“Cultura română nu poate ajunge în afară decât sponsorizată și divulgată cu o dibăcie care ne lipsește”

-interviu cu Dan Caragea-

de Ştefan Bolea & Sorin-Mihai Grad

Care a fost prima traducere (serioasă) pe care ați făcut-o? Mai sunteți mulțumit de ea?

Prima traducere a fost o carte a scriitorului angolez Luandino Vieira: Luuanda. Este un volum format din trei povestiri și care a apărut, în 1982, la Editura Univers, cu o prefață de Roxana Eminescu. Cartea aceasta a fost tălmăcită în mai multe limbi, dar versiunea românească are o particularitate nostimă: eu am tradus, în raport cu originalul, și enunțurile inserate de autor în kimbundu, limba vorbită de popor în zona Luandei, ceea ce îmi părea necesar pe atunci. În ceea ce privește satisfacția actuală, nu vă pot spune nimic: pur și simplu nu am mai recitit-o după apariție. Poate ar trebui să o fac…

Care e traducerea de care sunteți (încă) cel mai mândru/mulțumit de cum v-a ieșit?

Cred că traducerea Luceafărului în portugheză, ultima versiune, e-book, publicată pe Amazon. Îmi este totuși greu să o comentez. Aș putea spune, în linii foarte mari, că Eminescu pune probleme serioase traducătorilor. Cu toate acestea, atunci când se ajunge la un rezultat deosebit, și aici nu mă refer la mine, ar trebui ca traducerea să fie sprijinită de statul român, de ICR, de exemplu, printru-un management al publicării actual și adecvat. Din păcate, asta nu se întâmplă cum ar trebui.

Există traduceri la care ați renunțat pentru că n-ați fost mulțumit de rezultat? Dacă s-a întâmplat așa ceva, reveniți ulterior la aceste proiecte sau rămân abandonate?

Nu, nu există încercări abandonate pentru că fie m-am ferit să traduc ceea ce nu mi-a plăcut, fie ceea ce nu mă pricep să traduc. Traducătorul este obligatoriu selectiv. Desigur, am proiecte legate de literatura română, unele foarte îndrăznețe, dar nu am găsit în România, la oficialități, nici interesul și poate nici pregătirea misionară. Or, cultura română nu poate ajunge în afară decât sponsorizată și divulgată cu o dibăcie care ne lipsește. Mă voi feri de exemple, dar am certitudinea că astăzi lucrurile merg chiar mai prost decât în anii de după război.

Cum v-ați decis pentru limba portugheză și nu pentru una mai mainstream?

În anul în care am intrat eu la facultate, s-a deschis Lectoratul de Limbă și Literatură Portugheză, la București. Pentru prima dată, se putea studia în universitate una din cele mai răspândite limbi de pe glob. În plus, portugheza lipsea studiilor de romanistică de la noi. O mare literatură era practic necunoscută sau tradusă prin intermediari. Chiar dacă engleza era în creștere, limbile romanice, îndeosebi franceza, dominau. Și asta pentru că limba, dar și cultura română modernă, datorează enorm influenției franceze. Astăzi ne-am lăsat prea ușor purtați de val, motiv pentru care limba și studiul ei trec prin cea mai neagra perioadă din ultimii o sută cinzeci de ani. Cu tot respectul, rareori am mai auzit vorbindu-se bine românește fără să nu vârâm noi un englezism în enunț, cum ați făcut și dv., fără necesitate. Nici presa scrisă nu stă cu mult mai bine.

Ce v-a atras în primul rând la poezia lui Leal? L-ați citit pentru prima oară în vreo traducere sau în original?

L-am citit în original. Făcea parte din programa de literatură, dar, pe vremea aceea, îl avem la inimă pe Cesário Verde. Pe el l-am ales și pentru lucrarea de diplomă. La Gomes Leal m-am reîntors abia după vreo doi ani, după ce am citit poemul omonim al lui Fernando Pessoa.

Care text de Leal s-a lăsat cel mai greu transpus în română?

Nu vă pot lămuri, pentru că eu am tradus puține poeme, toate pe alese. Totuși, Claridades do Sul (1875) ar fi meritat tradus integral.

Care scriitor român vi se pare cel mai apropiat de Leal?

Sincer, nu pot răspunde, pentru că văd nicio evidență. Oricum, spiritul trebuie căutat în școala și discipolii lui Macedonski, pentru că el este, la noi, înnoitorul.

Care e locul dumneavoastră preferat din Portugalia?

Împrejurimile Lisabonei, localități mărunte de unde pot privi îndelung oceanul. Mă relaxează, și acolo pot să-mi limpezesc gândurile, să-mi domolesc contrarietățile.

Care vă sunt scriitorii portughezi preferați? Dar români?

Astăzi mă reîntorc tot mai des la clasici. Nu ar rost să scriu pomelnice. În ceea ce îi privește pe scriitorii români, citesc cu mare plăcere literatura antebelică. Cred că ar fi destui scriitori (mai bine zis cărți) care, bine traduși, ar putea fi citiți cu plăcere în Portugalia sau Brazilia. Din păcate, nu ai cu cine să discuți aici un proiect serios, în mare parte din lipsă de bani, dar mai ales din lipsa spiritului misionar. Autoritățile noastre sunt încremenite. Noi suntem din fire festiviști și petrecăreți, adică nu avem viziunea pătrunderii în alte culturi. Asta se vede cam peste tot. Mediocritatea socială și culturală a vieții de zi cu zi e o umbră urâtă de care scriitorul român nu se descotorosește ușor.

Urmăriți literatura portugheză contemporană? Ne puteți sugera câteva nume pe care le considerați demne de urmărit?

Nu aș risca acum să fac vreo sugestie.. Acest lucru are nevoie de gestație înainte de a deveni public. Va trebui să înțeleg și eu mai bine proiectele dv.

Cum găsiți timp ca, pe lângă activitatea literară și universitară, să mențineți un blog de lingvistică și unul ceva mai general pe platforma adevarul.ro? Comentați în vreun fel afirmațiile unor scriitori (în general tineri) care susțin că nu-i interesează eventuale semnalări critice ale cărților lor în presa literară clasică atâta timp cât cititorii scriu (de obicei cu entuziasm) despre acestea pe bloguri și rețele sociale?

Scriu despre limbă la Adevărul, dar și la Occidentul românesc, de la Madrid. Scriu cu plăcere, dar dintr-un fel de disperare. Mă doare cu adevărat mizeria limbii române actuale, mizeria stilistică din media. Nici literatura nu stă prea bine. Fie suntem dominați de modelele și poncifele deceniilor anterioare, fie de încercări fără echilibru și orizont înnoitor. Dacă tinerii întorc spatele criticii e problema lor. Oricât de mult ar vinde azi, tot criticii și istoricii literari le pot oferi posteritatea. O astfel de frondă este inconsistentă, reflectă „momentanul” ca reper unic și suficient. Un fel de destin al clipei. Aș mai vrea doar să adaug că am citit multe cărți de calitate în ultimii ani, sigur interesante pentru literatura europeană, și îmi pare nespus de rău că nu sunt nabab să-mi satisfac plăcerea de a le vedea publicate la Lisabona așa cum se cuvine. Zeci de autori excepționali trec pe lângă noi, fără ca lumea să se sinchisească.