debut
de Magda C.
E trecut cu mult de miezul nopții. De fapt cred că nu mai are mult până se crapă de ziuă. Nu am crezut că o să dureze atât. Fir-ar să fie! Poate ar trebui să mă întorc acasă și să revin mâine seara sau săptămâna viitoare. N-ar fi o idee rea nici să n-o mai fac deloc, să mă opresc, s-o las balta, să mă duc acasă și să uit totul.
Pe cine încerc să păcălesc, sunt neputincios în fata ei. Când îi văd ochii ăia albaștri printre firele de păr blonde si buzele roșiatice ca niște căpșuni după o ploaie de vară. Cum să-i rezist? Să fim serioși, n-aș putea să mă opresc nici dacă as ști că o să mor în clipa în care o ating. Nici dacă aș avea un pistol la tâmplă în momentul ăsta.
Îmi aprind o țigară și mă fac mai comod lângă un gard viu din fața blocului. Vântul bate destul de puternic și împrăștie frunzele din parc. Dar e liniște, poate prea liniște. Și e frig, poate o să ningă în noaptea asta.
Nu, n-aș putea să plec acasă acum. Am ajuns prea departe.
Îmi amintesc de prima dată când am văzut-o, acum fix un an, pe 15 noiembrie mai exact, n-aș putea să uit. Eram la o petrecere destul de plictisitoare, la care nu voiam sa merg, dar amicul meu Paul m-a târât până acolo ca să-l susțin într-un conflict cu un oarecare bișnițar. Eu eram student la drept în ultimul an și prietenul meu avea impresia că-l pot speria pe individul respectiv citând-i niște legi aiurea. Totul mi se pare infantil acum. Banal.
Toată viața mea până în acel moment nu a făcut decât să mă pregătească pentru clipa aceea. Dar a meritat totuși să mă ridic atunci de pe canapea pentru că fix în acea seară surprinzător de călduroasă de 15 noiembrie am văzut-o pentru prima oară. Mi-a trecut prin fața ochilor ca o fantomă frumoasă. Purta o rochie crem (albul ăla murdar) care dădea un aspect ireal pe tenul ei alb de porțelan și părul lung până aproape de fund. Avea trăsături fine, dar bine conturate, ochii mari de culoarea cerului în diminețile de primăvară, buzele subțiri care acopereau niște dinți mărunți cu strungă aproape insesizabilă în față. Avea în mână un pahar de vin și se uita împrejur ca și cum ar fi căutat cu privirea pe cineva anume.
Cum poți să nu te îndrăgostești nebunește și pe loc de așa o ființă? Nici în cele mai nebunești vise nu mi-am imaginat că poate să existe așa o femeie. O fantomă vie. O zeiță mortală. O bacantă cu față de copil.
Am întrebat încolo si încoace, nu cunoșteam prea multa lume acolo, dar totuși am aflat că o cheamă Leonora, Nora pe scurt. Avea în momentul respectiv 23 de ani și era studentă în anul trei la filosofie. În seara aia am decis că ea va fi a mea pentru totdeauna, într-un fel sau altul.
Din păcate, nu am avut curajul necesar să mă duc să vorbesc cu ea, mai ales după ce prietenul ei a apărut la petrecere și nu a scăpat-o din priviri nici o secundă. Și eu aș fi făcut la fel dacă ar fi fost a mea. Dar nu îmi era frică de fapt de prietenul ei, un tip de aproape 30 de ani cu părul până la umeri și pălărie din aia stil Johnny Depp; părea artist, poate pictor sau o fi fost poet? Cui îi pasă!? Adevărul este că eram intimidat de ea! De Leonora, de zâna din pădurea de beton, o prințesă fără coroană. Voiam să mă duc până la ea să-i spun ceva, dar picioarele îmi erau înghețate și limba blocată, lipită de cerul gurii, ca un sclav în fața stăpânului. O, da, ea era stăpâna mea și eram umilul ei servitor în acea călduroasă noapte de noiembrie.
Știu că am fost un laș. Poate dacă aș fi fost vorbit cu ea atunci situatia ar fi fost alta, dar… am fost slab.
N-am vorbit cu ea, dar știu că m-a observat. Mă privea cu coada ochiului și pot să jur că o dată chiar mi-a zâmbit discret ca și cum știa că n-am curajul să mă duc la ea și era amuzată de slăbiciunea mea. Mă privea ca pe o ființă inferioară, dar nu-mi păsa. În momentul acela totul s-a oprit. Oamenii de la petrecere au dispărut cu toții, muzica nu se mai auzea și voiam ca noaptea să nu se termine niciodată. Aș fi fost mulțumit să stau să o privesc doar, pentru totdeauna.
