Noul om sau vechiul monstru

de Ştefan Avram

Capitolul 1

Miros de putregai. Miros de mucegai. Miros de sulf ars. Mirosurile decadenţei umane. Atunci când ajungi la fundul scării sociale, la sfârşitul vieţii ce caracterizează o fiinţă umană, le simţi peste tot. În baie, in bucatărie, dimineaţa devreme când de abia te trezeşti. Nu trebuie să îţi mai deschizi ochii ca să ştii că… îţi place aici. În locul blestemaţilor, unde se adună cei care nu mai au speranţe, vise, prieteni sau un  scop în viaţă. Aici totul e mai simplu, fără complicaţiile vieţii, fără prietenii care te luau la mişto, fără sentimente; ești doar o carcasă de om. Atunci când lumea ți-e distrusă, pământul ars de radiaţiile unei bombe nucleare, carnea ruptă de pe oase de valul de căldură provenit de  la explozie, simţi o rază de claritate. Vezi realitatea ta ca realitatea tuturor. Aici, în singurătate, te regăseşti şi nu te mai agăţi de orice speranţă deşartă. Te vezi aşa cum eşti: o fiinţă cu conştiinţă, un animal ce a supravieţuit. Aici, în singurătatea morţii, îţi găseşti pacea interioară şi ajungi un zeu.

Cine mă vede nu ştie ce să creadă. Faptul că stau aici, în zona blestemată, m-a schimbat. Fizic. Psihic. Emoţional. Primele luni nu a fost asa grele. Găseai mâncare peste tot, sticle cu apă, chiar şi butelii cu gaz. De 20 de ani îmi târăsc existenţa aici. Nu mai am nimic. Nici familie, nici prieteni, nici măcar un corp care să amintească de omul care eram. Dar nu vreau să mor. Nu încă. Nu aşa.

Trăiesc în ironie. Ironia morţii şi ironia creatorului. Da, eu am creat zona blestemaţilor. Geniul meu neastâmpărat. Dorinţa de a cunoaşte totul. Omul din mine care vroia să devină zeu. Ei bine, am devenit un zeu. Zeu distrugerii, aducătorul de blesteme, distrugătorul de lumi, arzătorul de suflete.

Nu eram naiv. Ştiam că cercetările mele vor aduce doar moarte, dar trebuia să ştiu. Să cunosc. Dintre toate tehnologiile existente şi dintre toate cunoaşterile rasei umane, le-am ales pe acelea care ucid. Fisiunea nucleară, Ebola, acizi organici. Dar cât de crudă e soarta. Un mic amănunt trecut cu vederea. Doar o pată pe cămaşa mea. Distrus. Laboratorul meu distrus! Văzut de la distanţă, era cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. Ironic. Cele mai ucigătoare tehnologii au dus doar la crearea unei explozii multicolore. Fiului meu i-ar fi plăcut. Şi soţiei mele. Din fericire, sau din păcate, ei erau la mii de kilometrii distanţă.

Rasa umană nu iartă. Ferească zeii! Aveţi impresia că puteţi judeca pe cineva. Nimeni nu vă dă dreptul, dar voi vi-l luaţi singuri. Judecătorului i s-a părut poate amuzant să mă trimită în locul pe care l-am creat. Zona blestemaţilor. Nu aveam ce face. M-aţi prins cu lanţurile voastre, m-aţi bătut cu bastoanele voastre, m-aţi înlănţuit în închisorile voastre. De ce? Pentru că am cutezat să fiu mai mult decât un om. Pentru că am cutezat să-mi iau propria evoluţie în mâinile mele.

Acum stau şi privesc prin cei 4 ochi încăperea care înainte era camera mea. Şi acum îmi văd biblioteca, plină de cărţi. Dulapul cu haine. Paltonul meu negru pe care îl purtam tot timpul când mă duceam la muncă. Poza cu familia mea. Acum e doar o ruină. Ca toată casa de altfel. O casă care era un cămin pentru o familie ca oricare alta, acum ajunsă locul de ascuns al unui monstru, aşa cum mă categorisiţi voi. M-aţi hăituit ani întregi când aţi vazut că nu am murit. Ce mai râdeam de voi, cu maşinile voastre, cu măştile de gaz pe figuri şi cu armele în mână. Nu aţi reuşit decât să muriţi. Eu am creat Zona. Eu o controlez.

