egoPHobia: 1+1 = 3

de Chris Tanasescu

1. Nici iarna, nici sâmbăta
(Sorin-Mihai Grad în cifre)

Cum merge Germania – optic, optimal,
după vectori de victorii euro, aur
al crizei creştine, vacă mulsă mu
sulman de cititori de Rushdie, jigodii
ajustate de la vatră şi şatră pân-la
pâinica ariană? Cum?, matematic,
automatic, pe sub un soare de
presurizat, pasteurizat de pastorii
reformaţi filtrând lumina prin malţ
şi hamei, lăsând pământul să fiarbă sub gaze
şi-nvelindu-l cu smalţ şi femei? De unde?, din mulţi
mea mea şi-a lor, calorică, călărită la televizor,
spunându-mi c-acasă înseamnă preţul benzinei
din votul comun, imun la eu în UE?

Aiurezi?, unde avva-i averea?, unde calculul culcă
vechii lupi vikingi cu pulele cu pilule, doar,
mai sculându-li-se – iar noi, sculament luat
de la unirea cu estul liberat
de comuism, veniţi să le evaluăm
gradientul?, să ne cuplăm până le de
venim còpii şi le facem copiii? – hopul
pe care-l mai au de trecut pân-la groapă, scopul?…

şi-apoi să scăpăm nescopiţi?, după ce i-am tratat
cu trădare ne-dură şi fără ură, ci doar
dând din gură şi din cur, carte
de joc de alba-neagra grea, măsluită,
mânjită de sânge de ţeapă, cu-o muchie de joker
pe care să ejaculeze zeul
Amon umanizat, vrând să mai încerce
o lume o dată, una de pepsi şi gypsies?

Deşi, lumea începe de fapt prin determinare, / printr-un intro în care cel mai tare – zeul, / şlefuitorul de lentile sau cel / care le poartă – Grad – îşi defineşte / acele noţiuni necesare să meargă / apoi, legată-n ritmuri, cartea, carnea / din creierul în care orice lob / sau submulţime e propria-i înfăşurătoare / afină – iar creierul existând uneori / în realitate, atunci orice lob (convex, / nenul, afin cu sine) rezultă că este / chiar spaţiul real (notat Rⁿ) în în / tregimea lui… Delirul lumii vine / din diferitele valori pentru n.

Deşi, un lob – el însuşi înveliş,
coajă, păstaie – desfăşurat e-o foaie
pe care crezi că-i însemnată Ra
ţiunea de a fi (≠ ø),
cu-apex (non-pax) convex – interior
nul în R³-ul dimprejur, dar nu
şi-n R²-ul acestui text, masă, monitor;
doar când închizi mulţimea este-aceeaşi
în ambele spaţii; aşa începe topo / logia relativă – ’i relativ / să te trezeşti cu prima lumină a zorilor / căci altundeva e demult zi, dar tu / totuşi creezi, crezi, lumea de la în / ceput – ce poţi, de pofta (-n-)separării…

Acum îmi dau seama, de teorema
separării vorbeşti, căci dacă din păcate
au trecut şapte ani (matematic, sabatic,)
vine-un opt optim, apt de spart funcţia
realului – extincţia; credeam
că vorbeşti de Saint Henry, cum îi spune
David Revell – „M-am trezit din somn
cu răspunsul la o-ntrebare”, sau, tot aşa:
„Ceea ce percep cu-întreg omul din mine,
asta să notez, şi va fi poezie”.
Se spune că poemul e-un soare; când
te scoli porneşti industria mică – TV,
PC, tot bârâitul unei minţi
cu multivectori, cu victorii din viitor, n-neon.

Aşa cred că se intersectează ma / tematica şi poezia, ’n sfera / tehnologiei de nivel privat, / dar folosită-n orice casă – câş / vine-apoi poluarea personală, însă, / sol solo-al gurii, surogatul de loc / comun, muncind la o minciună sin / gură, dar aflată şi crezută de toţi,
ubicuă, dar savurată doar în i
zolare: mă-ntorc seara, ceai, euro
news, studii noi… „acelaşi nimic (/) pe care
nu ştim să-l găsim în tine (/) oricât te-am săpa
pentru a ne planta (/) veştejite ceva-uri (/) de care
nici nouă nu ne va mai păsa (/) de rodesc au ba (/) cândva”…

păi ce să faci?, plantezi probabil ecu
aţii eco în ţărna unor minţi / netratate termo-kharmic – nu-i vina nimă / nui că nu-i UE n-areo-reală / cui are-un cui contra vechii tradiţii tantra / inter-statale şi inovaţiilor / tehnice inter-etnice. Ştii tu, cred,
mai bine ce e răul fals şi a
devărul verde de la E-uri ego
latre. Ai tu iatrie-o patrie!, nu?

