Arta scriitorului Ion Ceauşescu

de Cosmin Perţa

I

Inginerul Nicolae Iliescu avea 86 de ani şi tocmai descoperise maşina timpului. Pentru a breveta invenţia avea nevoie de un subiect care să facă prima „lansare” şi să se şi întoarcă de acolo, nu atât pentru a povesti (ştiinţa nu este interesată de istorii), cât pentru a demonstra reversibilitatea procesului. În scopul găsirii unui cobai Nicolae Iliescu nu s-a adresat Academiei (în care nu avea încredere, şi oricum în opinia sa demult trebuia dizolvată), ci a preferat un anunţ într-un ziar cu tiraj mic pentru a păstra, pe cât posibil, „caracterul secret al informaţiei”.

Ion Ceauşescu era la un moment dat un poet şi un romancier contemporan mediocru. Ştia asta şi era împăcat. Prea încerca să le facă pe toate, prea se credea important şi nu excela în nimic. Cu gândul acesta se obişnuise deja după lungi ani de dramatism şi lingoare, după ce, la rugăminţile lui, i-o demonstraseră chiar majestăţile criticii (contemporane, bineînţeles). Dar nici criticii nu mai erau ce au fost. Nu-i erau străine nici micile atacuri de panică sau puseurile conştiinţei de normalizare a egoului, încercări organice, la el chiar mecanice, de reintrare în realitate, dar nici să se oprească din scris nu putea. „Dobitocii ăia”. Ceva, cineva parcă îi dicta încontinuu un text nesfârşit, inegal şi eteroclit despre lume, dar mai ales despre el şi despre ideea sa de literatură. Idei, la drept vorbind, mai ales despre literatură, nu prea avea, în cazul său fiind mult mai important scrisul acela monoton, fără sfârşit care trebuia în final să aibă un sens. „Nimeni nu scrie ca Goe în ploaie, tot scrisul poartă ceva”.
Un caz clasic de grafomanie, am spune noi, dar nu era doar atât, pe Ion Ceauşescu îl măcina un gând mai puţin obişnuit. Pe scurt, abandonase viziunea, dar nu şi speranţa. Credea Ion Ceauşescu că într-o altă vreme, scrisul său ar fi putut conta, ar fi fost important, singurul motiv pentru care acum, în vremea în care el trăia, era invizibil, se datora unui gust pervertit, prea dedat unor cutume prea repede schimbătoare pe care niciodată nu le putea prinde la timp (deîndată ce le-a observat au şi dispărut). Şi atunci cum, el, I. Ceauşescu să fie viu şi inovator, cu toată arta scrisului său? Dar… într-un alt timp, într-o altă vreme, dinainte, el, cu arta scrisului său, ar fi ştiut exact ce urmează şi ar fi putut să o ia înaintea tuturor. Ar fi putut să fie măcar Macedonski, dacă nu Eminescu, ba chiar Urmuz. Dacă el, Ion Ceauşescu, ar fi fost Urmuz? Şi la o adică de ce nu? Poate chiar a fost. Cine a fost Urmuz? Trebuia doar să se întoarcă în timp şi să scrie opera lui Urmuz, sau chiar una mai bună. El e Urmuz, îi era tot mai clar. Apoi, nu trebuia decât să vină înapoi în vremea lui şi să le surâdă la toţi proştii ăştia. Urmuz a fost el, el a trăit atunci, el transportat în trecut şi întors înapoi.

