Ce s-a mai întâmplat în 2008. Şapte debutanţi

de Claudiu Komartin

După atingerea punctului maxim de afirmare şi receptare a 2000-ismului (contestabil, fără îndoială, la nivel global), nu s-au prea înregistrat debuturi spectaculoase, precum cele ce ţineau capul de afiş al lumii literare acum cinci ani. E drept, era o vreme în care revistele găzduiau cu entuziasm dosare de poezie şi discuţii în legătură cu o nouă generaţie, erau polemici, cenacluri şi afirmări rapide (a se citi zgomotoase), iar toate acestea trebuiau cumva să se domolească, să se aşeze, iar poeţii aflaţi iniţial în prim-plan să confirme. Nu e cazul să devenim nostalgici, fenomenul se întâmplă cumva cu repetiţie, “coada cometei” dă însă uneori şi cărţi valoroase, apar autori mult mai exigenţi şi de cursă lungă care nu au iniţial vizibilitatea “vedetelor” (impuse la momentul oportun, de emergenţă a unei generaţii sau “nou val”) şi trebuie să-şi câştige, încetul cu încetul, publicul şi notorietatea. Mă gândesc, fireşte, la lucrurile întâmplate după boom-ul iniţial al 80-ismului canonic, de nu şi la schimbarea înregistrată la debutanţii anilor ’68-’70 în raport cu primul val şaizecist, deja confirmat şi intrat rapid în conştiinţa publicului epocii.
2008 a păstrat, în linii mari, toate caracteristicile anilor precedenţi: debuturi puţine şi, cu două-trei excepţii, tare străvezii, poeţi impuşi care publică mult şi, în cele mai multe cazuri, destul de inegal, cărţi livrate cam la grămadă de Vinea, editura care încă este campioana (cel puţin cantitativ) a cărţii de poezie româneşti, cărţi superbe, dar în general invizibile, la Brumar, doar opt volume (dintre care jumătate sunt de luat în seamă), la Cartea Românească, care a cam renunţat la programul pe care şi-l impusese la relansare. Puţine surprize sau confirmări categorice din partea celor mai tineri poeţi, şi încă mai puţine surprize sau reveniri spectaculoase din partea celor consacraţi. Uzură şi lâncezire, într-un an dominat de proză şi de critică – de remarcat debuturile în roman ale câtorva dintre cei mai buni poeţi (încă) tineri, Adela Greceanu, Dan Sociu şi Dumitru Crudu –, an ce a culminat, desigur, cu Istoria mult aşteptată a lui Nicolae Manolescu.

Floarea de menghină

Un debut aşteptat de mai bine de un deceniu este cel al Svetlanei Cârstean, poetă formată în anii ’90 alături de câţiva dintre scriitorii din “generaţia de mijloc” impuşi ca autori de raftul întâi al literaturii actuale. Svetlana Cârstean nu este, după cum s-a mai spus, tocmai o debutantă (decât prin prisma faptului că încă nu publicase un volum personal), ea făcându-şi un nume cu faimosul volum colectiv Tablou de familie (1995), în care a apărut mai întâi poemul “Floarea de menghină”, ce dă titlul volumului apărut în 2008 la Cartea Românească.
Svetlana Cârstean debutează matur, cu o carte atent, poate prea atent construită, în care poezia şi proza se împletesc, iar viziunea e concentrată şi unitară. Floarea de menghină spune, până la urmă, o poveste, cea a unei lumi scufundate, a lumii copilăriei în anii cei mai apăsători ai comunismului (sunt antologice “Visul”, precum şi fragmentele cu Marele Cofetar sau cu “nefericitul inventator” al florii de menghină), cu o tehnică de fineţe şi un lirism psihologizat atât cât trebuie, în deja binecunoscuta cheie nostalgică de recuperare a trecutului. Perspectiva infantilă, cu unele accente parabolice, se îmbină cu vocea unei feminităţi hipersensibile, care nu renunţă însă niciodată la pudoare şi poetizează fără să rişte prea mult, dar şi fără să apeleze la trucuri sau zorzoane retorice (“Lumea şi salamurile ei se mută noaptea altundeva. / La fel prăjiturile, care sunt sufletul meu. / Ar trebui şi eu sa fiu în altă parte / trupul o carcasă goală / un galantar golit de cu seara / un recipient pe care nimeni / chiar nimeni / nu vrea sa îl fure”).
Dacă citim Floarea de menghină în paralel cu Băiuţeii sau cu filmul lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, cartea Svetlanei Cârstean nu iese deloc rău, deşi e traversată de un aer uşor vetust: fără îndoială că anii nu au trecut peste manuscrisul acestui volum valoros fără să erodeze ceva din viziune şi, până la urmă, din această manieră (pentru că este aici o manieră, emancipată şi inteligentă) a fragilităţii şi a nostalgiilor ingenue. Floarea de menghină e ca o scrisoare care s-a rătăcit şi pe care o primeşti după 13 ani. Destul de mult cât să te facă să surâzi şi poate să-ţi umple ochii de lacrimi, o scrisoare cu hârtia uşor îngălbenită, cuprinzând impresii, visuri şi secrete din alt timp.