Am vrut să trasez o cale scurtă, arc
spre-arcturus, o spirală-n Spica
ce-ar despica lumina noaptea, cerul
din cercul unui telescop în ochi,
lunule vii prin care să mă văd
venind pe lume – nu cu noroc d-Edmund
imund, bastard străin, ci val de carne
val stropit cu-o atrofie-a a / triului unei camere cu trei / pereţi: poeţi-n zid chinez, cifre

de astronomi arabi şi iubitoarea / cruce coptă, coaptă-n pământul negru, / egiptean; tone de lucrări m-aşteaptă / în calculator, dorm pe grabă, fără vise / şi uit să sting lumina; bani-i dau
pe cărţi de poezie şi fermat,
tot bagă ăştia vraf de când cu teo
rema; mda, merge-un gest, că-s praf. Hai mersi.

2. O sută de ani de bursă sub Ursa Major
(Ştefan Bolea în cuvinte)

Da’ unde te-au oprit, la vamă?,
şi ce, te-au căutat în venă? –

e viaţă-n elveţia când treci în germania?,
mergând după noapte, la săru’ mâna? –

când te iei după nas, după proprii negi
ai negaţiei neţigăneşti, mugind

în creier, reper perfect – spre parcare,
unde-i rost de-un prost, să-ţi repari curu’

cu bani, ştii ce?, ştii cine te poate
scoate, făr-dat din coate, la ponturi?

Poate dacă tragi o bilă,
o bulă de lume, şi-ţi filezi filo

sofia cu organele de-mprumut,
phallusul cu fosfor, şi UE mută?…

De fapt paşaportul nostru era mut / umbla noaptea peste graniţi ducând / un sânge toxic pe mâini nespălate, de vameşi, / fiind apoi vândut la chinezii care-n / cap în capul europei să-i pună/ câteva miliarde de coarne când şi-o trag / cu stelele de pe steagul albastru, şi-ncălzirea / globală o contorizează pe-un blog gol.

(Enter bară comandă
click to continue reading
mesaj online parola
un forum pentru hackeri
singuri, siguri, securişti
plasând info la liber:)

Aici mă gândeam că m-aş putea aşeza liniştit să citesc – de fapt ce e liniştea? o vacanţă de vară, prilej de asceză, soare în cumpănă de foc, toc cu tuş de steampunk stors în ceas, un cvas de-umori şi făr-amor propriu, înainte de bilanţul din balanţă, când lumina de toamnă înseamnă terţ inclus, clisă din care se poate-nchega un suflu nou nici particulă, nici undă, nici erezie nici trezvie, nici poe zie nici zi de plată π, nici a fi fiu bun nici vie lucrată de alţii prea vii, cu ciorchini de litere din care să storc starea…

De fapt ce este să fii liber? Sunt?
Sarea mormântului? Ingredient lunar, / adus de misiunea spaţială
venită să recupereze trans
disciplinaritatea din Atlantis?
Cum pot renaşte din cei murind să caşte / gura cu vorbe-uscate la ce-i de-a gata?
Poemata arcana, noi, pentr-o nouă Cana?
Sau pur şi simplu nişte versuri care / pentru nemernici să fie foc şi pentru / cei de treabă – lumină. Cartea mea / n-ar trebui să scape de burtă, pe net?
Şi să se downloadeze odată cu ciorba / săracilor – bună oricui, mâncată de câţiva?

Să fii la liber, bere gratis, grosul
unei zile de lucru-n cultura germană
în care munca revine-n viaţă ca banii
împrumutaţi unui Shylock politic corect
şi trimis la munca de jos printre ţeparii
din cluj… poate să fii dat din mână
în mână şi scanat la aeroport
unde-n loc de schelet s-apară pe ecran
un ansamblu de mitraliere şi-n craniu
un alt scanner alb setat să prindă fisuri
în sistem – practic fante pentru monede,
dacă vrei să-ţi iei încă o rundă unde
e musai să te mişti iute, căci prins
eşti oricum când o lume-ntreagă-i la dans.

Poetu-i filosof, vorbeşte de / poeţi, filosofu-i poet – / şi scrie-n proze filosofice, / frust Faust post-holocaust, caustic slapstick / a-christic songs that kill nihil sine geo / matrix, mai trist decât funeraliile lui le / nin, ne’ncepând neo-lumenul până nu / se mântuie Unul de-unul singur în gura / partidului şi-a paricidului / mereu pe-o parte, tânăr cu passport pe umeri.