Îşi bău cafeaua în acelaşi fotoliu vechi în care şi-o bea în fiecare dimineaţă (moştenire la care nu a renunţat de la bunica primei şi ultimei sale soţii, baronesă de Târgu-Jiu). Nu se gândea la nimic când îşi bea cafeaua, avea timp să se gândească la el şi la idealurile lui tot restul zilei. Acum stătea şi privea obiectele din casă cu un dezgust impersonal: un şifonier de lac, păstrat de la proprietar, o măsuţă rotundă de cafea cumpărată în primul an de căsătorie, acoperită cu un linţoliu roşu, imens, strâns ghem la picioarele ei, cu motive animaliere (amintire din facultate când l-a cumpărat de la un magazin de boarfe pentru că i se părea interesant), canapeaua extensibilă Rembrandt (luată recent pentru numele ei), lanseta Hemingway de 4 metri, făcută în China, (obiect de decor cumpărat din aceleaşi considerente onomastice), rafturile de tablă ruginită ticsite de cărţi „din toate epocile”, raftul special, din lemn de brad nefinisat, cu volume cu dedicaţii (autorii valoroşi de acolo trebuiau căutaţi bine), covorul persan, dar de la mătuşa lui din partea tatălui. Împăturită pe jos, plapuma de la mama sa. Îi trecu prin minte că pe aceasta o folosea cel mai des.
Toate aceste treceri în revistă nu îi trezeau nici amintiri, nici sentimente. Când bea cafeaua I. Ceauşescu era gol, bine că asta dura doar câteva minute. Neobişnuind să fumeze (să bea cu atât mai puţin), I. Ceauşescu era extrem de parcimonios şi totodată de rapid cu viciile, defectele şi dependenţele sale.
Termină cafeaua, se ridică, vizită toaleta, îşi schimbă treningul de noapte cu un impecabil costum kaki pe care se obişnuise să şi-l îngrijească singur după divorţ, îşi umplu geanta de umăr cu reviste şi cărţi cu totul nefolositoare (pentru prestigiu) şi părăsi garsoniera din strada Bistriţei, numărul 9, în mai puţin de 10 minute.
Era deja ora 8 şi un sfert. Luă tramvaiul 36, ignoră cu importanţă şi desăvârşire cearta bătrânilor din picioare cu tinerii de pe scaune şi coborî peste exact 23 de minute la staţia Pictor Vuţescu. Acolo îl aştepta de opt minute inginerul Nicolae Iliescu.

Peste exact 21 de ore de la citirea anunţului, Ion Ceauşescu intra în apartamentul lui Nicolae Iliescu cu aerul că ştie exact ce are de făcut.
Cu precauţie, pentru orice eventualitate, pe ultima filă a jurnalului intenţionat lăsat acasă, destinat anchetatorilor enigmatici, îşi notase: „Scriitorul Ion Ceauşescu se trezi într-o dimineaţă cu o tendinţă irepresibilă de a se întoarce în timp”.

II

– Luaţi loc, vă rog, îl invită inginerul Nicolae Iliescu.
Ion Ceauşescu îşi roti cu grabă şi prefăcută indiferenţă privirea prin cameră şi se aşeză cu rigiditate pe scaunul „Violeta” căptuşit cu imitaţie de mătase verde. Din cauza presiunii perna de aer scoase un fâsâit, iar scriitorul nu-şi putu ascunde un spasm necontrolat al gâtului care se propagă în tot restul corpului.
– Mulţumesc!

