[George Cornilă, Arlequine, Crux Publishing, București, 2018]
de Ștefan Bolea
Autorul a șase romane (cunoscut pentru trilogia Regele lupilor), George Cornilă (n. 1986) își exersează condeiul și în proza scurtă. Arlequine conține 22 de povestiri grupate în 4 cicluri: Iezme, Fiare, Otrăvuri, Lumi. Prima povestire, cea care titlul volumului, este – poate – și cea mai reușită: Cornilă dezvăluie un Paris arhetipal ce amintește cumva de Fulcanelli, de proza simbolistă a lui Jean Lorrain, dar și de atmosfera filmelor franțuzești din anii ’60. Chiasm, Grădina Gorgonelor și Petra Genetrix par inspirate din cinematografie: prima mă trimite la 13 Reasons Why, a doua aduce puțin cu It, ultima cu Supernatural. În Hans Limax, Cornilă atinge nivelul maxim (la fel ca în prima povestire a cărții), amintind de Eliade (care este și numit în text) și de Horla lui Maupassant. Azilul din Hans Limax este construit „pentru cei ce nu pot trăi în astă realitate” (50) – o descriere expresivă și foarte precisă. În Antiquarius, Cornilă pornește pe urmele lui Meyrink, fără a-i egala, din păcate, nivelul de profunzime și autenticitate. Povestirea Inimă-albastră este punctul minim al volumului și poate n-ar fi trebuit publicată: o pastișă plată după Frumoasa și bestia. Dialogul, care de obicei este alert și mânuit cu abilitate, este, pe alocuri, complet ratat:
„ – Nu este adevărat, spuse blând Beau …
- Ba este adevărat! mă preschimb într-o bestie hidoasă …
- Nu este adevărat! … Ești la fel de frumoasă ca acum!” (115)
Ideea din spatele povestirii Cazul domnului Vaščák e fiabilă, dar din păcate subiectul nu este suficient documentat. Nu-mi imaginez ce medici din secolul 21 (sau din oricare secol!) ar putea să se exprime astfel: „Pacientul dă semne de hidrofobie și aerofobie, îi spuse Zabravnik doctorului-șef. În mod cert este un caz de rabie. Mai grav este însă faptul că, din câte se pare, a dezvoltat un fel de licantropie” (135). Observând că autorul este bibliofil, îi recomand manualul lui Kraepelin: nosologia sa este încă impecabilă.
Dacă povestirile adunate în partea a doua prezintă o anumită scădere, autorul se revanșează în partea a treia și a patra: Orez negru poate fi apropiat chiar de Phantom Thread. Iar reconstituirea mitologiei postmoderne a urbanismului (fie că autorul se referă la Barcelona, Londra, Praga sau Paris) – feeling-ul de flâneur (ceea ce Ion Vartic numea într-un alt context „exotismul Occidentului”) – este un mare plus al volumului. Remarcabilă și Umbrele și ecourile lui Iosif Borisov: ce film ar ieși după această proză scurtă!
George Cornilă merită urmărit și are toate șansele să ajungă un autor important, dacă evoluează de la suflet la spirit (sau în termeni jungieni: de la funcția sentiment la funcția gândire). Puținele momente de kitsch sentimentaloid (și erorile provenite din lipsa de documentare), care coboară nivelul culegerii, ar putea fi epurate/corectate la o ediție viitoare.