Atracție pozitronică

de Mihnea Avram

Capitolul 1

Două vrăbii se certau de zor în vârful unui ulm bătrân, pe când soarele scălda tot luminișul într-o lumină atât de aurie de parcă tot peisajul ar fi fost făcut de un maestru bijutier atotputernic. Iarba răspândea un miros sălbatic, iar Mick medita fără să observe toate acestea. Ultimile săptămâni fuseseră cam dure cu el, iar singurătatea i se adâncea și mai mult. Parcă realitatea se deforma în jurul său și nu putea să controleze fenomenul oricât de mult ar încerca să revină înapoi în viața reală. Dar n-avea cum și nu era nimeni acolo, lângă el, care să-l ajute, să-i arate realul și pe unde să meargă ca să readucă totul acolo unde trebuie. Fusese întotdeauna un introvertit, oricine știa asta. De aceea cine îl cunoștea și l-ar fi urmărit acum nu ar fi fost mirat că Mick picase într-o râpă neuitându-se pe unde mergea. Căzătura nu fusese brutală, ținând cont că Mick a alunecat câțiva metri buni până să se oprească. Rănile minore îi captară atenția puțin timp, până când a văzut unde ajunsese. Stătea în fund pe o suprafață metalică, în ceva ce semăna cu o cameră. Peste tot atârnau cabluri și pe peretele din fund trona magnific un ecran imens, încadrat de niște difuzoare. Mick se ridică în capul oaselor și șchiopătând, se îndreptă mânat de curiozitate spre ecran. Fără nici un avertisment, ecranul se aprinse și afișă o față feminină care spuse prin difuzoare „Salut, Mick.”

Capitolul 2

Fața lui Mick se chinuia să afișeze corect starea de perplexitate prin care el trecea. Era o combinație ciudată între moaca pe care o faci atunci când încerci să deschizi o sticlă de bere cu mâinile goale și mișcarea sprâncenelor când culegi din poștă invitația la propria nuntă. Figura vag feminizată îl țintuia cu un surâs discret din partea opusă a camerei, de parcă ar fi știut vreun secret pe care Mick îl avea adânc îngropat în mintea lui întortocheată. Încă nu se hotărâse care secret era, pentru că avea atât de multe.

– Ești bine, Mick? spuse vocea electronică.

– Ăăă, da, bâigui Mick. Cine… sau mai degrabă ce ești?

– Păi, pământeanule, sunt o entitate artificială pozitronică. Dar presupun că ți-ai dat seama deja asta, datorită faptului că nu mai e nici o ființă biologică cu tine în cameră. N-ai de unde să știi ce înseamnă pozitronică, pentru că lumea voastră n-a descoperit încă această tehnologie și se referă  la creierul meu. Nu intru în detalii tehnice, nu ai înțelege. Dar spune-mi, de ce ești aici?

– A fost un accident… nu m-am uitat pe unde merg și… am căzut în groapa aia mare, zise el și arătând înspre tavan.

– Foarte coincident. Exact când aveam nevoie de ajutor, cineva cade într-o groapă și apare, la momentul potrivit. Crezi în destin, Mick? șopti suav inteligența artificială, fluturându-și genele cibernetice.

Mick căzu pe gânduri. Nu se gândise vreodată la ideea de destin, cel puțin nu serios. Avea atâtea întrebări, cum ar fi de unde îi știa numele, dar sunau ca o pierdere de timp. Roboții nu prea pierd timpul aiurea. Putea el să presupună ce gânduri își făceau adăpost prin terminațiile ei nervoase din cine știe ce metale gen platină și iridiu? Sigur urmărea ceva, dar nu vroia să se arunce în speculații aiurite bazate pe o gândire biologică.

– Nu prea cred în destin, rosti Mick cu o mică reticență, observată însă de ochii artificiali. Adică, eu zic că il facem noi, nimic nu e predeterminat.

– Ah, am uitat că voi pământenii aveți dezvoltat simțul ăsta al liberului arbitru. Îmi pare rău să-ți zic, dar Universul are un drum predestinat, încă de la Big Bang. Nu e controlat de nimeni, dacă te gândești la vreunul din zeii voștri. Pur și simplu există ca urmare a legilor fizicii. Dar îndeajuns cu asta, nu vreau să te indispun. Este clar că providența cosmică te-a adus aici cu un scop. Poți extrapola motivul, Mick?

– Ăăăă, nu, nu știu. Nu cred. Am ajuns aici pentru că mă gândeam la singurătate și…

– Și tu care ziceai ca nu știi motivul. Te-ai gândit cumva că ești aici pentru ca eu să-ți pun capăt singurătății? Vezi, Mick, există destin până la urmă. Eram sigură că o să vii, pentru că și eu sunt singură. Zac aici de câteva mii de ani, de când nava mi s-a prăbușit aici și am fost îngropată în râpa asta. Speram că ziua asta va veni. Și iată, nu m-am înșelat. Desigur, sunt foarte rare situațiile în care o inteligență artificială se înșală. Dar înainte de toate astea, lasă-mă să am grijă de tine, pari rănit.

– Astea? spuse Mick uitându-se la rănile de pe mâini. Astea sunt ușoare, nu necesită vreo atenție specială.

– Insist, amice, zâmbi iar fața.

O ușa glisă ostentativ în peretele din stânga. Mick presupuse că trebuia să intre prin ea, ceea ce și făcuse. A doua cameră părea un fel de laborator, cu un scaun ca de dentist tronând în centrul ei. O bilă ciudată atârna de tavan și părea făcută din crom. Un alt ecran era prezent și aici, și vocea îl pofti să se așeze pentru câteva momente pe scaun, până va avea grijă de tăieturile sale. Mick nu sesiză nici un pericol iminet, așa că se conformă. Nu își dădu seama din ce era făcut materialul ce acoperea piesa aceea ciudată de mobilier, dar era ceva atât de confortabil încât aproape adormi pe loc. Din sferă ieși un membru metalic care-și îndreptă terminația către brațul lui Mick. O pișcătură și aceasta căzu într-un somn fără de vise.

Capitolul 3

Rece. Ceva era foarte rece. Și era foarte frig, mai ales pentru perioada asta a anului. Memoria lui Mick îi juca feste. Deschise ochii largi și se uită în jur. Realiză cu stupefacție că se afla într-o cadă cu gheață. Dădu să se ridice din ea, dar o durere înțepătoare îi cutremură corpul din rădăcini. O tăietură zăcea pe spatele său, acolo unde se află rinichiul său drept. Sau unde se afla.

Mica navă spațială în formă de con se deplasa iute în spațiul extrasolar, adăpostind un creier pozitronic, iar într-un mic recipient se afla un rinichi uman care filtra combustibilul. Conștiința din creierul cu pricina era ușurată. În sfârșit scăpase de pe planeta locuită de maimuțele alea ignorante.