Furnicile uriașe

de Ioan Suciu

  Un vânt rece bătea dinspre nord sau dinspre sud,  nu-mi mai amintesc bine.

Pe profesorul Bătrânu l-am întâlnit îmbrăcat în niște pantaloni gri și flanelă verde,  iar eu în pantaloni verzi,  flanelă gri și șosete roșii. El observă coincidența și mă salută cordial:

            -Noroc,  tinere! Ce mai faci? Dar nevasta?

            -Mulțumesc,  bine. Dar știți,  eu sunt celibatar.

            -A,  nu face nimic,  se-ntâmplă,  răspunse el privind prin ochelarii săi fumurii cine știe unde.  Nu era un bărbat prea în vârstă,  dar așa-l chema,  Bătrânu. Și te-nțelegi bine? mai adăugă el.

            -Cu toată lumea,  spusei,  gândindu-mă că n-are rost să insist a-l lămuri.  Dar dumneavoastră ați găsit insecta potrivită?

            -A,  sigur că da. O am aici! Spunând asta își trânti o palmă peste frunte.  Totuși,  continuă el,  mai am de rezolvat unele probleme de ordin material.

            -Cele teoretice le-ați dat gata! am zis eu slobozind un hohot de râs pe care-l regretai imediat deorece Bătrânu arborase o figură de înmormântare. Se apropie de urechea mea stângă și-mi șopti:

            -Nu prea am bani!

            -Bine,  dar ăsta nu e un obstacol! Societatea finanțează activitatea științifică!

            Mă privi ciudat câtva timp.  Apoi,  cu o mișcare bruscă,  se apropie de urechea mea dreaptă, urlând:

            -Numai că eu nu sunt om de știință! Și se-ndepărtă grăbit,  uitându-se din când în când înapoi de parcă ar fi avut de gând să mai spună ceva.  L-am urmărit un timp și văzând că nu mai zice nimic am dat să plec; tocmai în acea clipă l-am auzit strigând:

            -Sunt un amator!

Apoi l-am văzut fugind mișcând caraghios din brațe.

                                                                 *

M-am hotărât să mă duc direct acasă dar m-am trezit într-un mic bar.  M-am așezat la o masă retrasă și imediat chelnerul mi-a adus un coniac.

            -De unde știai,  amice? l-am întrebat privind fix spre unul din nasturii aurii cu ancoră încrustată aparținând hainei individului din fața mea.

            -Vă cunosc de cinci ani,  de când sunt aici zilnic! îmi răspunse omul.

Am dat coniacul pe gât,  dar nasturele tot nu dispărea din raza privirii mele,  doar că-și schimbă puțin forma și culoarea.

            -Ce ai omule,  ești bolnav?

            Abia când am auzit aceste cuvinte mi-am dat seama că în dreptul meu stătea prietenul meu Fănuș privindu-mă îngrijorat.

            -A,  ce bine-mi pare că te văd! am zis.

            -Mă rog,  niciodată nu-i prea târziu! mi-a spus el. Știi că de când nu ne-am văzut am un copil?

            -Da? Și ce faci cu el?

Fănuș m-a examinat atent,  de parcă era doctor.

            -Ce-i cu tine,  nu-ți mai dai seama ce vorbești! Te frământă ceva.  Și eu care eram așa de bucuros că ne-am întâlnit!

            -Dacă ești chiar atât de bucuros,  fixăm a chiar acum o altă întâlnire peste cinci săptămâni aici,  aceeași oră.  Și acum,  spune-mi,  tu ce mai faci?

            Fericit,  deși cam bănuitor,  Fănuș începu să povestească nu știu ce despre o femeie pe care o iubea și căreia nu știu ce îi făcuse.

            Pentru că eu m-am ridicat brusc de la masă împins ca de o mână nevăzută și l-am părăsit pe amicul meu; îmi venise o idee pe care o căutam de mult.  Am alergat într-un suflet acasă și m-am așezat la masa de lucru. Am muncit mult timp,  fără întrerupere,  până m-a răzbit somnul; apoi am lucrat din nou,  fără pauză,  până când afară apăru soarele iar în cameră tânăra mea vecină cu o supă caldă pe care am băut-o înfrigurat.

