Într-o ceașcă de ceai

(Lecturi potrivite/recomandate de Alexandra)

de Allex Trușcă

                                   Aș fi vrut să mai am timp să stau cu el. Eram prea tânăr și prea necopt, iar acea ultimă ceașcă de ceai băută împreună fusese momentul când realizasem ce fel de om aveam în față. Nu îi plăcuseră niciodată sărbătorile închinate eroilor în care niște necunoscuți vorbesc din cărți despre fapte și lucruri pe care nu le văzuseră și nu le vor putea înțelege niciodată. Abia după mulți ani, îi trimiseseră și lui o scrisoare de mulțumire, semnată la grămadă cu alte câteva mii și o medalie de fier. Așteptase pentru ele aproape cincizeci de ani.

           Și nu pot uita ultima vizită pe care i-am făcut-o. Simțisem mirosul de plante de cum bătusem la ușa căsuței, unde varul alb pierdea lupta cu praful și murdăria, cu ferestrele verzi scorojite. Eram un adolescent ca oricare altul, cu grijile și preocupările specifice vârstei. Nu-mi aminteam mare lucru despre bătrânu’, îl vedeam de doar două-trei ori pe an și aveam doar discuții de complezență. Nu știam de ce a trebuise să vin eu, eram convins că o să fie o oră de flecăreală plictisitoare despre vreme, despre pensiile prea mici, despre reumatisme și medicamentele prea scumpe. Nici nu mă puteam înșela mai amarnic. Bătusem la ușă, iar acea oră mi-a rămas în minte pentru totdeauna.

— Sorinel, nepoate, ai ajuns la timp!

Mă simțisem stângaci și rușinat, nu știam dacă mai eram suficient de copil să spun un Săru’-mâna! sau era de ajuns un simplu Bună ziua! ca între doi adulți. Eram major de vreo patru luni, deci mă consideram bărbat în toată firea.

— Hai în casă, am făcut ceaiul! îmi zâmbise cu bărbia în afară, semănând cu Popeye marinarul, plescăindu-și buzele și lăsând să se întrevadă câteva cioburi de dinți îngălbeniți de tutun. Parcă moș Petrică avea și un tatuaj, doar că era atât de simplu și atât de oribil încât cred că i-l făcuse cineva după o  partidă de poker în tinerețe. În acel moment nu era vizibil, fiind îmbrăcat cu haine cu mânecă lungă.

Îl priveam târșâindu-și pașii pe linoleumul pe care-l știam de când eram copil. În încăperea sărăcăcioasă, cu o icoană deasupra patului, tronau într-un colț o masă simplă acoperită cu mușama, o noptieră cu un televizor alb-negru, cadou de la tata din primul lui salariu, iar pe el o Biblie jerpelită. Tataie, la cei 75 de ani, vedea încă bine, deși era un pic cam surd. Cu mâinile tremurând, adusese un ceainic și două căni mari, se așezase pe un scaun, sprijinindu-se în brațe și, schimonosit de efort, îmi făcu semn să fac același lucru. Oftă ușurat, lipindu-și spatele de spătarul scaunului.

Părea să fie ceva ceremonios în modul în care turna ceaiul, un gest pe care îl repetase de multe ori. Ochii i se umeziseră, iar mâinile, ca niște gheare lungi, se încleștaseră pe mânerul ceainicului. Era îmbrăcat în costumul lui bun, pe care-l cumpărase când se însurase, cu cămașa care acum era de un alb îngălbenit. De reverul sacoului îi atârna mândră, medalia de veteran de război.

Pentru că amândoi eram stânjeniți,  mă întrebase cum merge cu școala și cu fetele. Cum făceau toți bătrânii cu nepoții lor. Nu mai țin minte ce i-am răspuns, probabil că mă pregăteam pentru facultate și poate i-am zis și ceva din problemele mele existențiale cu vreo colegă de liceu. Ca să îl scap de un efort, luasem cutia de tablă în care ținea zahărul, i-am pus două lingurițe, uitându-mă în ochii lui spălăciți, care se luptau cu lacrimile.

Încercam să îmi dau seama de semnificația acelei zile, însă nu îmi părea nimic cunoscut. Nu avea legătură nici cu zilele de naștere ale familiei, nici cu data decesului bunicii, iar eu nu știam cum să mă port, dacă să mă prefac că nu observ nimic sau să îl întreb despre ce e vorba.