Am ajuns acasă abia dimineață și n-am mai dormit vreo trei zile. Nu mă puteam gândi la altceva decât la noaptea aceea magică. Oare și ea se gândea la mine? Nu știu. Când am reușit în sfârșit să adorm, toate visele mele o aveau ca protagonistă pe Leonora. Nici nu mă așteptam să fie altfel. Numai nopțile aveau sens, de abia așteptam sa se întunece ca să pot să o visez. Uneori nici nu așteptam noaptea, dormeam și mare parte din zi. În unele nopți se făcea că eram pe plajă și începea să se lumineze de ziuă, la câțiva metri de mine era Leonora, se uita la mine, și îmi făcea semn să mă duc la ea. Era complet dezbrăcată, doar părul îi acoperea sânii tineri și amețitori. Începeam să fug în direcția ei, dar ea se îndepărta încontinuu și nu puteam să o ating. Fugeam pe plajă în primii zori ai zilei după o nălucă goală și de neatins. În alte nopți eram în pădure, iar ea era o nimfa de cealaltă parte a unui râu imposibil de traversat. La fel ca și în celelalte vise, îmi făcea semn cu mâna și-mi zâmbea grațios. Săream în râul învolburat și, când încercam să înot, curenții mă trăgeau înapoi, râul se făcea mai adânc și mai lat, iar eu o pierdeam din priviri în timp ce mă chinuiam să trag câte-o gură de aer.
După câteva luni am renunțat la facultate și îmi petreceam zilele plănuind și cercetând cea mai bună metodă să o prind, ca să nu îmi mai scape nici în vise, nici în realitate. Am urmărit-o mai bine de jumătate de an, mi-am umplut pereții cu fotografii, îi știu fiecare mișcare, toată garderoba și mare parte din prieteni. Nu am riscat să fac oficial cunoștință cu ea mai devreme decât este necesar, oricum o cunosc și mă cunoaște, chiar dacă nu o spune cu voce tare.
Acum știu ce trebuie să fac. Am prins curajul să te ating și, de data asta, draga mea nimfă, nu mai poți fugi de mine.
Se aude ceva. Mă las în jos după gardul viu și sting țigara, ca să nu se vadă jarul sau fumul. Aștept. Sunetul se apropie. Sunt pași. Tocuri de fapt. O fi ea? Îmi ridic încet și cu mare atenție capul dintre boscheți. Sunetul pașilor este produs de niște ghete roșii cu tocuri de cel puțin 10 centimetri. Poartă un palton lung negru și pe dedesubt pot vedea o parte din ciorapii de dantelă. Părul ei blond ca spicele de grâu -e blondă naturală, asta o știu sigur- îi zboară în toate direcțiile. Bate puțin vântul, un vânt tăios de sfârșit de toamnă. E destul de rece, unii ar spune că este de-a dreptul frig. Nu eu. Eu nu simt frigul, dimpotrivă, încep să transpir.
O văd că se apropie de mine, ea nu mă vede, e încă destul de întuneric. Când este fix în dreptul meu îmi fac curaj si mă ridic din tufișuri.
-Te aștept de ceva vreme.
Se oprește, deschide ochii mari și, înainte să înceapă să țipe, o prind de palton și o trag la mine în brațe, acoperindu-i gura cu mâna. Se zbate frenetic și îi simt curbele corpului lipit de mine, un extaz de mișcări care e cât pe ce să mă facă să uit de ce am așteptat aici două ore jumate. E destul de puternică pentru statura ei, dar nu-mi face probleme mari. O lovesc cu capul de stâlpul de beton și își pierde cunoștința. N-a fost așa greu.
O iau în brațe și o duc la mașina care e chiar după colț, nu mă vede nimeni, o așez pe bancheta din spate. Nu umblă nici dracu la ora asta afară. În afara de Leonora, bineînțeles. Ea mergea la lucru, în tura de dimineață. Trebuia să iasă din casă pe la ora trei, dar probabil a adormit, nu contează, oricum n-o sa ajungă azi la lucru.
Mașina pornește abia la a treia încercare. Ies pe strada principală și o iau înspre est. Circulația e aproape inexistentă. Cred că am văzut cel mult zece mașini până am ajuns acasă. Nici o mașina de poliție. Și dacă ar fi fost și m-ar fi oprit, n-ar fi bănuit nimic. ’’Prietena mea e puțin obosită, domnule polițist, suntem în drum spre casă, e cam târziu.’’
Ajungem acasă. Stau la parter si e încă devreme, vecinii mei nu s-au trezit. O aduc pe Leonora înăuntru și o așez pe canapea. Doamne cât e de frumoasă. Mă așez lângă ea, îi iau mâna firava într-a mea și o sărut.
Da, într-adevăr este o dimineață rece, nu m-aș mira sa ningă.
Chiar și Leonora e rece ca gheața.