Crima de la Puțul Sec

de Alexandru Drăgănoaia

Ioana, la vreo șaptezeci de ani, femeie totuși în putere, obișnuită cu munca grea de la țară, tocmai s-a întors cu ceilalți de la culesul porumbului:

-Eu o să mă dau un pic în pat, mă cam doare capul, zise către ai casei.

Pe seară cineva observă:

-Bă, da mult mai doarme a bătrână, treziți-o să mâncăm și noi cu toții.

Au găsit-o mai mult moartă decât vie.

-Mamă ce ai, mă, te doare ceva?

-N-am nimic, nu mă doare nimic.

Vorbește greoi, cu voce stinsă și are gura strâmbă. Au chemat salvarea.

-A făcut accident vascular cerebral, le dădu medicul vestea proastă, dar sperăm s-o recuperăm.

Au internat-o. După două zile de tratament intensiv încă e la pat, dar  pare că se simte mai bine, ba chiar cântă, povestește fel-de-fel și râde cu poftă.

Ai familiei sunt nedumeriți. Medicul îi ia deoparte:

-E o schimbare în comportamentul ei, e de la boală. N-o să știe mult timp ce e cu ea, iar amintirile de demult îi vor deveni foarte vii, dar bizareriile astea or să-i treacă până la urmă.

Bătrâna cântă în gura mare iar când nu cântă povestește:

– Îl aveam pe Ion mic, uite așa-l arunca tac-su-mare în sus, iar când îi da nădragii pe el îi zicea: „și picioru’ ăsta și p-ăsta”…

Și iar se pune pe râs…

Astăzi, lângă ea, o asistentă și medicul. Bolnava turuie:

-…D-apăi când l-a luat fii-miu Ion pe Mărin Burcică l-a și prăvălit în puțul sec din valea Burzii. Am aruncat apoi bolovani și crengi deasupra, mulți bolovani.

Cei doi înlemniră.

-Asta trebuie să ajungă la urechile cui trebuie, șopti medicul.

-Vreți să spuneți că…

Bărbatul aprobă din cap apoi duse degetul arătător la buze: „Deocamdată rămâne între noi.”

După câteva zile, lângă patul bolnavei: cei doi plus un polițist și Ion, fiul bătrânei.

-Mamaie, mai zi p-aia cu puțul sec că tare frumos povestești, îndemnă asistenta.

Ion se așeză pe singurul scaun din salon, ceilalți stau în picioare.

-Aaa, păi…, și începu bătrâna de-a fir a păr…

Toți se întoarseră cu fața spre Ion.

-Știți cumva despre ce e vorba? îl întrebă polițistul.

-Doar nu credeți dodiile unei femei bolnave.

-Domnule, înțelegeți că putem foarte ușor să verificăm. Mă gândeam că vreți să se consemneze că ați fost de bunăcredință și ați colaborat.

Ion își luă fața în palme, se ridică brusc, merse lângă patul femeii, se lăsă pe genunchi, își puse capul în poala ei. Ramase așa un timp. În salon o tăcere grea se așternu. Luă mâinile bolnavei și începu să le sărute – din toată scena, femeia, este clar că nu înțelege nimic – apoi se ridică, se uită în ochii polițistului:

-Să meregem.

În timp ce ies pe ușă, bătrâna, după ei cu glas vesel:

-Ioane, să le povestești cum îți da tac-tu-mare nădragii pe tine când erai mic și cum îți zicea: „și picioru’ ăsta și p-ăsta…