Weininger și Cioran

de Teodora Irimciuc

Cioran l-a descoperit pe Weininger în tinerețe, într-o perioadă în care cunoscuse – nu doar o dată – decepția în dragoste. Mărturii epistolare târzii ale lui Cioran, ori pasaje din paginile de jurnal, datează contactul său cu opera filosofului austriac, operă în care a găsit o alinare în momentele de intens tumult emoțional datorat, în repetate rânduri, dezamăgirilor de natură intimă. În plus, faptul că Weininger a ales să se sinucidă de tânăr poate fi un argument în plus pentru pasiunea pe care și-o formase Cioran pentru moarte. După cum bine știm, Cioran s-a simțit de mic copil atras față de cei ratați, de cei care și-au trăit viața pe culmi și care au simțit că mor din cauza vieții. În fond, la 22 de ani, Cioran se autoproclama specialist în problema morții, potrivit mărturiei din volumul său de debut, Pe culmile disperării.

În Sex și caracter, Weininger discută despre două principii: principiul masculin și principiul feminin. Cel masculin, reprezentat de figura bărbatului, este omul kantian, acel individ care posedă o inteligență nemărginită, o viziune clară și o voință proprie. La polul opus se află principiul feminin, altfel spus – femeia. Celei din urmă nu îi sunt proprii caracteristicile masculine, ea fiind numai o cunoscătoare a lumii senzațiilor și a instinctelor. Aspectul masculin este cel activ, productiv, conștient și moral, după Weininger. În sens contrar, aspectul feminin este pasiv, neproductiv, inconștient și amoral. Cele două principii aflate în antiteză ar reprezenta, de fapt, dualismul metafizic trup – suflet.

Spre deosebire de bărbați, femeia nu are suflet, este amorală și nu posedă o voință proprie. După Weininger, o simplă caracterizare a femeii, în raport cu bărbatul, ar suna în felul următor:

Dar cum poate o femeie, dacă ea în sine este fără suflet, să perceapă sufletul la bărbat, cum poate să-i aprecieze moralitatea dacă ea însăși este amorală, cum îi prinde tăria de caracter fără ca persoana sa aibă caracter, cum îi simte voința cu toate ca ea nu posedă voință proprie?

Pentru Weininger, elementul cu adevărat caracteristic femeii este sexualitatea sa, după cum reiese din următorul pasaj: „Tot așa cum organele sexuale sunt, din punct de vedere fizic, centrul femeii, ideea sexuală este centrul naturii sale mentale.” Sau, altfel spus, ”F nu este nimic altceva decât sexualitate, M este sexual și încă ceva în plus”. În aceeași ordine de idei, Cioran vedea în femeie o salvare din chinurile stării neîntrerupte de veghe, datorate insomniei, și a altor inconveniente de natură somato-psihice, cât și un prilej de relaxare sexuală:

În esența sa, femeia este o ființă accesibilă numai la valorle vitale ale Erosului și complet inaccesibilă la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale. Îmi place femeia fiindcă alături de ea încetez să gândesc și pot, cu deplinătate, să  realizez, pentru scurt timp,experiența iraționalului. Alături de femeie uiți că suferi din cauza spiritului, treci peste dualitățile chinuitoare și revii înspre un fond originar de viață, înspre conținuturi primordiale și indivizibile, derivate ca expresii organice din esența irațională a vieții. Pentru cavalerii neantului, contactul cu femeia nu poate fi decât un drum care, dacă nu duce la salvare, nu este mai puțin adevărat că duce la împăcarea temporală, la o uitare reconfortantă. Grația femeii temperează tragedia bărbatului.

 Cioran definea femeile drept niște

nulități simpatice la care cu cât te gândești mai mult, cu atât le înțelegi mai puțin. În cazul femeii – spunea Cioran – nulitatea îți pare un mister, când ea nu este, în fond, decât nulitate. Pe lângă satisfacerea necesităților sexuale, singurul sens în lume al femeii îmi pare a fi acela de a da prilej bărbatului să scape temporal de presiunea chinuitoare a spiritului.

Urmărind modelul lui Weininger, Cioran definea bărbatul prin profunzimea sa, prin existența unui spirit tulburat. Drept urmare, găsim femeia, din nou, drept o salvare pentru acei care trăiesc viața la intensități mari, pe culmi, deoarece

fiind extrem de puțin dezintegrată din viață, contactul cu ea înseamnă o întoarcere spre voluptățile naive și inconștiente ale vieții, înspre o imaterialitate ușoară a grației, care dacă n-a salvat lumea, le-a salvat pe femei.