— Mulțumesc c-ai venit, nepoate. Când era taică-tu flăcău, i-am povestit și lui. I-am cerut scuze, iar el a început să plângă și nu a zis nimic. Nu am mai adus niciunul vorba despre asta, sper să mă fi iertat. Hai, nu începe și tu, ești bărbat. Ești cât un urs de mare, cum să plângi?

—  Nu plâng, tataie, cred că mi-a intrat ceva în ochi. Și ceaiul ăsta-i fierbinte…

— Bea ușor, nepoate. Ăsta e modul meu de cinstire a eroilor. Ăia adevărați, de care nu știe nimeni. Cei al căror nume zace prin vreun catastif, iar oasele lor îngrașă pământul la Cotul Donului, Stalingrad sau în lagărele din Siberia. Pentru ei, bem noi acum. Pentru Ionică și Gheorghe ai lu’ Boacără, pentru Costică Bâlbâitu’, pentru ai lu’ Ropotan, Costeluș de la Constanța. Oameni de care nimeni nu știe. Înțelegi tu? Pentru lume sunt doar niște numere și statistici. Exact cum zicea Stalin, arză-l-ar focul: Moartea unui om este o tragedie, moartea a milioane de oameni reprezintă o statistică.

Nu mă gândisem niciodată la asta. Probabil nimeni dintre cei de vârsta mea. Aveam alte preocupări în acea perioadă a vieții. Tot ce vedeam de Ziua Națională și de Ziua Eroului era o poleială suficientă să trezească în noi un sentiment de mândrie, că noi eram buricul pământului. Toți ne gândeam la eroii noștri, alergând printre gloanțe și dând la final mâna cu președintele, care le recita un discurs patriotic pompos. Exact ca în filmele americane.

— Știi, nepoate, când am plecat la război, aveam 27 de ani și trebuia să mă însor cu Tincuța, sora mai mică a fraților Boacără. Ni s-a spus că rusnacii sunt obosiți, că și-au luat bătaie peste tot de la germani și italieni, iar Antonescu ne tot promitea că ne luăm înapoi Bucovina. Ne-au chemat la încorporare, un doctor gras și cu față slută se uita câteva clipe la noi, și apoi ne dădea tuturor niște hârtii, cum că eram apți de luat la oaste. Cât au mai plâns mama și Tincuța când mi-a venit ordinul de prezentare pe front! Iar tata stătea pe scaunul lui, fumând fără să spună nimic. Știa ce mă așteaptă, el supraviețuise unui război.

Mâna îi tremura când ducea cana fierbinte la gură. Simțeam mirosul de tutun ieftin, care se impregnase în carnea lui, în puținele fire de păr alb pe care le mai avea pe pielea negricioasă a capului. În timp ce povestea, deschisese doi dintre nasturii cămășii din cauza fierbințelii ceaiului, iar eu rămăsesem cu ochii ațintiți asupra venelor noduroase de pe dosul palmei. Scosese un pachet de țigări și o cutie de chibrituri și plescăia cu poftă din buze.

— Și când am plecat, cu niște camioane, din fața primăriei, Tincuța mi-a zis să mă întorc repede. Mama plângea, spunea că o să se roage neîncetat să vin acasă nevătămat. Tata m-a strâns în brațe și mi-a zis: Pune-ți speranța în Dumnezeu, dar nu uita că el nu e acolo să te apere.  Nu am înțeles asta până când nu am ajuns pe front. Dar mai întâi am ajuns la oraș, la gară. Erau camioane venite de peste tot, flăcăi cu geamantane mari de lemn. Unii îmbrăcați frumos, cu cizme în picioare. Eu aveam niște pantofi ieftini, de carton, alții  mai săraci, doar cu cămașa de pe ei și cu opinci. Ne-au suit în vagoane, iar ăia de veniseră cu părinții sau cu vreo mândruță, ieșeau la geam să le facă cu mâna. Noi ăștialalți, stăteam ghemuiți, cu câte o poză în mână sau o cruciuliță pe care o pupam să ne-ajute Ăl-de-Sus. Și am ajuns la taberele de instrucție. Ne-au spălat cu furtunurile cu apă rece, au dat pe noi cu DDT, să ne scape de păduchi, ne-au tuns… Așa nepoate, ia zi, ce vrei să te faci după facultate?