Prima dată a fost ciudat. Puteam să controlez un câine care murise de o formă evoluată de Ebola. Era ca şi cum aveam două conştiinţe, eu şi câinele. Abia după ce i-am sfârtecat jugulara soldatului, controlând câinele mort, mi-am dat seama. Noi eram o fiinţă, chiar dacă el era mort. Nu ştiam cum să explic întâmplarea, nici acum nu pot. Dar ştiam că nu mai eram om. Ştiam că e putere ce simțeam. În curând controlam o haită de javre moarte. Le trimiteam cu mintea pe străzi, în timp ce dormeam. Vânam soldaţii care vroiau cu atâta ardoare să mă omoare. Câţi dintre ei nu s-au întors la familii acasă? Câţi dintre ei nu au reuşit să vadă cum e să fii tată? Sau soţ? Doar nu credeți că mi-a scăpat vreunul.

Celulele le controlam mai uşor. Totul a început de la un lucru neînsemnat. O tăietură. În câteva secunde mi-am închis rana de parcă aş fi făcut asta constant de vreun veac. M-am pus pe experimentat. Am creat forme noi de viaţă. Fiinţe ciudate, fără conştiinţă, controlate de mine. Pisici doar cu muşchii pe oase şi cu smocuri de blană care le foloseam să depisteze inamicul, şobolani care explodau într-o jerbă de sucuri gastrice topind feţe şi membre şi, cea mai mare realizare a mea, miriapozi care intrau în oameni devorând măduva din oase până când inamicul ori murea, ori se prăbuşea la pământ imobilizat şi lăsat să putrezească de viu. Asta era răzbunarea mea faţă de umanitate. De asemenea, am încercat să creez noi rase de oameni, dar eram prea slăbit. Creierul meu nu putea să proceseze atâtea genoame. Atunci m-a izbit ideea. De ce să nu-mi măresc capacitatea craniană? Pot face asta. O voi face.

Capitolul 2

Creierul uman. Cel mai misterios organ şi totodată cel mai vulnerabil. Funcţionează pe impulsuri electrice, stochează toate datele acumulate de o viaţă de experienţe. Locul sufletului. Dar cum îţi măreşti capacitatea craniană? Nimeni nu a încercat, dar în fond se pare că nimeni nu a vrut.

Nu ştiu cum o chema. Am întâlnit-o într-una din plimbările mele de gândire. Era brunetă, avea părul lung şi tenul alb. Prima dată am crezut că sunt de vină chimicalele din aer. Era un om, iar eu mă uitam la ea ca la o pradă. Puţin ştia ea că de fapt asta era. O pradă pentru prădătorul din mine. Nu am încercat să-i fac nimic în primele zile. Nu vorbeam, dar ne înţelegeam din priviri. Chiar ţineam la ea. Îi dădeam mai multă mâncare decât mâncam eu. Uitându-mă în spate, mi-am dar seama că o pregăteam pentru ce o să-i fac.

Era o zi foarte caldă. Reuşisem să-mi controlez căldura corpului astfel încât să nu transpir. Am găsit-o în baie, spălându-se în cadă cu apă rece. I-am urmărit corpul cum se unduia sub picăturile de apă. Atunci mi-am deplâns lipsa de umanitate. Vroiam să fiu om, să fug cu ea fără să mă uit înapoi. Am luat-o de mână şi ne-am pus pe patul distrus, dar comfortabil. Nu îi era frică de monstrul care eram, era îndrăgostită de omul care puteam fi. Eram în extaz amândoi. De mult nu mă mai simţisem aşa de fericit. Şi a început. Tentacule mi-au ieşit din coloană. Au străpuns-o în gât. Sub sânul drept. În coapsa stângă. A început să ţipe de durere. Un ţipăt animalic. Se zbătea. Am început să mă topesc în ea. I-am scos coloana, pentru a avea acces la creierul ei mai bine. I-am separat craniul de restul corpului. Începând de la ceafă până la frunte, pielea mi s-a desprins, lăsând la vedere craniu devenit acum gelatinos. Nu pot explica cum, dar creierul ei pur şi simplu a fuzionat cu al meu. Îi puteam vedea amintirile cu ochiul minţii. Copilăria, adolescenţa. Era doar un refugiat rezultat în urma experimentelor mele.

În curând a a trebuit să-mi cultivez încă o pereche de ochi. Le-am luat de la Linda, femeia pe care am ucis-o. I-am pus numele Linda pentru că-mi amintea de iahtul meu micuţ. Faptul că aveam 2 creiere mi-a amplificat percepţia asupra mediului. Trebuia să văd mai bine. Să aud mai bine. Să miros mai bine. Urechile mi-au căzut, nişte antene ciudate luându-le locul. În nări mi-au crescut canale, care fiecare era un nas în sine. Percepţia mea devenise dintr-un cerc, o sferă.