 A fi intim cu o femeie înseamnă a atinge din nou starea de naivitate, femeia fiind singura prin care,

se poate realiza temporal o inconștiență dulce, plăcuta și încântatoare. Născute aproape numai pentru iubire – afirma Cioran – ele își epuizează întreg conținutul ființei lor în avântul erotic,

fragment ce ar putea întări afirmația lui Weininger, conform căreia centrul naturii femeii ar fi sexual. Femeile, spre deosebire de barbați, iubesc mai mult  și

sufăr mai mult decât ei. Dar, pe când bărbatul, din experiența iubirii sau dintr-o mare suferință, dezvoltă un gând sau un sens de universalitate, pentru femeie ele rămân strict individuale, fără o proiecție sau o adâncire în esențial și etern.

Datorită superficialității și incapacității de a trăi viața la intensități înalte, adaugă Cioran, femeile sunt mai fericite. Naivitatea lor

le transpune într-o stare de echilibru superficial, care niciodată nu poate duce la tragedii consumatoare sau la încordări periculoase. Femeia nu riscă nimic pe planul spiritual, fiindcă la ea dualismul dintre spirit și viață are o intensitate antinomică mult mai redusă decât la bărbați.Sentimentul grațios al existenței nu duce la revelații metafizice, la viziunea realităților esențiale, la perspectiva ultimelor clipe, cari te fac ca în fiecare moment al vieții să trăiești ca și cum n-ai mai trăi.

Un pasaj desprins parcă din paginile de jurnal, fragment în care Cioran, în încercarea sa de a defini condiția femeii, reușește totodată sa ne ofere o mărturie asupra propriei sale vieți tulburate. Visul tânărului gânditor transilvănean de a se reîntoarce într-o existență naivă seamană mult cu dorința sa de a retrăi clipele dulci din paradisul copilăriei sale, acasă, lângă Coasta Boacii, alături de femeia care, prin grația sa, îi putea oferi liniște și afecțiune: mama sa, Elvira Cioran. Valentin Protopopescu ne sugerează sa urmărim structura oedipiana a lui Cioran, pe fundalul relațiilor sale cu femeile. Prin acest demers, vom observa că figura centrală a rămas cea a mamei – exemplul concret în acest caz îl reprezintă cea mai longevivă relație din viața filosofului român, aceea cu franțuzoaica Simone Boue, cea care a jucat un rol atât de parteneră de viață, cât și de mamă pentru Cioran. Din jurnalul Sandei Stolojan, precum și din interviul Simonei Boue, aflăm că Simone, în orele libere pe care le avea între cursuri – fiind de profesie cadru didactic – venea acasă și îi pregătea lui Cioran prânzul. Din mărturiie sale și a celor ce au cunoscut-o reiese clar faptul ca Simone a fost o femeie puternică și răbdătoare, care a reușit, din dragoste, să îi facă față lui Cioran, acestei personalități care a rămas rebelă și chinuită de neliniști metafizice – dupa cum singur afirma – până la sfârșitul vieții.

Pe de altă parte însă, natura melancolică și retrasă a Elvirei Cioran l-au făcut pe copilul Cioran să suspine după o relație mai caldă cu cea care i-a dat viață. Crescând fără o relație  maternală echilibrată, nerezolvîndu-și presupusa fixație oedipiană, Cioran tânărul s-a revoltat  și a căutat alinarea și atenția în persoana celor pe care le numea doamnele nopții, a prostituatelor care reprezentau o antiteză a mamei și care îi alinau nopțile insomniace. Mărturii epistolare târzii datează contactul său cu aceste femei în perioada tinereții sale. De pilda, într-o scrisoare din 16 decembre 1982 către Jacques Le Rider, Cioran spunea: „În orice caz, viața mea de student s-a petrecut sub farmecul Târfei, la umbra decăderii protectoare și calde, materne chiar.”