— Nu știu încă tataie, întâi să scap de bacalaureat. Sunt speriat de moarte, nici nu mai dorm noaptea.

Mă simțeam rușinat de comparația jalnică dintre un amărât de examen și experiența bunicului meu. Vremurile liniștite de acum ne făceau să uităm ororile de altădată. Bătrânul asculta liniștit, oftând din când în când. Își număra țigările din pachet. Auzisem de la tata că fuma cam două pachete pe zi. Se părea că nicotina și otrăvurile îl ținuseră în viață și ferit de boli.

— Unde rămăsesem, nepoate? Ah, da. După instrucție, ne-au dat niște puști în brațe, ceva haine, ranița cu tot ce trebuie, un ofițer ne-a ținut un discurs frumos, cum că acum am devenit bărbați adevărați și vom merge să-i izgonim pe ivani, că ăia sunt leșinați de foame și aleargă ca niște bezmetici când aud că vin soldații români. Ne gândeam că ne ducem până acolo și în două săptămâni ne și întoarcem acasă. O și vedeam pe Tincuța cum mă aștepta în costum popular, cu o coroniță în fața primăriei, cum primarul ne primea ca pe niște eroi și că făcea o horă mare în cinstea noastră. În schimb, am ajuns în iad. Ne pișam pe noi când auzeam duduind tancurile rușilor. Văzuserăm cât de slabi echipați eram. Ajungeau la noi ziare în care politicienii preamăreau curajul ostașului român, care cu pieptul gol își înfrunta dușmanul. Da, o făceam, pentru că nu aveam cu ce altceva.

Bătrânul se chinuia să-și stăpânească plânsul. Nu găseam niciun cuvânt de îmbărbătare. Aș fi vrut să-i spun că a trecuse, că fusese demult, dar în mintea lui parcă se întâmplase ieri. Așa că singurul gest pe care putusem să-l fac era să îl iau de mână. O simțisem aspră, caldă și noduroasă.

—  Și noi, eu și cu ai lu’ Boacără, eram în divizia 13 Infanterie, acolo în Armata 3 Română. Erau acolo pe front, nemți, ucrainieni, cehi, italieni. Unii mai glumeți ziceau că divizia noastră e cu ghinion și că o să fim făcuți arșice. Și nu greșiseră. Am fost făcuți praf și noi, și toată Armata 3. Unde nu se duceau nemții și italienii, erau trimiși românii. Ai lu’ Ropotan erau mai curajoși, plecau cu niște moldoveni bețivi, aruncau grenadele sub tancurile rusnacilor, le distrugeau șenilele, apoi sărea unu’ cu bidonul de benzină și le punea foc. Nu aveam mine anti tanc, statul nu ne cumpăra, nemții nu ne dădeau. Știi de ce spuneau nemții că românii erau indisciplinați, nepoate?

Habar nu aveam de asta. Nu auzisem niciodată așa ceva. Cunoștințele mele se limitau la ce scria în manuale, că românii luptaseră la Odessa, Stalingrad, munții Tatra și nu mai știu pe unde. A, și chestia cu „Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”. Și câteva cântece patriotice.

— De ce, tataie?

Mă gândisem să mimez curiozitatea, dar chiar eram intrigat. Nu aveam în fiecare zi ocazia să vorbesc cu cei care scriseseră istoria. Și care nu era așa cum scria în cărți. Plescăia într-una din buze, într-un mod deranjant, dar mă străduiam să nu o arăt.

— Din cauza modului în care eram tratați. Nemții și italienii ne vedeau ca pe carne de tun. Dar cel mai dureros era modul în care eram tratați de ofițerii noștri. Eram mereu flămânzi, înghețați, bătuți. Când se punea masa, ofițerii primeau carnea și boabele. Apoi veneau subofițerii, ăia primeau și carne și zeamă. La urmă veneau soldații și răcanii. Pentru noi rămânea doar apa în care fusese fiartă carnea și dumicam în ea bucăți de pâine întărită. Eram puși la făcut grajduri pentru caii comandanților, la săpat tranșee, la săpat cuiburi de mitraliere. Când era frig noaptea, ne îngrămădeam unii în alții ținându-ne în brațe să ne încălzim. Plângeam și înjuram de mama focului ofițerii, mai rău decât pe rusnaci. Sorinele, tată, dacă te faci om mare, să nu fii nepăsător și nemilos cu cei mai oropsiți. O să te duci la armată în curând, nu?