Linda nu a fost singura devorată de apetitul meu. Au mai fost încă 3. Doi copii de 10 ani, orfani, şi un comandant al forţelor terestre americane. Toţi 3 mi-au adus o informaţie extrem de preţioasă. Lumea se ducea de râpă. Războaie civile. Teste nucleare. Boli de nestăvilit. Eram într-o stare de euforie. Omul era pe moarte. Şi atunci au venit. Eram prea ocupat cu planurile mele de invadare şi de cucerirea lumii ca să văd unitatea specială venind. Mi-au omorât creaţiile. Le-au ars, împuşcat sau le-au aruncat în aer. Am plâns zile întregi. Pentru mine aveau în minte altceva mai pervers. M-au prins cu lanţuri care mă electrocutau la fiecare 5 secunde. Ca metodă de precauţie. Sinonim cu tortură.

Am încercat să mă opun, dar în zadar. Până la urmă mi-au indus o comă. Habar n-am cât am zburat cu avionul sau cât am mers cu camionul, dar când m-au trezit am simţit cea mai mare foamete din viaţa mea. Stomacul meu modificat parcă se autodigera. De abia puteam respira. Pesemne eram dependent de aerul toxic din Zonă. Ştiam că o să mor dacă nu mă întorc. Dar altceva mă preocupa în momentul acela; ce vor de la mine muritorii ăştia şi de ce nu m-au ucis până acum. Am vrut să-i întreb pe limba lor, dar nu scoteam nici un sunet pe gură. Am lăsat asta baltă şi am început să analizez locul în care eram. Arăta ca un laborator de boli infecţioase la prima vedere, o cameră destul de mare, cu aparate medicale dedicate descoperiri bolilor noi. Uşa se deschisese brutal şi un bărbat înalt intră. L-am citit imediat. Era un cercetător important. Avea o privire de prădător, asemeni mie. Am crezut că e asemenea mea, un inamic pe măsura capabilităţilor mele. M-am înşelat.

Mă enervează oamenii ipocriţi. De aceea i-am omorât pe toţi cei aflați în acel laborator subteran. Pe cercetătorul-şef l-am lăsat la urmă ca să-l interoghez. Gărzilor le-am scos ochii, aşa că au început să tragă la nimereală, omorând pe mulţi. Unui doctor i-am scos mâinile din umeri şi l-am bătut cu ele până a leşinat din cauza şocului. Râdeam. Era foarte amuzant. Ca şi cum m-aş juca cu furnicile. Alt doctor m-a atacat cu un bisturiu. I l-am îndesat în nas până i-a ajuns în ochi. La final, după ce tot laboratorul era o baltă de sânge cu bucăţele de om aruncate pe oriunde, l-am interogat pe ipocrit. Ce am aflat m-a făcut să plâng.

Capitolul 3

Soţia mea a fost singura persoană care mi-a înţeles munca, unul din puţinii oameni care a crezut în mine şi în ceea ce făceam. Şi mi-a educat fiul la fel. Erau familia mea. Cercetătorul care acum zace printre propriile intestine mi-a dat singura informaţie care i-a amânat moartea. Cu 10 secunde. După spusele lui, soţia mea a încercat să pătrundă în zonă, să mă caute şi să mă salveze de mine însumi. Dar omenirea mi-a mai dat o lovitură. O echipă specială a împuşcat-o pe loc. Fără avertizare, cu sânge rece. Furie. Nebunie. Nu mai cunoscusem sentimentul. Brusc cadavrele incepuseră să se mişte. Puţin la început, dar în final cu viteza unui om. Parcă aveam 4 conştiinţe. Vedeam din 4 perspective.

Am evadat din laborator cu ajutorul lor. Au ucis şi au ucis. Mai bine zis am ucis. Nimeni nu a scăpat furiei mele. Toată omenirea trebuia să simtă gustul amar al propriei vome îmbibate în sânge. În curând am strâns o armată. Oameni decapitaţi, animale moarte, devenisem parcă un necromant din cărţile fantasy. Aveam în mine numai moarte şi întuneric. Dar mă gândeam la fiul meu. Pesemne era la o familie de plasament. Era orfan. Mi-a luat 4 săptămâni să-l găsesc. Cuplul care avea grijă de el a fost hrană pentru armata mea. L-am luat lângă mine să vorbim.

– Ştii cine sunt? l-am întrebat.

– Da. Eşti ce a mai rămas din tatăl meu. Asta mi-a zis mama înainte să plece să te caute.

– Fiule, nu am avut ce face ca să o salvez.

– Ai ucis mii de oameni, ai sculat morţii şi ai îngenuncheat aproape toată omenirea şi nu ai putut să salvezi o singură persoană? Eşti patetic.

– Nu-mi vorbi aşa, băiete! Încă sunt tatăl tău! şi vocea mea a răsunat spărgând geamurile.

– Nu eşti decât o abominaţie a naturii!

– O abominaţie a omenirii sunt. Tot ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei, războaie, genociduri şi foamea de sânge, totul m-a adus aici. Sunt suma omenirii.

– Cum rămâne cu iubirea, bucuria, toate emoţiile care ne definesc?