            Cred că astfel a trecut cam o lună,  dacă nu și mai mult.  Simțeam nevoia să ies undeva,  să văd lume,  oameni frumoși și eleganți,  nu ca individul cu chip bărbos și slăbit,  cu ochii duși în fundul capului,  pe care-l vedeam în fiecare dimineață în oglindă când aveam intenția să mă bărbieresc (intenție nefinalizată de fapt).  M-am încălțat și-am ieșit grăbit,  întorcându-mă doar o singură dată în cameră spre a-mi pune ciorapii,  îndurând privirile intrigate ale vecinei.

            În stradă mă întâmpină aceeași ploaie rece pe care o zărisem deja pe fereastră.  M-am refugiat într-un băruleț,  așezându-mă la o masă retrasă unde se mai afla o singură persoană.  Omul îmi puse mâna pe umăr și-mi zise:

            -Bravo,  ești foarte punctual!

            Era Fănuș.

            -Ard de nerăbdare să-ți spun ceva ce sunt sigur că o să te intereseze!

            -Un coniac! am strigat eu,  dar chelnerul nu era nicăieri.

            -Știi,  spuse Fănuș,  eu locuiesc la periferie,  la marginea șoselei ce duce spre munți.  Acum două zile vine fiu-meu la mine și-mi spune:„Tată,  câinele nostru nu mai e!” „Cum așa?” „L-a mâncat o furnică!”. M-am bucurat că băiatul meu e foarte glumeț încă de mic; l-am luat pe genunchi și l-am pupat.

            -Ce i-ai făcut? O furnică? am zis eu devenind deodată atent la ce spunea Fănuș.

            -Da.  Și avea dreptate.  A doua zi dimineață când să plec la serviciu am zărit pe șosea în depărtare un vehicul ciudat care mergea haotic,  luând-o uneori și peste câmp.  M-am repezit într-acolo și deodată am înlemnit: cu o viteză înspăimântătoare,  drept spre mine,  venea o furnică uriașă,  de mărimea unei vaci; din fericire când ajunse la câțiva metri de persoana mea se-ntoarse brusc îndreptându-se spre câmp.  Mi-a rămas în minte capul monstruos cu niște mandibule imense; o făptură de coșmar.

            -Nu cred,  spusei gândindu-mă totuși la experiențele profesorului Bătrânu. Nu se poate.

            Am luat-o la fugă răsturnând un pahar în drumul meu și lăsându-l perplex pe Fănuș.  Ajuns acasă răsfoii nervos paginile lucrării mele de doctorat pentru care trudisem atâta.  Existența unei astfel de insecte mă cutremura.  Bătrânu descoperise probabil mecanismul misterios care provoca o dezvoltare nefirească a furnicilor.  Cine știe dacă nu provocase vreo mutație,  dacă sub încercările lui nu se născuse vreun fenomen întâmplător și unic,  cum se spune și despre apariția omului. Știam și eu (și multă lume) că din același fel de ouă ale furnicilor,  în dependență de hrana administrată,  se pot dezvolta indivizi diferiți,  chiar foarte diferiți,  ca în cazul furnicilor malaeze din genul Carebara,  la care femela cântărește de o mie de ori mai mult decât o furnică lucrătoare – probabil masculi.

            Trebuia să văd și eu o furnică din astea,  mi-am zis,  și-am plecat să-l caut iar pe Fănuș.  Când am dat de el s-a mirat foarte mult,  fiind obișnuit cu disparițiile mele decât cu aparițiile brușce.

            -Fă rost de-o mașină! i-am zis.

            -De unde? mă întrebă el. Ce-i așa simplu?

            -Nu știu.  E bine ca într-o oră să fii la mine.

            Fănuș râse cu poftă,  apoi îmi spuse c-am luat-o razna,  după care deveni brusc serios:

            -S-a făcut,  mă descurc! spuse el.

            Cam după vreo oră și jumătate,  am văzut un Ford hârbuit oprind în fața porții.  În câteva minute eram lângă Fănuș care conducea prudent.  Mașina era foarte veche,  părea din anii ’50,  o camionetă a unchiului său pe care o ținea într-o șură.  Dar mergea bine.

            -Știi,  îngăimă Fănuș de abia se înțelegea ce spunea,  chestia cu furnica e cam exagerată.

            -Cum? am strigat eu de făcându-l să treacă milimetric pe lângă un stâlp.

            -A,  ziceam doar așa,  că nu pare de crezut!

            -Bine,  ia-o spre munte!

            -Și dacă…

            -Nu cumva ți-e frică?