Blank

Vlad Moldovan debutează ca urmare a câştigării concursului de la Cartea Românească, publicând o carte frumoasă pe care nu ştii la început exact de unde să o apuci. Vlad Moldovan nu seamănă cu nici un poet recent, iar Blank este o carte fără mari scăderi şi fără nici o urmă de dramatism contrafăcut.
Poet cultivat şi bine instruit la şcoala imagiştilor (cartea se deschide cu un citat din Wallace Stevens), Vlad Moldovan imprimă poemului său mişcări neaşteptate, când centrifugale, când domoale (şi parcă în cercuri concentrice), cu o sintaxă aparte. Tăietura versului e mai mereu neaşteptată, versul e când scurt şi nervos, când de respiraţie largă, cu efecte ce amintesc poate de Kenneth Rexroth. Dar găseşti aici şi ceva din ritmul poeziei lui William Carlos Williams, din franciscanismul acestuia, poetul e mereu autoironic şi clever, schimbă registrele şi vine cu rezolvări neaşteptate la impasurile semantice: “(…) Goodliving sub glezne de îngerei / Ayook azi şi mâine dedulcindu-ne / c-un Green Kimono. / Spune şi tu” sau “am văzut vierul cum / smulgea tuberculi în codrii de păpuşoi, / rădăcini atârnau bulgării uscaţi / (îi clănţănea dând din cap să înghită) / Aşa, galaxia la locul ei”.
Mai sunt, ce-i drept, şi imprecizii sau “bâlbe” (poate deliberate?) care au însă, în context, farmecul lor: “o zi înghite pe alta”, “Mă gândesc că şi azi am fost stăpânit de fiecare zi”, “într-un Cluj de pe care / nu mai trecea ceaţa”. O poezie cu un aer livresc, deoarece e infuzată peste tot de mărcile unui culturi aşezate, mitteleuropene, dar nu ale Marii Culturi, ci ale unei culturi slăbite şi prietenoase care e în acelaşi timp şi zerrlinse, o lentilă deformatoare. Iar poemele care poartă titlul “Blank” sunt printre cele mai reuşite ale volumului şi merită transcris măcar unul dintre ele pentru graţia şi subtilitatea notaţiei şi fiindcă, pe distanţe mici, această poezie te prinde mai mult decât textele lungi (poate şi pentru că aminteşte de rafinamentele – e drept, 80-iste – ale lui Ioan Moldovan): “E această lume / şi ea trebuie înţeleasă: / pe jos au zburat pietricele şi / au umplut colţurile străzilor // fiecare a avut şi pierde acum / din când în când ieşim din oraş / şi natura înnebuneşte. // Cu trei cuvinte, / afară e bine / am pedalat şi am ajuns la lac, / am vrut să vorbim şi / am uitat.” Unul dintre cele mai bune debuturi ale ultimilor cinci ani.