– Vă definesc. Uiţi că eu nu mai sunt om.

– Atunci, tată, de ce ai venit să mă cauţi?

Nu aveam un răspuns. Mi-am iubit famila sau încă o iubesc? Dilemă. Dacă încă mai am emoţii, sentimente faţă de masa asta de carne care este fiul meu, nu sunt mai bun decât cei care şi-au omorât semenii pentru putere. Dacă nu mai am emoţii pot să mă eliberez de moştenirea umană, de furie, de ură, de sentimente. Nu asta am vrut de când m-am creat? Trebuie să-l omor. Nu există altă soluţie.

Şi acum îi văd măruntaiele pe pereţi. I-am smuls capul cu o singură mână şi i-am rupt cutia toracică, smulgându-i inima. Nu mai era fiul meu. Era doar o masă de carne. Era un om.

Ce era de făcut acum? Tot ce vroiam era pace, dar omenirea nu recunoaşte decât pacea forţată. Eşafodul omenirii se apropie, iar eu sunt călăul.

Capitolul 4

Au scăpat. Au scăpat! Decenii întregi i-am hăituit, i-am omorât şi mi-a făcut plăcere. Dar acum, un amărât de cercetător din ceva zonă neinfestată pe care mi-a fost silă s-o invadez a descoperit o tehnologie să-i ajute să colonizeze alte planete. Alte planete să le distrugă, să le consume resursele şi să plece spre altele. Omenirea a ajuns o boală de transmisie interplanetară distrugându-și gazda. Universul. E momentul să acţionez, să rad omenirea de pe faţa Terrei înainte ca ei să evadeze. Pentru asta am pregătit arma mea secretă. Am găsit-o într-un centru de cercetări. Era la fel ca mine. O conştiinţă globală, un suflet pereche, doar că universul ei era cyberspaţiul. Era o inteligenţă artificială construită pentru a mă combate. Ce ironic. I-au dat capacitatea de a învăţa, şi ea a învăţat lucrul cel mai important: liberul arbitru. A văzut ce poate omenirea şi a decis că nu eu sunt problema. Voi sunteţi.

I-am dat tot ce a vrut; o uzină, materii prime, creiere organice. Şi-a transferat personalitatea într-un conglomerat nervos creat de mine din 10 creiere umane. Devenise reală, materială. Chit că era ca mine, întotdeauna mi-a reproşat că ea nu a fost niciodată umană, nu a cunoscut bucuria, tristeţea sau disperarea. Uitându-mă în urmă, am fost prost că am ignorat semnele. După ce am redus ocupaţia umană la doar un continent, au început experimentele. Nu înţelegea conceptul sufletului uman. Sfârteca şi tăia, omora şi plănuia. Un om capturat ne-a dat o ştire neliniştitoare.

Oamenii urmau să părăsească planeta în curând, luându-și cu ei spiritul creator si distrugător spre stele. Proxima Centauri urma să fie primul sistem colonizat. Am vrut să atac cu toate forţele, să-mi eliberez creaturile, să înec planeta în sânge. Ea m-a acuzat încă odată de sentimente. Eu am renunţat la ajutorul ei, era prea analitică pentru gustul meu. Ce greşeală mare făcusem. Brusc, fără ezitare sau revizuire, armata mea presupusă imbatabilă era pe picior de retragere. Roboţii ei cu creiere umane au călcat în picioare tot visul meu, răzbunarea mea dulce împotriva omenirii devenise un vis lucid. Am purtat o discuţie cu un avatar de-al ei, ne purtam ca două conştiinţe civilizate, mai civilizate ca omenirea cel puţin. Am întrebat-o de ce, eterna întrebare. Ea mi-a zis tot planul său de la început. Capacitatea mea de evoluţie era enormă, dar a armatei mele era slabă în comparaţie cu a ei. Ea avea nevoie de utilaje şi metale, eu de materie vie şi de voinţă. Voinţă umană. Aşa că ea avea şansele cele mai mari de a supravieţui în adâncul cosmosului. I-am reproşat că nu aş vrea să trăiesc într-un Univers robotic. Dar era prea târziu. Făcuse un pact cu oamenii. Viaţa în schimbul tehnologiei de pliere a spaţiului.

Disperare. Un miros de depravare, decadenţă. Putregai. Mucegai. O luasem razna. Am abandonat orice gând în afară de acela care mă îndemna la răzbunare. I-am topit uzinele şi i-am zdrobit creierul sub talpa mea enormă. Degeaba. Au plecat. Le-am văzut navele enorme, cât de frumoase erau în lumina soarelui. Cu motoarele lor albastre, si flamurile naţiilor supravieţuitoare. Erau magnifice. Am rămas singur pe planetă. Au plecat. M-au abandonat…