cea care face multă plăcere

(ca prin oglindă)

de Marius-Iulian Stancu

ce scriu poeții a început să-mi placă din ce în ce mai puțin. pus la vederea tuturor, faptul în sine este irelevant, însă, ceea ce mi-a stârnit mica neliniște (puteți să o numiți și indiscreție) este aprecierea “critică” invers proporțională plăcerilor mele livrești în materie de lirică. aproape că nu există poet care să nu își fi aflat recunoașterea/ prestigiul, ca cimentare a conștiinței-de-sine. toți sunt poeți, adică meseriași. felia de realitate nu este totuși atât de complexă pe cât ne-ar plăcea să credem:

• avem bătrâni de vizitat, știți și voi vorba cu cine nu are, dar mai ales nevoia umană de istorie, de o genealogie, să știe de unde se trage, de micile extaze ale copilului căruia i se spune că seamănă cu, adică este structurat, normal, nu ceva monstruos. de cele mai multe ori bătrânul este un maniac, în cel mai bun caz irelevant, dar știți și voi vorba cu cine nu are. să văd tineri extaziați în fața lecturilor bătrânilor mi s-a părut întotdeauna ceva morbid (get a life).
• la o privire mai atentă descoperi că tinerii ăștia sunt și ei poeți, pentru că tineri decenți, conectați la ce mai e de văzut/ de ascultat, adică zeitgeist, deci tinerii ăștia frumoși, neîncercați de ispitele muzei, buni doar să stârnească dorința (adică ce contează), dar cărora să le placă și poezia bătrânilor, nu există. în categoria asta mulți știu tehnicile, care sunt mijloacele, dar cum în orice tradiție tot ce a fost viu vreodată se reduce, atunci când vrei să-l faci prezent, la canoane, tinerii noștri poeți se lovesc de obstacolele pe care le implică orice relație cu cineva mort, de marea inadecvare, care se rezumă la faptul că niciun tânăr frumos, bun doar să stârnească dorința (adică ce contează), nu îl bagă în seamă.
• în ultima categorie îi avem pe tinerii considerați drept cele mai bune produse ale generației care, de cele mai multe ori, manifestă un dispreț firesc față de cei discutați mai înainte, însă, în încercarea lor de a face diferența, s-au poziționat în dreptul celeilalte limite, păstrând în poezie doar descrierea fenomenelor, adică repetarea celor-ce-sunt, ca pol opus oricărei creații, într-o enumerare în cel mai fericit caz plictisitoare. ei se numesc realiști. vestea proastă este că realismul ăsta de gradul zero nu a funcționat în lirică niciodată (de aici și senzația pe care o ai că citești de fapt micro-romane, auto-biografice mai ales).
• puținii poeți care au existat/ mai există sunt, normal, ăia pe care îi citesc și, uneori, despre care mai scriu eu (pentru că știm, în absența recunoașterii de către celălalt, adică eu, maestrul nu există). cum efortul de a teoretiza (poezia) implică o lipsă de înfrânare de care nu m-am simțit a fi niciodată aproape, dar cum nici cast nu pot să fiu, voi alege ca metodă (mai facilă) de a discuta subiectul, analiza poeților pe care îi citesc/ despre care scriu eu. în esență, poezie este doar poezia care îmi face multă plăcere.