Despre alchimia interioară a fiinţei

[P. D. Ouspensky – Psihologia evoluţiei posibile a omului

de Maria Dinu

Psihologia evoluţiei posibile a omului scrisă de matematicianul şi filosoful rus P. D. Ouspensky (1878-1947) este una dintre cărţile traduse la noi cu un adevărat mesaj spiritual, asimilat în urma cunoaşterii directe primite într-un centru de iniţiere. De altfel, Ouspensky este probabil cel mai renumit discipol al lui G.I. Gurdjieff (1866-1949) a cărui învăţătură, denumită „a patra cale“, presupune dezvoltarea armoniei interioare a fiinţei umane prin înlăturarea caracterului mecanic şi inconştient al sentimentelor, gândurilor şi acţiunilor sale. La un asemenea nivel de înţelegere, Gurdjieff ajunsese datorită călătoriilor sale în căutarea adevărului, călătorii desfăşurate pe mai multe continente, timp de câteva decenii. În 1915 Ouspensky intră în contact cu şcoala lui Gurdjief şi îi devine elev până în 1918, după care se desparte din cauza unor puncte de vedere diferite, deşi încercări de colaborare vor mai exista şi în anii următori. Relaţiile dintre cei doi se vor încheia definitiv în 1924, când Ouspensky întemeiază la Londra, unde îşi desfăşura activitatea pe cont propriu, Societatea de Studiu a Psihologiei Normale.

Cu toate acestea, studiile lui Ouspensky reflectă fidel învăţătura maestrului său. Până să-l cunoască pe Gurdjieff, matematicianul rus se făcuse remarcat prin lucrările A patra dimensiune (1909) şi Tertium Organum (1912), aceasta din urmă tradusă în engleză în 1920 şi asigurându-i un mare succes în America. Publicată postum în 1947, cu pemisiunea lui Gurdjieff (aspect semnificativ, fiindcă acesta le interzisese discipolilor săi să scrie despre învăţătura primită), Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută sau În căutarea miraculosului este cea mai cunoscută carte a sa care descrie principiile de organizare ale unei şcoli de iniţiere şi experienţele acumulate acolo.

Psihologia evoluţiei posibile a omului, tradusă la noi în 1994 la editura Prior Pages, a apărut iniţial sub titlul Şase prelegeri de psihologie în 1940 pentru Societatea de Istorie-Psihologie din Londra. Ca şi cartea În căutarea miraculosului, lucrarea aceasta poate fi considerată o introducere în învătătura lui Gurdjieff care la prima vedere este şocantă, nu în accepţia profană echivalentă cu reacţia de stupoare, ci în sensul de trezire şi iluminare sub sub acţiunea unor factori puternici, destabilizanţi, fără de care nu e posibilă renaşterea spirituală. Aşadar, această învăţătură sintetizată de Ouspensky este revelatoare o dată prin concepţia despre psihologie, în al doilea rând prin viziunea asupra adevăratei evoluţii a fiinţei umane, cele două aspecte dovedindu-se interdependente şi componente ale unui sistem, după cum vom vedea.

În privinţa psihologiei, autorul subliniază existenţa străveche, am putea spune chiar atemporală, a acestei discipline care, departe de a-şi face apariţia relativ recent – cum se crede adesea –, ea s-a manifestat în strânsă legătură cu filosofia şi religia, inclusiv cu astrologia, alchimia, magia, masoneria, ocultismul şi teosofia. Ceea ce astăzi numim psihologie se dovedeşte a fi un domeniu limitat şi limitant care studiază omul pe baza presupunerii şi simplei imaginaţii, deci fără o cunoaştere exactă şi detaliată. Cu un spectru mai larg de acţiune, psihologia străveche este, în schimb, un sistem care vizează evoluţia posibilă a omului, dezvoltarea acelor calităţi pe care el crede că le are, dar, de fapt, nu le deţine. De aceea, psihologia în opinia lui Ouspensky trebuie să fie o auto-observare, lucrul omului cu el însuşi.

Însă, cum acest demers este foarte dificil, omul trebuie să depună un efort conştient şi să primească un ajutor suficient din partea celor care au desfăşurat o muncă similară – şi aici intervine rolul şcolii, al grupului spiritual. Efortul conştient reprezintă cheia apariţiei conştienţei de sine care duce, la rândul ei, la evoluţia omului. Aşa cum se prezintă, omul se supune legii accidentalului, este o maşină pusă în mişcare de influenţe externe şi, prin urmare, tot ce crede el că face se întâmplă. Tocmai din această cauză, reţine şi foarte puţin, iar cele câteva amintiri ale sale sunt rezultatul unei conştiinţe trecătoare, manifestate la un moment dat. Dacă omul înţelege că în marea majoritate a timpului este inconştient, atunci el ar putea să dobândească acele calităţi pe care nu le deţine: capacitatea de a face, individualitatea, unitatea, un Ego permanent, voinţă şi conştienţă.