Căci chiar dacă identitatea noastră
nu e la fel de conturată cum e con
fuzia, noi o să repetăm
mereu, mereu, prilejurile fuzi
unii, până când nimicul mic
va coRESpunde unui nou din noi
acum descoperit şi viu din vii
tor tot ratând retorica de-auto
R Autonom, trecut la pas pân-la com / pas. Vine-apoi pe tâmpla mea un soare.

Poetul stă în soare-n Baia Mare / la bere (ciuc?, ciucaş?, cin-cin!) – cine / suntem, aceasta-i întrebarea la / un peşte la grătar, cu Abney Park / huruind din maşină – cine vom fi, poate, / după ce negăm vremea, locul – / oricum, cum vezi, e plin de pungi şi sticle / goale de plastic; dar ne tot întoarcem / aici; şi-aici te-neci în nietzsche; misterios / tre’ să fii nu numai cu-alţii, ci şi cu tine…

3. Biblioteca vie
(„Cărţile din Alexandria se pot de fapt reciti dacă ştii să reaprinzi incendiul în care au ars”)

Era o perioadă în care se disc / uta în acelaşi timp de filozofie, / de poezie, dar şi de securişti / şi despre cum fac şmecherii bani şi prind / putere – vedeai mafioţi de altfel şi în / şcoală şi în literatură – ură / nu poţi să zici c-aveam, că n-aveam timp / de-asta, eram doar hotărâţi să schimbăm / lumea, dar şi sictiriţi că ea deja pute / senilă, vrând de la noi înc-o duşcă de sânge / tânăr, fermentat, tot ce-şi dorea / fiind schimburi curate până face / iar pe ea. Cât de-nţelept suna / „la ce ţi-ar folosi să câştigi toată lumea, dacă…”

Atunci. I-am zis egophobia. Cui,
lumii? Nu. Da. E-o posibilă altă lume,
aceeaşi. Prin dualitatea maximizării
entropice. Ce? Lumea-i un text? Da. Nu. numai.

Eu (Ştefan Bolea) aş zice nihilism:
de la asta am plecat, o provocare,
o voltă a revoltei ce, gnostic, prin an
trenament şi-atinge opùsul; òpusul.

Îi văd pe amândoi venind la Cluj / fiecare părăsind câte-o mărime – / a satului şi-a băii – şi coborând / din câte-un tren, unul de noapte, ce / llalt de prânz, unul trecând prin foşnetul / beznei, cellalt prin aurul de toamnă.

Te rog să-mi spui, Sorin, cum crezi că vom
organiza gamele astea de texte –
nocturne şi diurne, vechi şi albe,
străine şi Rⁿ, desant, MaxEnt?

Eu însă-aş spune să le punem într-un
sistem prin care să fie aruncate
’napoi la autor să îl confrunte,
citite de-alţii, ca un alter-ego.

Când unul se-ntorcea din Dealul Hoia / cu părul mirosind a iarbă, cellalt / pulsa plin de cafea şi iz stătut / de zid de burg: gând strâns prin târg strâmt până-n / colinele de pâine, cu lumina-le / lunecând în pieţe – aşa-ncepeau să publice…

