Primul album scos de Nirvana pentru un label important a suferit unele adaptari si modificari de stil care au transformat Nirvana peste noapte dintr-o trupa punk intr-un gigant pop. Fie si asa, trebuie sa recunoastem ca era inevitabil. Talentul lui Kurt Cobain era exceptional, alternative-ul recruta tot mai multi fani…Si pana la urma a fost lansat “Nevermind”, care a declansat o nebunie cum nu mai vazusem de la Sex Pistols incoace. Un album in esenta punk, cu multe elemente heavy-metal, cu influente REM si Beatles ca structura a pieselor, mostenind cate ceva de la fiecare dintre perioadele anterioare – hippie, indie, new-wave, punk, noise-rock…Piese acustice ca Polly sau Something In The Way aduc aminte de psychedelic, disonantele si distorsiunile trimit la “zeii” rock-ului alternativ, Sonic Youth, in timp ce aciditatea, ironia si de multe ori incoerenta versurilor sunt influente de la trupe ca Flipper sau Butthole Surfers, aflate undeva la granita dintre punk, new-wave si art-rock. Ultima piesa, Endless Nameless (despre care nimeni nu stie precis pe cate copii a fost inclusa si la cat timp dupa Something In The Way incepe, uneori la 13 minute, alteori la 30) este cu totul diferita de restul albumului, nu seamana cu nimic, si reprezinta de fapt o varianta gresita de interpretare la Lithium initial intitulata “The Noise Jam” . Este disponibila in prezent doar pe compilatia “Nirvana Gold”.
Fotografia de pe coperta il are in prim-plan pe Elder Spencer, pe atunci in varsta de 4 luni, si a fost facuta de Kirk Weddle. Formatia a avut probleme cu cei de la Geffen Records in privinta ei, acestia sustinand ca penisul prea vizibil al bebelusului ar putea fi considerat indecent. Kurt a replicat ca daca cei de la casa de discuri se simt ofensati prin asta, inseamna ca sunt pedofili. Pana la urma mapa CD-ului a ramas neschimbata. Robert Fisher, Michael Lavine si Kurt Cobain au contribuit si ei la art-work-ul albumului.
Butch Vig, Andy Wallace si Scott Litt sunt si ei responsabili de sound-ul spontan si inovator de pe “Nevermind”. Inainte de inceperea sesiunilor de inregistrari de la Sound City Studios din Van Nuys, California, Kurt marturisea ca este dispus sa faca unele concesii pentru ca albumul sa sune mai comercial si sa obtina vanzari de cateva sute de mii de unitati. De aceea, alaturi de Butch Vig, care va fi producatorul principal (acesta a devenit ulterior celebru pe scena alternativa, contribuind la succesul multor trupe, cum ar fi Smashing Pumpkins sau L7), vor exista si unele colaborari cu Scott Litt si cu Don Dixon, doi oameni cu totul diferiti, care lucrasera cu R.E.M., si care aveau talentul de a face orice disc rock destul de soft pentru Top 40 si in acelasi timp destul de sofisticat pentu critica. Chiar inainte de surpriza uriasa pe care a reprezentat-o succesul “Nevermind-ului”, Kurt Cobain dadea de inteles ca s-a cam saturat de underground: “Noi iubim muzica Pop. Ne plac R.E.M. si Smithereens, si nu mi-e teama s-o recunosc. Deci daca vom avea chef sa compunem o piesa in stilul R.E.M. o vom face iar daca o sa vrem sa cantam una a la Godflesh, o vom face si pe-asta”.
Exact asta si avea sa faca pe “Nevermind”, fara a renunta integral insa la riff-urile furtunoase si la urletele guturale. Exact aceasta alternanta melodicitate/pop – furie/grunge o va surprinde Butch Vig (Chris va declara ulterior ca in zilele in care inregistrau albumul, furia le -a fost alimentata si de declansarea razboiului in Golf). “Grupul vine dintr-un mediu punk-grunge dar Kurt are o puternica sensibilitate pop. Scrie piese grozave. Si exista pasiune, furie, uimire, in vocea sa” explica producatorul. Evadarea din underground se poate vedea si in costurile care au crescut de la 600$ pentru “Bleach” la peste 100000$ pentru trei saptamani de sesiuni pentru “Nevermind”. Andy Wallace, care mai mixase albume pentru mari trupe cum ar fi Slayer (“Seasons In The Abyss”), Rage Against The Machine (“Rage Against The Machine”), Sepultura (“Chaos A.D.”) sau Sonic Youth (“Dirty”) a completat si el formula magica.
