen urbană. Însă altele sunt surprinse contemplând, fără mişcare, părticele din peisajul înconjurător. Cu uimire sau resemnare. Curiozitate extatică sau melancolie. Şi aceasta trebuie spectatorul să descopere, să îşi imagineze, să inventeze. Caracci a portretizat un bărbat bătrân, pe o fâşie de pământ, la marginea unui parc, sub care se deschidea o prăpastie adâncă, cu spatele la aparat, şi privirea îndreptată către clădirile imense ce deschideau orizontul în faţa lui. Eu mi l-am imaginat pe acelaşi om bătrân, într-o duminică după-amiază, traversând oraşul murdar şi inundat de zgomote, pentru a ajunge în parcul în care, cu decenii în urmă, obişnuia să deseneze schiţe de case şi să scrie scrisori de dragoste pe spatele aceleiaşi bucăţi de hârtie, privind acum clădirile ce se aliniau în faţa lui ca nişte monştri extratereştri din scenariile lui H. G. Wells şi înfruntând timpul. Fotograful e cel care stăpâneşte compoziţia, unghiurile liniilor intâlnindu-se la răscruce şi aranjamentul scenei, însă povestea e în ochii spectatorului. Deci, linia esenţială a elucubraţiei mele de până acum s-ar curba în jurul deschiderii pe care fotografiile lui Caracci o permit, ba chiar o încurajează astfel încât să poată reîncadra continuu tot alte poveşti ale spectatorilor. Mi-e teamă, în schimb, că nu are deloc legătură cu intenţiile artistului ascunse în spatele acestui proiect – să traverseze Europa şi să surprindă inefabilul lui “Homo Urbanus Europeanus”. Şi mă bucur de aceasta.

# the English version of this text can be read here.