Preconcepțiile

(Cronica arsonistului)

de Lucian Mareș

Ne lovim de ele zi de zi. Dacă poartă cineva părul mai lung, automat în ochii noștri apare drept un individ ce ascultă muzică supărată, este murdar, un satanist ce consumă alcool și droguri – ce mai! – Un  prieten de nădejde pentru copilul dumneavoastră minor!

Este adevărat că majoritatea se include în tiparele clasice ale mediocrității și lipsei de originalitate în căutarea eului, dar totuși să nu judecăm greșit pe puținii oameni cu un sistem de valori sofisticat, care cel puțin au capacitatea de a-și justifică acțiunile, hobby-urile și modul de viață. Dorința de a ne crede unici, de a ne dovedi unicitatea prin orice mijloace este este o dorința inconștiență specifică tuturor. Nimeni nu scapă de sub incidența acestei voințe, nimeni nu ezită să-și definească și să-și contureze personalitatea. Faptul că metodele unora lasă de dorit este regretabil, dar să nu uităm că fiecare din noi tinde spre identificarea sinelui. Căutarea acestui abstract face victime în rândurile maselor, victime care se salvează în Grup, dar totuși sunt oameni care știu să își afirme apartenențele și știu să răspundă oricărui alt individ dispus să-i judece după tiparul clasic.

Ei bine, față de acești oameni mai speciali, cu adevărat unici, tot gândirile medii și superficiale emit păreri și presupuneri. Aceștia sunt neîndreptățiții, victime ale preconcepțiilor. Aceștia suferă de două ori din cauza mediocrităților – întâi pentru că sunt judecați superficial de mediocrități, și a două oară pentru că inevitabil la prima vedere sunt aruncați în aceeași oală cu mediocritățile chiar și de cei ce ar fi în stare să-i înțeleagă!

Dar cum se naște preconcepția, ce stă la baza ei? Evident, observația superficială. Este un paradox că omul încearcă să-și afirme individualitatea, unicitatea, dar lamentabil gândește cu creierul comun al observațiilor superficiale asupra mediului. Cum poate omul să alerge după individualitatea fizică și în același timp să-și distrugă individualitatea intelectuală?

Există oameni care nu gândesc, sunt incapabili să emită păreri personale. Acești oameni caută salvarea în cel mai mare grup de aderență existent – gândirea de masă. Adică se naște individul în societate, și are ocazia să-și creeze propriul sistem de valori în anumite limite, zic eu suficient de tolerante. Dacă nu reușește, împrumută gândurile altora, adică subscrie societății și prin asta automat subscrie și tuturor preconcepțiilor existente în ea. Fie că e vorba de știință, de religie, de muncă, de bani, de relații sexuale, omul care nu a gândit „pe cont propriu” în perioada de formare se conformează regulii care, hai să fim sinceri, trăiește permanent într-un trecut. Totul evoluează și prin asta mentalitățile se schimbă, dar societatea înaintează mult mai încet, și nu poate să țină pasul cu mentalitățile puținilor vizionari. Și cu toate că această se dezvoltă, dovadă că întreagă masă majoritară nu poate opune rezistență unor gândiri vizionare.

Cei ce au acceptat arhetipurile fără să le creeze sau să le modifice subtil pe ale lor, vor fi incapabili să se conformeze unei schimbări. Există o mulțime de oameni efectiv programați. Niște roboți care o dată formați nu pot ieși din limitele programului de condiționare și din păcate societatea e condusă de aceștia, deoarece pe vizionari nu îi prea luăm în seama, deoarece la prima vedere par neserioși, îndoielnici, neclari, incerți… pe scurt – e greu să-i înțelegi!

 Această e și sursa eternului și discutatului conflict între generații. Este normal că tinerii să vadă mai larg și să încerce să reformeze niște reguli ce par absurde, dar li se reproșează că nu au experiență, că sunt mucoși, și așa mai departe. În final, răutatea generală îi va corupe și pe ei, și într-adevăr vor învață să fie precauți. Dar până atunci, nimeni nu-i prea bagă în seama, nimeni nu-i ia în serios. Deseori e și vină lor, căci ideile lor nu sunt suficient de solide spre a fi exprimate și înțelese adecvat de toată lumea. În toată această proba de rezistență psihologică, rămâne conflictul, care nu aduce schimbarea, ci doar descărcarea părții active. De aceea societatea înaintează atât de lent. Totuși, înaintarea lentă este mai sigură și conferă stabilitate sistemului, și e necesar că entuziasmul tineresc să fie stăvilit de scepticismul adulților, dar să nu uităm că dorința oricărui individ e să lucreze și să fie înaintea gândirii medii – această psihologie de competiție din păcate lipsește multor oameni. Schimbarea este iadul celor lași!