            -Nu,  dar am nevastă și copii!

            -Și copil! Ai doar unul!

            -Și copii,  lasă că știu eu ce spun!

            -Felicitări! Accelerează că ne apucă noaptea!

            Șoseaua începu să șerpuiască lent pe măsură ce altitudinea creștea.  Amândoi cunoșteam bine locurile astea (făcusem nenumărate excursii în adolescența noastră) așa că ne-am mirat când am zărit foarte aproape de șosea,  în stâncă,  o gaură.

            -Aia ce-o fi? întrebă Fănuș și cred că amândoi ne-am gândit la același lucru.

            -Eu cobor,  am spus.

            -Nu vrei să aștepți să opresc mașina?

            -Ba da.

            -Lasă-mi mie ceasul și cheia de la apartament!

            -Nu-ți las nimic,  pentru că ai să vii și tu! Ia și lanternele!

            Când ne-am apropiat l-am auzit pe Fănuș spunând:

            -Asta nu e gaură de ce crezi tu!

            -Nu cred nimic! Vii cu mine ?

            -Nu!

            -Cum vrei,  dar să nu te miști de aici!

            Am pătruns în galeria săpată în munte,  privind pereții uimitor de netezi.  Părea un tunel executat cu dispozitive speciale; poate chiar și asta era.  Am înaintat câteva sute de metri,  când se auzi de undeva din interior un zgomot.  O clipă am vrut să mă-ntorc,  dar cu gândul la eventualele glume ale lui Fănuș,  am pornit mai departe prin tunel.  E adevărat că fără să vreau mă trecea un fior la ideea că ar putea să-mi apară în față cine ce știe ce goangă monstruoasă.  Lumina lanternei se opri la un moment dat pe chipul profesorului apărut deodată în subterană.

            -Bună seara! am zis eu sub imperiul ideii că era întuneric,  în realitate afară fiind încă ziuă.

            -A,  salut tinere! făcu profesorul și îmi strânse mâna cu căldură. Ce mai faci? Dar nevasta?

            Îmi păru rău că n-a venit și Fănuș,  el ar fi putut răspunde pe larg și cu entuziasm la cel puțin una din întrebări.

            -Bine,  mulțumesc,  am zis,  fără să-i mai spun că nu sunt însurat etc. Ieșisem să iau puțin aer și…

            -Și eu la fel,  mă întrerupse el.  Fiindcă ne-am întâlnit,  nu pot să nu te poftesc pe la mine; fac o cafea minunată; ia-o,  te rog,  înainte!

            După câțiva metri de mers,  în perete se ivi o ușă metalică. Bătrânu o deschise și pătrunserăm într-un laborator.  Într-o clipă am uitat de situația neobișnuită în care mă aflam. Pe etajere și pe măsuțe metalice,  într-un fel de compartimente cu pereții de sticlă erau fel de fel de insecte,  dar mai ales furnici,  albine și viespi. Profesorul mă trezi din contemplare luându-mă de braț și împingându-mă în altă cameră,  complet întunecată.

            -Da,  am găsit insecta potrivită,  vorbi el apăsând pe butoanele unui panou de comandă. O lumină albăstruie se răspândi prin cameră. Undeva în dreapta mea alergau niște furnici de mărimea unor șoareci.  M-am liniștit constatând că se aflau în dosul unor pereți de sticlă. Bătrânu izbugni în râs,  un râs care,  la urma urmei,  mă înspăimânta.

            -Vino mai aproape! îmi zise el.

Printr-un fel de fereastră în zid am zărit interiorul unei încăperi,  un fel de acvariu uriaș,  în care mișunau – nu-mi venea să-mi cred ochilor – furnici de mărimea unor câini. Văzându-mă așa tulburat,  profesorul râse iar și mai enervant.