Nicolae Iliescu era un bătrân pipernicit, cu o calviţie avansată, dinţi galbeni cu tentă sulfuroasă şi un zâmbet larg şi prietenos. Din câte îşi dăduse seama, la o privire fugară, în sufrageria aceea nu era nici un indiciu al faptului că Iliescu ar locui împreună cu cineva. Din restul apartamentului nu se auzea nici un zgomot. I. Ceauşescu avea, din experienţă, mai multă încredere în bărbaţii singuri decât în cei căsătoriţi. Bărbatul singur e nealterat, credea el, femeile pot să aibă cele mai nefaste influenţe asupra personalităţii lor. Nimic la acest bătrânel nu părea ciudat sau periculos, aşa că se mai relaxă şi se întinse. Iliescu tocmai se întorcea de la bucătărie având mâinile ocupate cu două ceşti mari de cafea. I. Ceauşescu sări să îl ajute.
– Vă rog…
– Mulţumesc…
– Nu, nu aceasta, cealaltă este a dumneavoastră.
– Nu contează.
– Ba da, contează, dumneavoastră v-am făcut nechezol, nu ness.
– …
– Cafeaua nu face bine deplasării în timp, riscaţi un atac de cord.
Cei doi se aşezară, Ion Ceauşescu amestecă îndelung în nechezol ţuguindu-şi buzele. Nicolae Iliescu, îi întinse zahărul, sorbi cu nesaţ din cafea, apoi i se adresă cu acelaşi zâmbet larg pe figură.
– Dumneavoastră câţi ani aveţi?
– Patruzeci şi doi! se grăbi să răspundă scriitorul scos brusc din meditaţie.
– Aşa, aşa… boli… aţi avut recent ceva la inimă, poate la cap…
– A, nu, m-a ferit Cel de Sus, doar răceli minore până acum şi din când în când migrene, uneori insomnii, foarte rar, dar nimic grav…nu… dar de ce?
– Aşa, aşa, a… nu, pentru nimic, doar ca să ne asigurăm, de obicei ne caută personaje mai ciudate. Călătoria în timp poate fi destul de extenuantă pentru un fizic slăbit sau cu probleme. Să ne asigurăm…
– În tinereţe am făcut mult sport, să ştiţi…
– E foarte bine. Sportul fortifică mult organismul. Şi motivele dumneavoastră?
– Pardon?
– Motivele pentru care vreţi să vă întoarceţi în timp…
– A, dintr-o curiozitate pur istorică. Mereu am fost interesat de istoria reală, nu cea cunoscută din cărţi… Eu sunt scriitor, ştiţi? Poate aţi auzit de mine. Iliescu îl privi curios. Nu? E, nu-i timpul pierdut. Lucrez acum la un roman despre viaţa scriitorilor români de la începutul secolului XX şi mi-ar prinde bine o documentare pe teren. Când am citit anunţul dumneavoastră mi-am spus că nu e de ratat o asemenea ocazie.
– Să înţeleg că perioada…
– Da, perioada care m-ar interesa ar fi începutul de secol XX.
– Mai exact…
– Să zicem 1905…
– Da, nu e o problemă… se face. Şi cam cât aţi vrea să rămâneţi acolo?
– Păi în principiu vreo zece ani cred că ar fi suficienţi… acum nu ştiu ce se poate…
– Se poate, se poate, dacă staţi zece ani acolo, în timpul de aici înseamnă că veţi lipsi exact trei luni şi jumătate. Din toamnă vă veţi putea relua serviciul.
– A, serviciul nu e o problemă, eu mai mult colaborez la reviste… Dar e foarte interesant… doar trei luni jumătate… mi-aţi putea explica principiul?
– Principiul!, se ofuscă Iliescu. Principiul lăsaţi-l pe seama mea… În principiu e vorba de o elipsă temporală, partea mai lungă şi mai dreaptă a elipsei e timpul pe care îl petreceţi acolo, partea mult mai scurtă şi mai curbată e absenţa de aici. Dar nu vă îngrijiţi dumneavoastră de asemenea detalii tehnice, e greu de explicat chiar şi pentru unii aşa-zişi specialişti dintre ai noştri de la Academie, nişte găinari! Cel mai bine este să aveţi încredere în mine, vă garantează un titlu de Doctor Honoris Causa (fără să se menţioneze, la Universitatea din Brăila, locul de naştere al inginerului). Bineînţeles, trebuie să aveţi grijă să nu muriţi acolo pentru că atunci nu se mai poate face nimic.
– Aţi mai avut cazuri?
– Nu. Sunteţi primul, dar aparatul a fost testat cu obiecte, fructe, o păpuşă, toate s-au întors înapoi la timp, intacte. Merge brici. O singură problemă am avut. Odată am expediat un porumbel mort, la întoarcere a venit un vultur. L-am trimis înapoi, ştiţi, nu aş fi avut cum să-l justific… Păpuşa am trimis-o în preistorie, la întoarcere avea urme uriaşe de colţi. Pe asta dacă vreţi pot să v-o arăt…
– Nu, nu e cazul, mulţumesc, spuse I. Ceauşescu palid, e oricum… încurajator.
– Bun, păi atunci să nu mai irosim timpul!, exclamă rânjind N. Iliescu, să purcedem…
– Cum, chiar acum?, se impacientă I. Ceauşescu, dar nu eram pregătit pentru azi…
– Ba da, chiar acum, aparatul e încărcat, dacă renunţaţi acum nu-l mai pot încărca decât peste cinci săptămâni şi e păcat de atâta energie irosită. Îl ţin la priză, cât credeţi că poate plăti un pensionar? Vă rog să nu aveţi teamă… vă rog, insistă Iliescu şi-l apucă pe scriitor de cot să-l ridice de pe scaun.
– Parcă nu mă simt aşa bine…
Ion Ceauşescu se ridică zăpăcit, în el se dădea o luptă la fel de complexă ca aceea din aparatul inginerului Iliescu. Se gândi prima oară că inginerul ar putea fi nebun.
– Prostii, sunteţi doar emoţionat. Aşa, înainte de plecare, vă rog să lăsaţi aici pe masă tot ce aveţi acte, bani, orice v-ar putea da de gol… Vă daţi seama că nu trebuie să vă explic efectele unor asemenea neglijenţe. Cu vestimentaţia mai e ce e, eventual puteţi părea un excentric până intraţi în spiritul epocii, dar cu actele şi cu banii nu e de joacă.
– Păi şi acolo cum mă descurc? Nu m-am gândit la asta, murmură stins Ceauşescu.
– Ehe, m-am gândit eu… imediat, vă arăt. În timp ce I. Ceauşescu îşi golea buzunarele Iliescu dădu fuga la un dulăpior din sertarul căruia scoase un şomoiog diform de bijuterii (lănţişoare, inele, brăţări, medalioane, încâlcite indistinct) pe care i le puse în mână. Rămase de la răposatele mele bunici şi mamă, pe acestea le puteţi transforma. La întoarcere mi le puteţi deconta, sau aduceţi monede de atunci şi le valorificăm la un numismat. Nu vă faceţi griji, pentru mine nici măcar valoare afectivă nu au, noi cei cu ştiinţa nu prea ne legăm de lucruri. Gata, totul e pregătit, vă rog să mă urmaţi.
Ion Ceauşescu se lăsă târât, de mână, până în dormitor. Inginerul deschise uşa de la şifonier şi îl invită pe scriitor înăuntru.
– Cum, aici?!, izbucni el deconcertat şi vizibil speriat.
– Da, chiar aici!, e locul cel mai secret…, spuse mirat şi iritat inginerul. Vă rog să nu chestionaţi şi discreditaţi un savant, chiar dacă vă numiţi scriitor!
I. Ceauşescu fu mai mult împins înăuntru. Şifonierul arăta ca oricare altul, doar că era gol. Pereţii obişnuţi de placaj, umeraşele obişnuite, din lemn, pe bara de sus, în rest nimic. Uşa se închise în urma lui şi se pomeni într-un întuneric de nepătruns. Îşi aminti că nu băuse deloc din nechezol. I-ar fi prins bine să bea ceva. Îşi duse mâna la frunte. Îl durea capul şi îşi dădu seama că e transpirat. Încercă să se aşeze pe vine. Voia să strige, dar gura îi era încleştată. Închise ochii şi leşină.