— Nu tataie, nu-mi place armata. Și oricum, nu mai e obligatorie.

— Ai dreptate, uit mereu. O ieși ceva bun din asta. Copiii să steie să-nvețe, nu să frece bocancii ofițerilor. Așa, apoi a venit ziua atacului. Ne-au făcut praf. Ai lu’ Ropotan au fost întinși ca o marmeladă de șenilele unui tanc. Ionică Boacără mă căra în spate după ce fusesem aruncat de suflul unei explozii. Bă Petrică, fir-al al dracului, nu muri, bă! Vrei s-o lași pe soră-mea văduvă când nici nu v-ați luat? Crezi că eu nu știu că vă întâlneați pe furiș? Îmi ești ca un frate, boule! Eu am scăpat atunci. Frate-su a fost desfăcut în bucăți de o grenadă.

— De ce nu mi-ai spus până acum, tataie? De ce nu ai vorbit cu noi?

Valuri de compasiune mă cuprinseseră față de omul pe care îl considerasem rece și nepăsător. Nu fusese genul acela de bunic care să-și țină nepotul pe genunchi și să-i spună povești. Când era treaz, cel mai mult era plecat de acasă, plimbând niște gâște, dirijându-le cu bastonul. În restul timpului, era la cârciuma din sat, spre disperarea tatei. Când nu avea bani de băutură, aflasem de la ai mei că bea spirt îndoit cu apă. Mă gândisem că bea ca să uite. Toți vrem să uităm câte ceva.

— Eh, nepoate, voi nu puteți înțelege. Nu sunt cuvinte pentru așa ceva. Războiul ăsta ne-a luat sufletele. Eram ca frații. Poșteam toți o țigară primită de pomană sau găsită la vreun mort. Când plecam la luptă, împachetam frumos paltoanele și le lăsam celorlalți în caz că nu ne-am fi întors. Morții nu mai simțeau frigul, pe când cei vii… Cred că mi-a intrat în oase, nepoate. Și mi-a înghețat sufletul. De asta nu am fost un tată bun. Și nici un soț bun.

— Tataie? Pe mamaie nu o chema Tincuța.

— A, da… Când m-am întors din război, după patru ani de lagăr, Tincuța mea se măritase într-un alt sat. Cu unu’ care era învățător. Mama și tata mi-au găsit ei o nevastă, văduvă de război. Femeie aprigă, n-am ce zice. Doar că nu mai eram om să-mi pese. Sufletul meu rămăsese pe coclaurile din  Kletskaia. Ne spuneam unul altuia că, după ce murim, să ne întoarcem și să hoinărim pe vecie pe acolo. Să stăm la povești, să nu mai simțim frigul și gloanțele. Nepoate, ai putea face ceva pentru mine?

— …

— Când o să mor, eu o să mă întorc la tovarășii mei, pe front. Ai putea să-mi pui în sicriu un pachet de țigări? Dar să fie Carpați, dintr-alea fără filtru, nu porcării străine. Hai, nu te întrista. Știu că nu mai am mult. Abia aștept momentul. Să-i spui lu tac-tu că-mi pare rău că nu am putut să-i ofer mai mult. Și lu maică-ta, că te-a crescut bine… Hai să-ți mai pun un pic de ceai.

Îi întinsesem cana și făcusem eforturi să nu izbucnesc și eu în plâns. Nu mă așteptasem la așa ceva când venisem. Bătrânul slab și costeliv, care își aprinsese o țigară puturoasă, părea să se transforme în ochii mei într-un tânăr soldat, îmbrăcat cu un palton kaki, cu cizme roase și o pelerină cârpită, cu o pușcă cu baionetă pe umăr. Îl vedeam cum întinde spre mine o cană de ceai aburind.

O tuse zgomotoasă, ce împroșcase stropi de salivă, făcuse să se evapore imaginea aceea. Un gând începuse să-mi dea târcoale…

— Probabil te întrebi de ce sărbătorim cu ceai, nu-i așa? zâmbi el, cu gura până la urechi, ștergându-și lacrimile și balele de la colțul gurii cu mânecile sacoului.

