(pricinaşul de serviciu)
de Radu-Ilarion Munteanu
În aprilie 1980, Richard Milhous Nixon, care cu 6 ani înainte fusese forţat să-şi dea demisia din funcţia de preşedinte al USA – după realegerea sa în 1972 -, publica o carte intitulată The Real War. Adevăratul război. Sau războiul real. Ştirea despre lucrare pătrunsese până la noi, în sistemul colonial al imperiului roşu. Să nu uităm că la data apariţiei, cea mai slabă administraţie americană de după război, a lui Jimmy “Peanuts” Carter, avea mai puţin de un an de funcţionat şi trăia ruşinea crizei ostatecilor de la ambasada din Teheran.
Modelul metaforic de reprezentare a lumii acelei perioade era, în termenii mitului american, unul de western. Satul, oraşul şi bandiţii. Bandiţii asediau oraşul pentru a putea exploata nepedepsiţi satul. Şi de a recruta ţărani. Model simplu, dar nu simplist şi pe înţelesul americanilor. Oraşul era, evident, lumea semitransatlantică. De la Gibraltar în sus pe partea europeană, de la Rio Grande spre nord în partea americană. Bandiţii erau, la fel de evident, imperiul roşu. Pe care Ronnie Reagan, care avea să preia peste 9-10 luni funcţia de la Jimmy Peanuts îl va numi imperiul răului (Devil Empire). Cum în acel interesant an 1980 China comunistă, aflată încă în prelungirea rivalităţii cu Moscova şi a concurenţei în adjudecarea lumii a treia – satul lui Nixon, bazată pe retorica ideologică (ambele tabere se acuzau reciproc de revizionism, fiecare socotindu-se reprezentanta liniei consecvent marxiste, făcea o curte teribilă Washingtonului, Nixon avusese grijă să contureze vag, ambiguu şi evanescent sălaşul bandiţilor.
Cel puţin două concluzii se pot trage din modelul simplu al lui Nixon: pe de o parte realismul, pe de alta realitatea -şi continuitatea-, stării de război. Dacă occidentul, în comoditatea îmbuibării – care slăbeşte cheful de luptă, se autoliniştea, la nivelul marelui public, cu atributul edulcorant rece referitor la război (har cerului, nu şi la eşaloanele înalte ale responsabilităţii strategice), în clădirea de pe strada Lubianka, ce privea statuia lui Feliks Edmundovici Dzerzhinski, nici portarul nu gândea altfel decât în termeni de război efectiv.
Dar paradigma bipolară avea să fie depăşită foarte repede după aparenta victorie americană (a occidentului ar fi excesiv spus) în războiul aparent rece şi în sfertul de secol trecut de la năpârlirea imperiului roşu, realitatea geopolitică s-a îndepărtat progresiv de la ea şi continuă să se depărteze accelerat. De fapt şi conceptul de lume multipolară nu are încă acoperire globală, asta depinde de evoluţia unor posibile puteri regionale, ca India şi Brazilia. Dacă imperiul roşu a revenit deja în forţă, ofensiv pe toate planurile, deocamdată China tace şi acumulează. Economic. Şi cine acumulează economic, acumulează şi militar. În anii ’80 Japonia controla o parte deja greu de neglijat din economia USA. Acum deficitul american în relaţia cu China depăşeşte bugetele unor ţări. Asta înseamnă că exporturile chineze pe piaţa totuşi cea mai absorbantă sunt nu numai imense, dar cresc. Care sunt motivele competitivităţii exportului chinez? În principal două: costurile scăzute datorită nivelului medu încă relativ scăzut al salariilor pe de o parte şi impunitatea chineză faţă de practica extrem de largă a pirateriei economice. O ţară mică spre medie nu şi-ar permite să copieze produse sub branduri notorii fără sancțiuni, însă masa economiei chineze e mult prea mare ca să nu fie imună la asemenea amănunte. Proprietarii internaţionali ai brandurilor copiate în China îşi compensează pierderile pe seama economiilor emergente, iar economia chineză câştigă.
Deficitul comercial imens şi în creştere al USA în raport cu China nu e singurul factor de risc al Americii. Cel mai grav dezechilibru este intern. Dacă erodarea clasei mjlocii a început încă din anii ’80, acum asistăm nu doar la dispariţia acesteia, ci la o adevărată mișcare tectonică financiară. Cu consecinţe sociale negative. Explozia preţurilor locuinţelor le face intangibile pentru contribuabil, în timp ce numărul mediu de angajaţi per agent economic continuă să scadă, tinzând spre unu. Nu e vorba de o pauperizare propriu-zisă a micului contributor la PNB, în cifre absolute, ci de îndepărtarea dramatică a perspective de stabilizare socială a segmentului celui mai productiv. Iar această tendinţă nesănătoasă face ca locuinţele standard din megalopolisul coastei de est să fie accesibile mai ales magnaţilor transnţionali. E o imigrare sui generis, paralelă cu cea hispano-asiatică, dar profund disjunctă. Problema e, însă, alta. O parte din aceste prețuri nu astronomice, nici suprarealiste, ci de-a dreptul periculoase e reprezentată de bani speculativi. Care nu există. N-au nici o acoperire în valori economice. Situaţia din proximitatea joiei negre din octombrie 1929 pare a fi multiplicată înspăimântător, iar lecţia crahului bancar determinat de creditele ipotecare din 2007 pare a fi uitată. Vorbim de preţuri imobiliare exacerbate. Semnalate deocamdată exclusiv în oraşele mari. Un singur exemplu, furnzat de surse newyorkeze: un penthouse nu pe Empire State Building, ci doar pe terasa unui bloc pe Wall Street are preţul de 99 miloane de USD. Cine-l poate cumpăra, în afară de magnaţii ruso-sino-arabi? Dar chiar locuințele medii nu mai pot fi achitate în rate de solicitantul curent decât asumându-și credite pe o perioadă ce-i excede speranţa de viaţă. Tablou antisocial, care aparent n-ar putea fi echilibrat fără explozii destabilizatoare.