            -Să trecem dincolo,  zise el,  făcându-mi ușor vânt printr-o ușă și m-am trezit pe un tobogan,  alunecând în întuneric pe o pantă foarte înclinată.  Amețisem,  eram complet dezorientat și nu știu exact cum s-au petrecut faptele,  cert este că în câteva minute mă aflam pe spatele unei furnici din acelea imense,  ca un călăreț pe un cal nărăvaș.  Eram pe un tăpșan înverzit,  destul de plat,  dar aflat la mare altitudine.  Insecta de sub mine a început să se miște și am înțeles în acel moment ce simt concurenții la întrecerile de rodeo; aveam la mine o toporișcă din acele folosite de alpiniști și am utilizat-o pentru practicarea în chitina groasă a insectei a unei spărturi în care să-mi pot fixa mâinile; furnica păru să nu simtă nimic,  așa cum ai face o injecție în spinarea unui elefant.  Mă țineam bine,  cu ambele mâini de acea fantă,  și am constatat că insecta o luase în sus pe munte,  până pe crestele cele mai înalte; peretele era aproape vertical și nu exista vehicul inventat de om care să poată să efectueze o asemenea escaladare; mi-era frică să mă uit în jos,  doar o singură clipă mi-a scăpat privirea și m-am simțit ca și cum m-aș fi aflat pe aripa unui avion care zbura aproape de vârful stâncos al muntelui; nu știu ce fel de mișcare a făcut furnica de și-a retras mult picioarele pe lângă corp și eu m-am trezit jos simțind cum mă lovește stânca în spinare; mă aflam pe un platou arid,  la mare înălțime,  și-am văzut cum furnica prinsese între mandibulele ei o capră neagră; sărmanul animal dispărea secundă de secundă în gura monstruoasă și-am simțit o senzație de leșin; deodată am fost cuprins de o nouă senzație,  de mare mirare și bucurie: în jurul meu se aflau o mulțime de flori de colț. Cunoșteam bine floarea asta,  o studiasem și o admirasem dintotdeauna.  Am cules tot ce era pe acolo,  trezindu-mă în brațe cu o adevărată comoară.  Problema era să pot coborî de acolo.  Am tras cu ochiul spre furnică și-am văzut că aceasta se odihnea la soare; își făcea siesta,  coborându-și corpul pe stânca încălzită și adunându-și picioarele ca niște spițe de roată uriașă pe lângă trup,  părând un mecanism ciudat în culorile ei ca de fier arămiu.  Nu-mi dădea inima ghes să încerc să mă urc pe spinarea ei,  mai ales că nu știam cum va reacționa și ulterior cum se va mișca și în ce direcție; atunci a apărut elicopterul.

            După salvarea mea,  nu reușeam deloc să-mi revin; Fănuș mă tot întreba ce s-a-ntâmplat,  dar eu nu știam cum să furnizez o explicație credibilă; cei din elicopter crezuseră că e vorba de un turist rănit,  erau salvatori și nici nu văzuseră furnica.

                                                                         *

            M-am închis în casă câteva zile să-mi adun gândurile,  dar n-am scăpat de Fănuș care într-o după amiază a năvălit la mine-n cameră,  spunându-mi:

            -Precis că nu știi! Două furnici s-au ținut pe șosea după un Volkswagen pe care l-au târât în furnicar.  Acum o săptămână a apărut în mijlocul bulevardului provocând o panică de nedescris.  Lumea auzise de furnicile uriașe,  dar nimeni nu credea în existența lor.  Dar,  din fericire,  specia asta îngrozitoare a dispărut.

            -Ce tot vorbești?

            -Da.  Au fost găsite în ultimele trei zile șapte exemplare în preajma șoselei dinspre munte,  insecte ucise de o boală necunoscută. Am văzut și eu una: era trântită pe spate,  încremenită într-un spasm,  părând carbonizată.  Când m-am apropiat am zărit în abdomenul ei mișunând mii de furnici. Vezi,  tot astea mici le mănâncă pe cele mari! A venit și-o comisie de pe nu știu unde!

            Văzând că nu fac nicio remarcă,  Fănuș a continuat:

            -S-a descoperit că galeriile furnicarului au pereții foarte rezistenți – ca un fel de ciment – și se pare că se deschide o mină de mare adâncime!

            -Hai c-ai început s-o iei razna!

            Gândul mă purtă spre soarta profesorului Bătrânu și a laboratorului său,  de care nu știa nimeni.  Probabil că făcând atâta vâlvă cu furnicile lui,  plecase în altă parte să coacă liniștit cine știe ce altă drăcovenie.

            După ce plecă Fănuș,  m-am concentrat asupra lucrării mele începând capitolul „Despre partenogeneză”,  căutând să uit de furnicile supradimensionate. Tocmai când reușisem să-mi alung din minte straniile creaturi ale profesorului Bătrânu,  tânăra mea vecină și gazdă apăru cu niște cafele,  spunând:

            -Ai auzit de furnicile uriașe?