Cioran a iubit femeile, dar din pricina stângăciei și a fricii de eșec, a trăit drama de a i se fi respins întâia iubire, despre care adăuga, de altfel, în Pe culmile disperării că ar fi cea mai importantă:

Numai întâia iubire are valoare. Cine a dus-o până la capăt, cine a trăit toate formele și farmecele ei, acela poate să afirme că nu e certat cu Eros. Dar când dintr-o șovăială și nesiguranță lăuntrică, dintr-o lipsă de curaj și avânt în prima tinerețe nu ți-ai manifestat iubirea, ci ai omorât în tine expansiunile erotice, te-ai refuzat unei abandonări integrale, ce mai poți spera atunci de la iubire? Vai de acei cari n-au schimbat nici un cuvânt cu prima lor iubită! Cum vor mai găsi cuvinte pentru a doua? Și oare mai renaște iubirea? Depinde de om și de tristețile lui, adăuga Cioran. Căci îndelungile întristări paralizează în așa măsură elanul iubirii, încât te întrebi dacă tristețea nu este un reflex al morții, precum iubirea este al vieții.

Dezamăgit, tânărul Cioran s-a răzvrătit și a devenit un tenace client al bordelurilor. La un an după această experiență l-a descopert pe Weininger:

Ma aflam în situația ideală pentru a-l înțelege, își amintea el. Superbele enormități despre femei mă îmbătau. Cum putusem oare sa-mi pierd capul pentru o sub-ființă? – îmi repetam neîncetat. Cum a fost posibil acest chin, acest calvar, din cauza unei ficțiuni, a unui zero încarnat?

Persoana despre care vorbește ca fiind un zero încarnat este Cella, prima sa dragoste – neîmplinită – din perioada adolescenței. Despre ea aflăm dintr-o notă din paginile de jurnal, din 10 iunie 1963:

Îmi amintesc deodată pasiunea secretă pe care o făcusem în liceu pentru o fată oarecare aparținând burgheziei din Sibiu. Se numea Cella. Doi ani la rând m-am gîndit clipă de clipă la ea, fără sa-i fi vorbit nici o singură dată. Această timiditate a adolescenței mele a jucat un rol hotărâtor în evoluția mea ulterioara. Suferințele utile poate, nebunie fără seamăn! Îmi amintesc o după-amiază de duminică, în pădurea de lângă Sibiu. Eram cu fratele meu și citeam Shakespeare (ce piesă? Nu-mi aduc aminte). Deodată, o văd pe Cella trecând împreună cu unul din colegii mei de clasă, cel mai disprețuit și mai demn de dispreț dintre toți. La peste treizeci și cinci de ani de la pățanie, încă îmi amintesc rușinea și suferința resimțite atunci.

I se spunea Păduchele.

Eșecul în dragoste, de la o vârstă fragedă, a fost tradus printr-o inutilitate a iubirii față de femeie. Firește, dualismul caracteristic lui Cioran va fi prezent și în acest caz, filosoful oscilând constant de-a lungul timpului între atitudinea proprie îndrăgostitului iremediabil și cea a scepticului misogin.

Cele două posibilităti de existență ale femeii, aceea de mamă și de prostituată, sunt redate și explicate pe larg și de către Weininger. După filosoful austriac, o femeie nu poate fi decât ori mamă absolută, ori prostituată absolută, punctul comun prin care cele două condiții s-ar putea întâlni fiind statutul de iubită:

Iubită poate fi deopotrivă și mama și târfa. În cel mai bun caz am reuși să circumscriem iubita unei grupe de femei care s-ar menține aproximativ la jumătatea distanței dintre polii desemnați aici, o formă intermediară între mamă și târfă.

Maternitatea și prostituția sunt două entități polare. Esența maternității este aceea că nașterea unui copil este scopul principal al vieții unei mame, în timp ce în cazul prostituatei absolute – cum o numește Weininger – acest scop al reproducerii este suprimat. Apoi, cele două se deosebesc prin primul raport cu cel mic, prostituata absolută urmând să-și îndrepte atenția numai spre bărbat, în vreme ce mama își va dedica întreaga viață copilului său:

Esența maternității constă, după cum rezultă dintr-o primă și foarte superficială analiză a conceptului, în aceea că nașterea unui copil este scopul principal al vieții unei mame, în timp ce la prostituata absolută acest scop al procreării pare să fie complet suprimat. (…) Mai întâi, ambele, mama și prostituata, se deosebesc în funcție de primul raport cu copilul. Prostituata absolută își îndreaptă interesul numai către bărbat, mama absolută numai către copil.

Un alt lucru de interes major îl reprezintă relația femeii sau fetei materne cu iubitul său. Acestea sunt încă de dinainte de căsătorie, mame pentru bărbații pe care îi iubesc, grație grijii și afecțiunii ce le-o poartă.