Există în State o tendinţă de autonomizare până la autarhie a unui număr crescând de gospodării. Mai mult sau mai puţin comparabilă, păstrând proporţiile, cu febra adăposturilor antiatomice (de fapt antinucleare) după ce, prin trădarea soţilor Rosenberg, adversarul din aşa-zisul război rece, imperiul roşu în format stalinist, a dobândit arma nucleară. Conectarea la reţeaua informativă (telefonie, internet) nu mai e azi o problemă, nu cere dependenţă de conexiuni prin fir.
Cu bătrâna Europă e cu totul altceva. Europa s-a contaminat cu virusul letal al corectitudinii politice, de la americani, care l-au inventat. Vezi definiţia lui Horia Patapievici, în volumul său de debut: corectitudinea politică e comunismul american. Poate că nici filosoful fizician la bază n-a sesizat profunzimea ideii domniei sale. Comunismul a fost doar una dintre formele spiritului totalitar. Biserica creştină însăşi, cu precădere în formatul ei apusean, care a constituit liantul civilizaţiei europene, a avut, ca revers al medaliei, partea sa totalitară. De la hoardele de creştini care au ucis-o pe Hipathia, matematiciana din Alexandria şi au incendiat o parte din celebra bibliotecă (distrugere terminată de califul Omar câteva secole mai târziu) la Savonarola. Ocolim întrucâtva Inchiziţia, al cărei dosar e mai complicat şi care a beneficiat istoriceşte de o atireclamă profund disproporţionată. De unde o imagine publică foarte stabilă, care ecranează doza de nedreptate a acestei imagini.
Desigur, un exponent exemplar al spiritului totalitar l-a dat regimul nazist. Adică al partidului național socialist al muncitorilor din Germania. Din fericire n-a durat decât 12 ani. Dincolo de crimele sale, dimensiunea totalitară e relevată mai ales de similitudinea arderii cărţilor de către nazişti cu arderea, în etape, a bibliotecii din Alexandria. Căci spiritul totalitar funcţionează la nivel ideatic.
De ce corectitudinea politică are o esență totalitară? Pentru că încearcă să fasoneze minţile împotriva naturii. Dacă înlocuim poncifele corectitudinii politice cu poncifele comuniste, metoda coercitivă, discursul, sunt aceleaşi. Reeditarea lui Huck Finn cenzurând cuvântul nigger are efect social limitat în America, ofensiva împotriva sărbătorilor tradiţionale creştine în Europa are un effect destructurant mai amplu şi mai profund.
Ciudăţenia şi hazul amar al simptomelor maladive ale organismului social European sunt însă, altele. De o impecabilă absurditate. Problema Europei e una biologică. Punctual demografică. Statistic, o comunitate umană, definită pe baza unui set de criterii, poate subzista numai de la o rată medie de înlocuire de 2.1 copii/cuplu. Sub această limită critică, exită o limită determinată a duratei ei de subzistenţă. După această durată limită extincția comunităţii e asigurată. Comunitatea dispare. Or, din păcate, independent de factori de presiune economici, militari, ideatici şi idelogici, comunitatea europenilor e condamnată la extincţie. Iar ameliorarea parametrilor demografici prin imigraţie alogenă până la echilibrarea asigurătoare supravieţuirii ar cere, prin calcule statistice simple, un procent de imigraţie care ar denatura esenţa acestei comunităţi. E greu de crezut că liderii europeni nu sunt conştienţi de această realitate dramatică generată de politica de absorbţie masivă şi mai ales neselectivă din ultimii 2-3 ani a unui megacurent de refugiaţi între care s-au infiltrat, inevitabil, un număr incontrolabil de terorişti. Efectele acestei politici iresponsabile se văd. De-ar fi numai această dovadă de iresponsabilitate încă ar mai fi doar de semnalat şi de denunţat. Dar iresponsabiliatatea în materie a frau kanzler se conjugă, vai, cu iresponsabilitatea deciziei de închidere a tuturor centralelor nucleare ale Germaniei în decurs de 10 ani. Dintre care deja vreo 5 au şi trecut. Livrând astfel ţara care e motorul economic al UE şantajului energetic al ţarului Putin.
Dacă starea demografică a Europei – din care, ne place, nu ne place, facem parte – e aşa cum e, adoptarea progresivă a corectitudinii politice, prelungită în iresponsabila politică de imigrare, nu pot avea ca efect de ansamblu decât accelerarea destructurării organismului social european. Nu am date pe care să se poată baza evaluări calculabile, dar e de presupus că durata subzistenţei nealterate a acestei comunităţi umane, creatoare de civilizaţie ar putea fi de ordinal câtorva zeci de ani. Nu putem să nu ne gândim la Carol Martel (ciocanul), care a oprit pe drumul între Poitiers şi Tours, imvazia musulmană în 732. Salvând Europa şi permiţând, astfel, indirect, nepotului său Charlemagne, să întemeieze primul imperiu apusean după cel roman. Amânând adică această invazie cu 13 secole.
Care să fie rostul acestor considerente? Nimic altceva decât datoria pricinaşului de serviciu de a-şi face meseria. Care, vorba delicatului şi straniului Jerome David Salinger, e nu de a încânta, ci de a edifica (Pentru Esmé, cu dragoste şi abjecţie).