Eva nimănui

Cu douăzeci de ani mai tânără decât Svetlana Cârstean, Aida Hancer s-a remarcat în ultimii ani câştigând cam tot ce se putea câştiga pe la concursurile pentru poeţi nedebutaţi în volum. Talentată şi precoce, lăudată fără moderaţie de unii şi de alţii, Aida nu putea să nu pice în capcana de a publica foarte devreme: şi a făcut-o cum nu se putea mai rău, căci în 2008 i-au apărut două volume: Amadiada, la Princeps Edit din Iaşi, şi Eva nimănui, la Vinea. Nu cred că pune nimeni la îndoială uşurinţa cu care Aida scrie, reuşind să combine mai multe stiluri şi să distileze maniere oarecum recognoscibile (ce ţin în mare de neoexpresionismul canonic), ceea ce e normal la un poet aflat la vârsta căutărilor. Aida încearcă să îşi delimiteze teritoriul şi să îşi inventeze un stil personal, nu fără stângăcii, paşi greşiţi şi zbateri în gol. Peste tot găseşti oaze de poezie autentică, scufundată în multe vorbe de prisos, o voce care, atunci când e puternică şi originală, sună chiar bine, dar în acest şantier e sufocată de mult moloz, mortar, var nestins şi grinzi prăbuşite.

Nuferii mor în cadă

Speriat de fioroasele poetese 2000-iste, Liviu Ioan Stoiciu s-a grăbit să aplaude apariţia cărţii de debut a “douămiizecistei” (!) Cătălina Cadinoiu, care este, într-adevăr, în Nuferii mor în cadă (Cartea Românească, 2008) foarte departe de grozăviile viscerale de care-i plină poezia feminină tânără. Câştigătoare a concursului pentru tineri sub 35 de ani organizat de USR, Cătălina Cadinoiu este o autoare care încearcă să creeze o mitologie personală de pregnanţa sudului sorescian din La lilieci, însă locul despre care scrie Cătălina este delta (“o deltă a sufletului”, forţează Stoiciu), un spaţiu exotic, mustind de viaţă, dar o viaţă dură, încărcată, în care realismul se îmbină cu oniricul într-un topos bine conturat şi individualizat. Cele mai reuşite poeme fac parte din partea a doua a cărţii (care e alcătuită din trei secţiuni), “Mama Maria” – cred că aici se găseşte posibilul viitor al acestei poezii (poate şi în unele poeme din a treia secţiune), cu versuri uneori memorabile (“…şi în fericirea mea de copil cu gâştele / nu vreau să schimb absolut nimic” etc.).
Însă poeta e limbută, iar în carte se instalează destul de repede o monotonie care sufocă textul şi îl transformă într-o litanie îndrăgostită de sine. Eul poetic e neschimbător, suprarealismul confuz nu face niciun serviciu unei poezii nehotărâte şi oscilante: “Aruncă sticla, aruncă statuile, / marş în cuşcă până nu-mi închid poarta şi dormi / în iarba de tine beată”; “Stuful înnegrit îmi pregătea pe tavă genele şi decepţiile / Iar eu cu capul plecat îmi mângâiam deja linia săbiilor”, “câinele şchioapătă de-un ochi” etc.. Prea multe clişee şi figuri de stil forţate sau prăfuite (gen “Caii pichetului încingeau crupa zăpezii”, “mierea sângelui / mărul meu în gust îl poartă” sau “norii să-şi ia ploile secate-n scrot”), prea mult “parfum” de poezie.ro (“miroseam atât de mult a regret”), dar şi unele secvenţe frumoase, din care citez cu uimire: “(…) îmi plăcea în copilărie / să-mi adâncesc mâna în guşa de pelican / căutând epavele şi peştii”…
Nuferii mor în cadă e o carte amestecată a unei autoare care şi-a găsit “vocea”, dar nu a învăţat la timp să taie şi e încă foarte binevoitoare cu balastul, cu mâlul care îi sufocă, pe întinderi mai mari, discursul poetic.

catacombe. aici totul e viu

Florin Caragiu debutează cu un volum aşezat, scris cu o siguranţă de poet ce a trecut peste căutările începutului. Apărută la Vinea, catacombe. aici totul e viu este o carte suficientă sieşi a unui credincios autentic, iar poemele se raportează mereu (şi dacă ar fi numai să ne luăm după citatele din Sfinţii Părinţi, din Claudel sau Papini) cu smerenie la tradiţie şi la valorile “tari”, perene. Absolvent de matematică şi teologie şi autor al mai multor studii teologice (Cuviosul Ghelasie Isihastul, 2004 şi Antropologia iconică, 2008), Florin Caragiu îşi stăpâneşte discursul aproape fără cusur, însă poezia sa nu cunoaşte rupturi, de-a lungul celor 42 de poeme din volum înregistrându-se aceeaşi mişcare a unei conştiinţe pentru care poezia este încă o cale posibilă de a ajunge la divinitate (căci “dragostea lui Iisus / ne trage spre limburi de viaţă”).
Nu e puţin lucru să scrii astăzi o asemenea poezie religioasă conştientă de sine, cuminte şi sapientă, dar nici nu ne putem aştepta la schimbări de substanţă la acest poet sobru şi aşezat, pentru care e evident că poezia contează în primul rând ca instrument al credinţei.