III

I. Ceauşescu se trezi ud până la oase într-o pădure de mesteceni. Era noapte. În jurul lui foşgăiau animalele. După spaima primelor clipe, după ce se scutură ca un motan zbârlit şi se mai obişnui cu frigul ce-l cuprinsese, încercă febril să-şi dea seama unde se află. Nu avea nici un indiciu. Îşi dădu jos sacoul şi cămaşa îmbibate de apă, le stoarse şi rămase doar în maieu. Acum parcă era mai bine. Părea că plouase de curând, ţiuiau greierii, îi atrăgeau atenţia sclipirile licuricilor, auzea o sumedenie de alte foşnete nedesluşite şi clar, în lumina unei luni pline, vedea mestecenii aceia albicioşi, înalţi de câţiva metri, care îl înconjurau de pretutindeni. Încercă să îşi dea seama ce căuta acolo şi de ce nu îl trezise ploaia care îl udase din plin, când o durere ascuţită de cap îl făcu să se încovoaie. Prima dată i se făcu frică de pneumonie, apoi îşi aminti ca prin vis de întâlnirea cu inginerul Iliescu şi o frică şi mai mare îl cuprinse deodată. Fără să se poată stăpâni o luă la fugă. „Ce se întâmplase?, cum ajunsese acolo?, era Iliescu un nebun pervers care îl drogase şi îşi bătuse joc de el sau ajunsese într-adevăr în trecut?, dar dacă îl drogase cum îl drogase, doar nu a consumat nimic?, şi dacă ajunsese în trecut unde ajunsese?, dacă ajunsese în preistorie?, inginerul nu-i explicase nimic despre calculele lui, a fost tâmpit că a acceptat aşa ceva, şi dacă totuşi ajunsese unde trebuia ce îi garanta că se va întoarce?, şi totuşi de ce era în pădure?, şi chiar dacă era în pădure şi ajunsese unde trebuia, cum se va descurca?”. Toate aceste gânduri îi trecură în câteva secunde prin minte lui Ion Ceauşescu în timp ce fugea ca un apucat împiedicându-se de ierburi şi tufe, ferind mestecenii voluminoşi şi alunecând pe vreascurile ude de pe jos. Uitase de durerea de cap, îi era tot mai clar că o să moară, apoi îşi aminti de bijuteriile lui Iliescu. Se opri gâfâind şi căută în buzunarul sacoului pe care deja îl târa prin frunziş. Bijuteriile erau tot acolo. „Dar dacă erau false?, doar nu le verificase nimeni…”. Oftă şi se aşeză descumpănit la poalele unui mesteacăn să-şi tragă răsuflarea. Sportul din tinereţe nu-l mai ajuta. „El era totuşi un biet scriitor muncit de vremi. La ce-i trebuise lui aşa ceva?” Îi venea să plângă, ba chiar vărsă câteva lacrimi înainte să-şi mai vină în fire. Apoi, privind în jur observă că era pe un mic deluşor, iar în depărtare luceau câteva lumini pâlpâitoare şi slabe. Se ridică şi privi cu atenţie. În lumina lunii desluşi forma concavă a unui orăşel la doar câţiva kilometri. Nu-i venea să-şi creadă ochilor… semăna leit cu Târgul Bucurescilor pe care îl ştia din ilustrate. Deci ajunsese unde trebuia, sau oricum, pe acolo, îşi aminti că inginerul Iliescu locuia în Berceni, iar pe atunci Berceniul nu putea fi decât pădure, deci era bine, dar groaza nu îl părăsi, ba din contră, puse şi mai tare stăpânire pe el. El, scriitorul Ion Ceauşescu, ajunsese în trecut, dar acum trebuia să se descurce. Ceea ce părea un plan ficţional şi măreţ se îndeplinise, dar acum nu mai avea aşi prozodici în mânecă, de fapt nici nu avea mâneci, era în maieu, leoarcă, în pragul pneumoniei, fără nicio cunoştinţă într-o lume pe care o ştia doar din literatură, într-o lume fără metrou, autobus, dicarbocalm, ampicilină, fără apartament, vacanţe la mare, fără sfârşit. Era singur într-o lume în care se trăia cum el nu ştia să trăiască, dar se scria o literatură… Aproape câteva bufniţe buhuiau de zor. Nu mai avea ce face, asta era, zece ani era sortit să trăiască aici. Îşi dădu jos pantofii de lac, îşi scoase ciorapii uzi, îi stoarse şi pe ei şi îi băgă în buzunarul pantalonilor. Încălţă pantofii la loc şi cu o determinare demnă de un Gavroche o luă grăbit spre Bucuresci.