De fapt m-am angajat pe mine să scriu
privind oraşu-n ceaţă din turnul d’ale
xanderplatz, un xanadu adus
de spate de monedă – de sulf cald,
Yussuf khalid, vorbind de gen, apoi,
îmi scrise, nefiindu-i teamă că nu-l
înţelegem, ceea ce-ar fi însemnat
„că nu se-accept-aşa cum e”, când noi
îl acceptasem pentru publicare:
şi noi suntem conştienţi câţi so
malezi ucidem când tragem apa fără
somaţii – eu, în schimb, de-un timp, l-am luat
pe daniel Stuparu să-mi stingă stupoarea
vorbind domol de noutatea ve
chilor icoane de-avve nehomo
logate la canon, de mici gafe Vi
aniene şi de proza crucii roze – sorin,
din nou, m-a ajutat cu un citat
din clasici vii nedrămuiţi – nedă
râmabila nubilă Dărămuş
ne dă, aici, traduceri din Rux and
Ra cesereanu-n greacă veche şi din
ginsberg în aisbergul de zgură
al generaţiei de-acum – Aum,
de-Amita, sună în hlamida de
emin stăpân, pe când Naum ră
sună – bun necomun – şi-n Dan coman
hipnotizat de-Acosmei cu zmei pe bobul
de-orez; un crez am, creşte în gorun
Manolescu şi-ntrucâtva-n patricianul
Călinescu filozofia postmodernismului
a kierkegaardismului, basarabnicolismului şi,
biensur, nihilismului – dar şi-n Mihnea
blidariu care-i olaru’ de solo-uri de rock
şi lasso-uri de cuvinte, la loc: adrian
Ioniţă ne-a făcut criţă cu aburii zbiri
dacă-i inspiri de azi pentru ieri în culori –
see steamers steaming through my poems,
the stemming steam punk now revived while debunked,
când vine Iulia argint, ureche
şi ochi care nu mint; atunci când stai
la graniţele dintre viu şi laş
şi se expulzează poeţii de dincolo
de Iaşi se-aude un imn surd mnemo
tehnic: Avva cool love sky!,
iar de parusie, prin vlăsie, o să
’nălţăm osanale goale de boale cu boaşe
îngânând după sânt-păgânul Ştefan Manasia
şi cartea, şi invazia… ci, la un semn,
Axel h. Lenn l-adulmecă pe len
in în căţui câineşti, cu poe(re)zii
clădind ce darmă prin thanato-kharmă;
şi max şi bun, old gold neleonin, ne
leopold, Blum e-un rabin, rubin
de pus marţea la amanet şi scos
drept ametist mai vineri când nimeni
nu-l întreabă de arta vieţii tot pe da
torie, neactorie cu poeseala la scală,
Jean lorin Sterian şi-a luat ochean
să vadă prin lorgean o lume de
burto-verzean, genul cărora Adrian
suciu le dă eminescu la tot cartierul
unde-n pisc, amarnic, Ormeny Francisc
îşi sună tulnicul negru de proorociri rock
când nu mai există decât gonoree marxistă
iar Iisus e-un hippiot autostopist,
şi abuzat şi trist în timp ce-n umbrar,
un arhondar de dureri şi vegetaţii graseiate,
andaluz, romancer de (fiat) lux mormăie
a muzici de noapte – mălaicu-Hondrari –
atunci, pe brânci, c-un tătuc măciuc umblând
prin Bălţi în comă, komartin alungă
moartea inghinală, Virgo-verbală
bătând în oala de lemn, în ligheane cu-oghealuri
goale; iar oda-n proză arcadiană-i
de la diana Todea – IQ-ul cu numărul
fiarei nu scrâşneşte-afară, nici
în iezerul de foc, e foc pe mio
ritismul ritos, chel, rufos fariseic;
ci-acasă, cu iepuri, Khasis, insomniac
îşi coase şi-şi descoase bunica de bani,
vis de claritate nearitmetică,
pios mimetică, ce-şi este sieşi
leac prin vasile Leac şi Dana gea
căr – el mahăr al mahoarcei, ea
parcă o parcă-n piele de scoarţă, gata
aproape să-l culeagă din viaţă – în timp
ce, la schimb, Vasile trece rece pe sub
cimitir. Dintr-un tău plin de hău se-aude-n
ecou vocea lui Alex Sigartău;
camil P camil e-un bogumil anglofon
şi neumil, tăind versuri în cercuri
pătrate, pătate patafizic şi quadra
turate gata – plata-n duh: aur vălzuf;
şi dan aşchiindu-ne la freza engleză,
iar Sociu-n seceta botşanului,
vestic, vestit de vârstă frustă-n pustă,
bând fuste. Ne-am întors pe parte-ailaltă.
Adu, adu-l pe Radu Vancu, ţancu-i
mereu unde se-aude Radu Vancu!
E limbă-n timp, e vadul pe la Radu,
şi-i mereu zi, şi-orice zisă-i poezisă.
Aici a ieşit soarele – Sorin
îşi publică tratatul de matema
tică, ştefan (nu petică, 🙂 ), în contra
ticului instinctelor, o ia
spre Oslo, sloi de nihilism nocturn;
din turn, în Alexanderplatz, sorin
filmează cum se-ntorc turiştii storşi,
din sud – sub ei, oraşul, de sub teasc,
se scurge mirosind a mei zemos,
hamei mănăstiresc şi-asfalt topit,
maşini cu roţi non-pax (expectatio, desigur),
tricouri cu che sau Mao, muzică punk
sau dodecafonică, e-u/go-fonii, solitudini…
o să-i scriu un e-mail, ştiu că e în pragul
unei schimbări în viaţă care vine
asemenea unei morţi temporare, luată
în doze homeopatice, invers decât ego
phobia, cu efect numai în va
loare absolută – înainte să plece
unu-n Germania şi cellalt în nor
vegia ne prindea luna sus
pe cer vorbind pe-alei de cărţile
citite, scrise (primele strânse-n cap, celel
alte-adunându-se-n gând), fumând, râzând –
„Al meu mielul, al Tău Tao” – numărând
cine ia vin şi cine cola, cine
ce va citi ca să le povestească
celorlalţi, cine să se ţină de inimă.