Antipoeme

Mă bucură mult debutul în poezie, la 46 de ani, al lui Gelu Diaconu, un poet mult mai puţin cunoscut decât ar merita-o, şi din cauza timidităţii sale incurabile, şi din pricina unor prejudecăţi curente legate de poeţii care nu au publicat şi nu s-au zbătut să-şi facă un nume la timp (de parcă Arghezi n-ar fi debutat la 47 de ani, iar Wallace Stevens la 44…). În Antipoeme (Vinea, 2008), Gelu Diaconu este un autor cu un proiect poetic “rotund” şi, chiar dacă lipsit de străluciri, pregnant şi autentic. Dintre 2000-işti, Gelu Diaconu aduce cel mai bine cu biografiştii (mai cu seamă T.S. Khasis, dar şi cu Dumitru Bădiţa – acesta din urmă a publicat şi el în 2008 o carte bună, dar foarte puţin vizibilă: Poeme prerafaelite). Pesimism, melancolii urbane, descrieri bine dozate într-un decor auster: o carte care ar trebui să impună un poet de tip (neo)existenţialist, care parcă a revenit la viaţă după o lungă absenţă (“după douăzeci de ani / m-am reapucat de scris / mă simt ca trezit din comă / după o groază de timp / şi sunt mirat / că lucrurile nu mai sunt / aşa cum le ştiam”).
Nu am nici o îndoială că această carte merită să aibă mai mulţi cititori şi mai multe cronici decât va avea, dar până la urmă e greu de imaginat un poet cu o asemenea formulă existenţială copleşit de laude şi de confirmări. Este regula cinică a unei lumi în care, din camera lui albastră, Gelu Diaconu, cu biografia sa dezordonată de scriitor american, ne-a trimis un volum remarcabil.

AutoDaFe

Cu AutoDaFe (Pontica, 2008), Dan Mihuţ recunoaşte undeva că “s-a trădat”, fiindcă avusese de gând să debuteze postum. N-a făcut însă deloc rău că a publicat (la 35 de ani, vârstă la care – se zice – poetul tânăr s-a pârguit şi trebuie, vrând-nevrând, să confirme) acest volum plin de poeme neliniştite şi pline de zvâc care amintesc şi de spiritul acid al beat-ului (“moartea e un produs disneyland”) şi de fronda (dinainte de prematura scleroză) a fracturiştilor, dar şi, uneori, de unele dintre jocurile preferate ale 80-iştilor.
Mihuţ e fundamental un melancolic uşor de stârnit de jocurile (sau şocurile) senzorialităţii sau de spectacolul (uneori destul de încâlcit şi nu tocmai uşor de descifrat, decât, poate, secvenţial) al unui intelect în continuă fervoare. Deziluzia lumii postindustriale face din poet un observator care se plasează de multe ori antitetic (e, de altfel, tare negru în cerul gurii în destule din ipostazele pe care şi le asumă) faţă de pornirile nivelatoare ale unei societăţi consumiste. Şi totuşi, mişcarea de frondă a subiectului poetic e însoţită mereu de o privire nostalgică, de parcă poetul ar fi de fapt, oricât de ireverenţios şi de iconoclast ni s-ar arăta în versurile din acest volum, în căutarea buclelor pierdute, adică a micilor miracole ale unei vârste apuse…
Ceea ce îl mai individualizează pe Mihuţ în raport cu ultimii debutanţi este un tip de discurs încordat, care se raportează subtil la tradiţie (avangardă, modernism, postmodernism, diverse orientări de-nceput de secol XXI sunt filtrate discret prin această scriitură originală şi bine decantată.
Tumult şi control este combinaţia pe care mizează în ce are mai bun Dan Mihuţ în prima lui carte. Sper ca aceasta să fie calea pe care va merge şi mai departe, către o confirmare deplină pe care o aştept încordat şi plin de curiozitate.