Ouspensky identifică patru stări de conştienţă: somnul, starea de veghe, conştienţa de sine şi conţiinţa obiectivă, ultimele două manifestându-se foarte rar în momente de teamă, pericol sau ca urmare a iluminării. Conştienţa de sine şi conştienţa obiectivă sunt, aşadar, stări superioare şi presupun capacitatea omului de a cunoaşte adevărul despre el însuşi, respectiv despre lume, despre ceea ce este real sau obiectiv. Activarea unor astfel de capacităţi presupune, pe lângă dorinţa de schimbare şi înlăturarea iluziei omul cu privire la calităţile sale, şi depăşirea obstacolelor apărute în calea autocunoaşterii: minciuna (semnificând obiceiului oamenilor de a se pronunţa despre lucruri pe care nu le cunosc), imaginaţia (care favorizează imitaţia, deci falsificarea), exprimarea emoţiilor negative şi flecăreala. Acestea creează o confuzie între ceea ce este real şi imaginar, între modul de a fi al omului şi felul distorsionat în care se percepe şi, totodată, împiedică dezvoltarea esenţei sale.

Concret, pentru trezirea conştienţei, auto-observarea trebuie să înceapă cu studiul şi controlul celor patru funcţii ale fiinţei umane: intelectuală, emoţională, instinctivă şi motoare, la rândul lor delimitate în părţi afirmative şi negative cu centri corespunzători. Ouspensky subliniază că, de cele mai multe ori, părţile sau centrii preiau abuziv atribuţiile altor părţi sau centri, atribuţii pentru care nu sunt specializate, provocând dezechilibre interioare. De asemenea, în urma identificării şi imaginaţiei, componentele unor centri scapă controlului şi degenerează în stări şi reacţii care nu favorizează dezvoltarea noastră. Este cazul emoţiilor pozitive (iubirea, speranţa, credinţa etc.), de exemplu, care fără unitate interioară, conştienţă de sine şi voinţă devin emoţii negative (teamă, plictiseală, iritare, gelozie, invidie etc.). „Într-un mod foarte superstiţios omul se aşteaptă să fie recompensat prin sacrificarea plăcerilor, dar el nu speră la nimic în schimbul sacrificării suferinţei“, afirmă Ouspensky referitor la vocaţia suferinţei fiinţei umane.

Sistemul propus de matematicianul rus are în vedere, din prisma evoluţiei, şapte categorii de oameni. Primele trei tipuri (Omul nr. 1, Omul nr. 2, Omul nr. 3) nu aparţin unui nivel superior de dezvoltare, fiindcă predomină fie centrul motor şi instinctiv, fie cel emoţional, fie cel intelectual. A patra categorie, cu un interes trezit pentru autocunoaştere, face trecerea dinspre primele tipuri de om, să zicem în stare brută, spre celelalte trei categorii superioare care au dobândit treptat unitate şi conştienţă de sine (Omul nr. 5), conştienţă obiectivă (Omul nr. 6) şi un Eu permanent şi voinţă liberă (Omul nr. 7). Această diviziune a omului poate fi imginată şi sub formă de cercuri concentrice. În cercul exterior şi mecanic se situează primele trei tipuri umane,    pe când al doilea cerc include cele trei categorii evoluate. Deoarece este un tip intermediar intre oameni de nivele de dezvoltare diferită, omul nr. 4 se află între cele două cercuri.

Totodată, Ouspensky ajunge la problema înţelegerii abordată în funcţie de cele şapte categorii umane. Distinctă de simpla deţinere de informaţii, înţelegerea influenţează modul de relaţionare interumană şi se caracterizează prin realizarea unor conexiuni care permit surprinderea unui aspect în relaţie cu altul. Din punctul de vedere al sistemului propus, înţelegerea reciprocă e posibilă între oamenii care au un limbaj comun şi acelaşi nivel de fiinţă. Cu alte cuvinte, e destul de greu ca doi oameni aparţinând unor nivele de evoluţie spirituală diferită să se înţeleagă unul pe altul, fiindcă tipurile nedezvoltate (oamenii nr. 1, 2, 3) nu se cunosc pe sine astfel încât să fie capabili de înţelegerea celorlalţi. „Puteţi să-i înţelegeţi pe alţii numai în măsura în care vă puteţi înţelege pe voi înşivă şi numai la nivelul propriei voastre fiinţe“, afirmă Ouspensky. În final, înţelegerea reciprocă are ca punct de plecare tot autocunoaşterea şi dezvoltarea conştienţei de sine.

Aşadar, în urma lecturii Psihologiei evoluţiei posibile a omului rămâne, în primul rând, să ne întrebăm în ce măsură ne cunoaştem şi dacă, de cele mai multe ori, nu acţionăm mecanic, la voia întâmplării, apoi să aplicăm metoda de auto-obsevare a matematicianului rus. Îndrăzneţii şi deziluzionaţii, care (s-)au visat prea mult cu ochii deschişi, pot trece şi la alte cărţi scrise de Ouspensky şi, de ce nu, chiar la nivelul următor reprezentat de învăţătura lui Gurdjieff.