Când intră în oraş era aproape zi. Hainele i se mai zvântaseră şi le îmbrăcase deja precaut în ciuda disconfortului. Nu vedea pe nimeni, doar mâzga care se adunase în urma ploii pe străzile pietruite şi pe trotuarele pavate cu lemn. Felinarele electrice luminau intermitent. Ceva-ceva tot recunoştea şi o luă spre Lipscani. La un colţ, aproape de o scurgere ghici resturile unui ziar. Îl ridică. „Răcnetul Carpaţilor”. Data, 16 Gustar, 1908. I. Ceauşescu înjură. Calculele tâmpite ale inginerului Iliescu… Dacă trebuia să stea zece ani în condiţiile astea avea să prindă tot Primul Război Mondial, şi nu prea avea chef, dar la drept vorbind ce putea face? Îşi strânse mai tare sacoul pe lângă el şi privi în jur. Deja pe străzi era lume, câţiva îl priveau din mers cu interes, dar majoritatea nu se sinchiseau de asemenea arătare. Vizavi cineva dechise un grilaj şi atârnă o firmă. Scria cu tuş tipografic: Frizerie. I. Ceauşescu se mai scutură odată şi în ciuda oricăror inconvenienţe îşi făcu curaj şi intră să se încălzească. Înainte de a deschide uşa încercă să îşi amintească ce limbă se vorbea pe atunci. El o ştia doar pe cea „poetică”. Din cauza frigului nu stărui prea mult la gândul acesta, îşi impuse doar să nu vorbească cu un accent prea „modern”. În cel mai rău caz spunea că e un scriitor austriac exilat din Paris (costumaţia o putea dovedi). Trebuia să mai vadă cu bijuteriile alea. Uşa se închise în urma sa cu un clinchet de clopoţel.
La câteva străzi distanţă, exact acolo unde I. Ceauşescu avea să-şi găsească o gazdă în câteva ore la recomandarea frizerului, cartierul a fost zguduit de un fenomen remarcabil: la primele ore ale dimineţii locuitorii de pe Smârdan au fost treziţi de o bufnitură teribilă. Scoţându-şi capetele pe geamuri au putut constata că un felinar electric se îndoise de-a dreptul în timp ce deasupra lui trona un uriaş vultur african.