            Recunoscusem spășit că la asta mă gândeam.

            — În ‘44 când România a întors armele, rușii ne-au dezarmat și ne-au trimis în lagăre. Zeci de mii de soldați au plecat și doar o parte s-au mai întors. Ne-au cărat ca pe vite 18 zile, cu mărfarul. Am ajuns mai mult morți decât vii, iar acolo ne-au dezbrăcat la pielea goală și au început să ne lovească cu nuielele Ce-ai căutat, bă, la Stalingrad? Nu puteai să stai acasă la curva de nevastă-ta? Patru ani grei în care am ros și curelele de la cizmele aruncate la gunoi. Adunam păduchii din cap și-i mâncam. Ionică a murit acolo. Fizic doar, că morți pe dinăuntru eram încă de la Cotul Donului. Așa cum spuneam, nu aveam mâncare. Dar erau tot felul de frunze, pe care le fierbeam. Noi le ziceam ceaiuri. Ne așezam pe o scândură care ținea loc de masă, turnam în gamelele alea jegoase și ne imaginam că suntem bogătani englezi, lorzi de-ăia mari, ca Churchill. Și înainte să bem, îi pomeneam pe cei cu care plecasem de acasă și nu mai aveau trup să stea lângă noi. Și fac asta an de an. Și ceilalți, dacă or mai fi în viață, cred că fac la fel. E modul nostru de a-i cinsti pe adevărații eroi. Cei care sunt doar numere, povești și statistici. Curând voi fi printre ei. Să nu uiți ce te-am rugat.

            Plecasem din căsuța sărăcăcioasă, cu țiglele gata să cadă, fără să văd nimic în fața ochilor. În mintea mea apăreau un grup de soldați dezbrăcați la bustul gol, scheletici, murdari pe față. Apoi îi vedeam pe un câmp de luptă alergând haotic printre blindatele inamice. Îl auzeam pe Ionică: Bă Petrică, să nu mori bă, că o lași pe sor-mea văduvă. Mi-o imaginam pe Tincuța, așteptând zile întregi în ploaie, cu un colac și sare, apoi în rochie de mireasă lângă un om fără chip. Soldați înghesuiți ca niște vite. Pământ românesc. Nunta bunicului și fotografia pe care o avea și acum într-o ramă în perete. Tata întristat că bunicul nu îi dă atenție.

            În primăvara următoare, Moș Petrică se duse. I-am spus tatei despre țigări și acesta încuviințase în tăcere. Sunt sigur că îl iertase. Știu că și el avea ceva pe suflet. De obicei în familia mea, secretele se spun după jumătate de secol.

Acum stau în față cu un ceai, făcut așa cum l-am băut în urmă cu mulți ani cu tataie. Închid ochii, pierdut în mirosul de tei, mușețel și coada șoricelului și mi-i imaginez pe moș Petrică, pe frații Boacără, pe ai lu’ Ropotan, tineri și frumoși, în uniforme noi, fumând țigări Carpați și zâmbind valului de blindate care năvăleau. Tataie se uită și el într-o ceașcă de ceai. E fericit.

Despre autor:

Allex Trușcă (pe numele complet Alexandru Trușcă) s-a născut pe 15 august 1982 în orașul Motru, județul Gorj. A urmat cursurile Facultății de Automatică, Calculatoare și Electronică din Craiova, apoi un masterat în Managementul Afacerilor Electronice în același oraș. În prezent locuiește în București, lucrând în domeniul IT într-o multinațională. Este pasionat de istorie medievală, mitologie, are ca hobby călătoriile, vizitarea castelelor medievale, a catedralelor gothice și a muzeelor, literatura fantasy sau historical fiction. Colecționează replici de arme medievale, medalii comemorative, magneți de frigider și sticle de vin din locurile pe care le vizitează. A debutat cu romanul fantasy „Nebunul Alb” (2016), republicat în 2017 la Editura Quantum Publishers. A apărut cu povestirea „Soț și soție” în antologia „Povestiri SF” publicată de Editura Berg (2017). A urmat atelierul de scriere creativă organizat de Fundația Calea Victoriei și atelierele „Fantastic Mondays” organizate de Revdepov în 2018.