După Cioran, forma cea mai înaltă a iubirii, denumită iubire centrală, este cea dintre un bărbat și o femeie. Iubirea centrală nu este numai sexualitate, ea implicând un complex întreg de stări afective a caror fecunditate este destul de sesizabilă. Sexualitatea este privită drept o parte esențială a iubirii, dar nu suficientă. Astfel,

orice iubire adevărată reprezintă o culme căreia sexualitatea nu-i răpește nimic din înălțimea ei. Sexualitatea nu atinge ea culmi? se întreba Cioran. Decât, fenomenul curios al iubirii este de a deplasa din centrul conștiinței sexualitatea, deși iubirea fără sexualitate nu se poate concepe. Ființa iubită crește atunci în tine, purificată și obsedantă, ca un nimb de transcendență și intimitate, simultan în sclipirile și reflexele căreia sexualitatea devine periferică, dacă nu în mod real și  obiectiv, în tot cazul subiectiv și imaginativ.”

În același registru îl gasim și pe Weininger, care consideră că „există numai un tip de iubire: există iubirea pentru Beatrice, adorația madonei. În vreme ce, completa el, pentru coitus exista târfa babiloniană”. Iubirea, în concepția filosofului austriac, nu ține cont de timp și cauzalitate, în aceeași măsură în care Cioran credea că îndragostiții reușesc să se detașeze de mundan, trăind în clipa dincolo de timp, potrivit ideilor din primul său eseu despre iubire, „Revelațiile durerii”.

Un ultim subiect comun  pe care l-au abordat ambii filosofi, în ceea ce privește femeia, este cel al creației și al geniului. Dupa Weininger, faptul că au existat, totuși, femei care au  scris anumite opere importante în spațiul cultural universal se datorează, mai degrabă, unei deficiențe în sfera naturii feminine. Prin renunțarea la eul său social, elementul feminin fuzionează cu cel masculin, fiind astfel posibilă creația. Combinarea celor două principii duc, de fapt, la anularea celui feminin. Împrumutând din caracteristicile masculine, femeia își anulează propria natură (cazul lesbienelor). Așadar, Weininger accepta posibilitatea de a exista femei cu trăsături geniale, dar refuză categoric însăși ideea de geniu feminin. În completare, Cioran aduce argumentul originalității:

Femeile n-au creat nimic în nici un domeniu. Și, ceea ce e mai grav, este că, în acele domenii în care ele au lucrat și au activat mai mult, au creat mai puțin, cum e cazul cu muzica. Faptul că în această artă, în care femeie s-au exercitat mai mult decât bărbații, ele n-au produs nimic original, mă face să declar categoric și iremediabil că femeia nu e o ființă istorică. Să mai amintim că nu există gând original de la o femeie, o singură creație durabilă în artă, că aceste ființe vizuale n-au creat nimic în pictura, că, dimpotrivă, s-au remarcat puțin în unele tiințe cu care înclinările feminine nu pot avea nici o afinitate?

După Cioran, femeile sunt incapabile de profunzime, motiv pentru care forța lor creatoare este egală cu zero, idee de asemenea regasită și în filosofia weiningeriană unde, genialitatea înseamnă profunzime iar, odată ce femeile sunt superficiale, rezultă clar că femeile nu pot fi nici geniale, nici creatoare. Altfel spus,

 Genialitatea este identică cu profunzimea: și dacă s-a încercat numai o legatură între adânc și femeie ca atribut și substantiv, oricine ar sesiza contradicția. Un geniu feminin este, prin urmare, o contradictio in adjecto; căci genialitatea apărea doar ca masculinitate amplificată, total manifestată, mai înaltă general-conștientă. Omul genial cuprinde în sine – după cum le cuprinde în întregime și femeia; dar femeia însăși nu este decât o parte din univers, ori partea nu poate închide în sine întregul, deci nici feminitatea genialitatea. Lipsa de geniu rezultă inevitabil din faptul că femeia nu este o monadă și deci, nici o oglindă a universului.

În cazul ambilor filosofi, diferențele dintre cele două sexe sunt categorice. Atât Cioran, cât și Weininger, îi atribuie bărbatului figura unei ființe superioare femeii, grație conștiinței sale, a produtivității, a originalității și a forței creatoare. Femeia devine astfel inferioară barbatului din cauza caracterului său naiv, inconștient, amoral, lipsit de simțul originalității și de puterea creatoare. Definitorii pentru femeie sunt sexualitatea, capacitatea ei de a fi maternă și de a fi o bună parteneră barbatului în momentele în care acesta este chinuit de neliniști metafizice, dupa cum credea cu tărie Cioran.