“Era o cultura care atragea deja publicul si careia ii mai lipsea doar emblema. Smells Like Teen Spirit a aparut la fix pentru a declansa nebunia generala”; “Inainte de Smells Like Teen Spirit si Nevermind rock-ul alternativ si post-Punk-ul n-au fost considerate niciodata considerate profitabile sau comerciale” – iata cateva dintre aprecierile presei muzicale. Cu toate ca Nirvana nu era formata nici din mari instrumentisti si nici sesiunile de inregistrari nu s-au desfasurat prea profesionist…“Dadeam pe gat o gramada de sirop hipodermic de tuse si de Jack Daniel’s si stateam lungiti pe canapeaua din zona de recreere a studioului uneori zile intregi, fara sa compunem un singur rand”, spune Kurt, “in timp ce Chris le striga obscenitati celor aflati intamplator in cladire”…Printre victime s-au numarat Belinda Carlsile sau Lenny Kravitz. Dave Grohl confirma si el: “Incepea mai intai Kurt, care putea avea un riff, il aducea in studio si incepea sa cante. Improvizam pe marginea lui pana ieseau versurile si refrenele. A fost doar improvizatie, n-a existat compozitie sau scriere”. Poate si de aceea multe din versuri sunt incoerente, absurde, sunand ca fragmente ale unor dialoguri sau poezii diferite.
“Cand scriam cantecele alea, habar n-aveam ce vreau sa spun. Nu are rost sa stau nici acum sa incerc sa le explic” admite si Kurt in 1992. Cu toate acestea exista si piese cu un puternic mesaj – Polly este povestea adevarata a unei fete de 14 ani care e rapita, maltratata si violata, reusind sa scape de una singura in cele din urma, totul fiind povestit din perspectiva agresorului…Something In The Way este inspirata din copilaria lui Kurt din Aberdeen, mai exact din noptile in care a fost nevoit sa doarma pe malurile raului Wishkah, incheind simplu si calm albumul, doar pentru putin timp insa, pentru ca urmeaza bizara Endless Nameless.
Stay Away (numita initial Pay To Play) si Territorial Pissings (in deschiderea careia il putem auzi pe Chris cantand o parte din Get Together a celor de la Youngbloods) sunt atacuri la adresa stereotipului macho. In Bloom este o piesa ironica despre fanii care nu inteleg mesajul trupei (piesa a beneficiat si de un videoclip la Sub Pop) in timp ce Breed (intitulata initial Immodium), Lithium sau On A Plain trateaza subiecte tipice pentru Nirvana, alienarea si depresia. Piesele cele mai cunoscute sunt Smells Like Teen Spirit, care va deveni un imn al rock-ului alternativ, si Come As You Are. Prima recicleaza un riff dintr-o piesa Boston, care este reluat obsedant peste o linie la fel de obsedanta de bas, in timp ce Kurt urla versuri incoerente dar usor de inteles de mase (“I feel stupid/ and contagious/ here we are now/ entertain us/”). Totul pare un fel de ironie extrem de dura la adresa apatiei actualei generatii, din care Kurt nu se exclude insa…Incheierea este comoda – “a denial” urlat pana la exasperare…Come As You Are este o piesa mult mai calma, trimitand la noise-rock si la psychedelic. Piesa pare rupta in bucati, totul este confuz si nesigur.
Lounge Act sau Drain You vorbesc simplu despre “relatiile dintre oameni”. Prima era destinata ca single de promovare al albumului, membrii trupei au amenintat insa ca reziliaza contractul daca nu este aleasa Smells Like Teen Spirit, la fel ca si Butch Vig, care va declara despre piesa “pur si simplu m-a dat pe spate. Topaiam intr-una prin camera dupa ce am inregistrat-o”. Cu toate ca nimeni nu pare sa inteleaga la ce se refera cu adevarat, nici chiar Kurt: “Vorbeste despre…Eh, fratele meu, sau mai bine zis sora mea, arunca fructul si mananca doar coaja…Nu este nimic mai sfant astazi pentru un baiat tatuat decat sa puna sechestru pe viata familiala si sa-l doar in dos de inocentii care asculta Byrds si Herman’s Hermits si carora le spune parinti”. Poate ca dreptate are tot Jonathan Poneman, de la Sub Pop, cand spune: “Nirvana este teribil de gresit interpretata. Nimeni nu asculta ce are de spus aceasta trupa. Subiectul si versurile nu conteaza. Are importanta doar faptul ca ei se conecteaza cu oamenii si te intrebi – ce o sa facem noi acum?”…
“Nevermind”-ul celor de la Nirvana ar fi trebuit sa ramana, poate, in sfera cunoscatorilor. E prea personal si prea profund pentru publicul larg. Totusi, acest album confuz, complex si complicat a reprezentat un mod de viata pentru o intreaga generatie, a carei sinteza o face. Ma indoiesc ca vom mai auzi vreodata ceva pe masura, sincer.