Georgeta Drăghici în dialog cu Gorun Manolescu la Radio România Cultural

[Transcrierea emisiunii de la Radio România Cultural din 2. 04. 2018 a Georgetei Drăghici „Drept de autor” avându-l ca invitat pe Gorun Manolescu]

Georgeta Drăghici: În colecția „Experimental” a editurii Fractalia a apărut un volum Fragmentarium: ficționale semnat Gorun Manolescu. Invitatul de astăzi la „Drept de autor” este autorul acestei cărți. Domnule Gorun Manolescu, bun venit la Radio România Cultural.
Gorun Manolescu: Bine v-am găsit.
G.D.: O carte inclusă într-o colecție intitulată „Experimental”. Este cunoscut faptul că această editură Fractalia promovează literatură experimentală. Și, bineînțeles, cine caută această colecție și caută cărți apărute la editură se așteaptă ca scriitorii publicați aici să fie dintre cei foarte tineri apăruți în valul de acum care experimentează literatura, care experimentează procedee literare. Ei, iată că în cazul Dumneavoastră situația este puțin diferită. Nu mai faceți parte din valul celor nou veniți în literatură și, cu toate acestea, ceea ce scrieți s-a încadrat în literatura experimentală.
G.M.: Realitatea este că eu tot timpul mă experimentez, nu e nicio problemă; așa că, din când în când, mai și scriu ceea ce experimentez.
G.D.: Și această literatură, pe care ați inclus-o în volum, este cea care datează din perioada anilor ’90 – 2018 cu un mic amendament la piesa într-un act care e scrisă mai demult, adică înainte de ’89.
G.M.: A fost scrisă în ’68. Am mai povestit și în alte părți, ea a fost aprobată să fie jucată la teatrul Nottara, la „Atelier”, era Horia Lovinescu parcă director, deci a fost predată la teatru în ’68, înainte de „Evenimentele” din Cehoslovacia. În ’69 m-au anunțat că a intrat în repetiție, cu Ștefan Iordache și asta s-a anunțat și în Săptămâna culturală a capitalei. După un timp am văzut că nu se mai întâmplă nimic, m-am interesat și mi s-a spus că a fost scoasă din repetiție, fără nici un fel de explicație. Explicația era, pe undeva, clară. Avuseseră loc „Evenimentele” din Cehoslovacia, după asta s-au mai schimbat treburile, a intrat iar cenzura pe făgașul normal și cred că asta a fost; nici nu am mai întrebat.
G.D.: N-am spus un lucru foarte important: că Dumneavoastră sunteți informatician, sunteți profesor universitar, deci preocupările sunt puțin mai îndepărtate, ca să zic așa, de literatură și, cu toate astea, nu v-a dat pace pasiunea pentru scris și ați făcut literatură și înainte de ’89 (o să revenim asupra subiectului) și, iată, și acum chiar ați publicat acest volum și știu că mai există o carte de „Dialoguri virtuale”, cred că așa le-ați spus, Dincolo…
G.M.: Dincolo de ironie și ironism.
G.D.: Da, dialoguri virtuale cu celebrități. De ce literatură?
G.M.: Păi, s-o luăm așa, scurt. Înainte să intru la facultate mă duceam pe vremea aceia la „Cenaclul Uniunii Tineretului Muncitor” la care veneau, printre alții, Breban, Florin Mugur, Grigore Hagiu, Ilie Constantin, foarte scurt timp a fost și Labiș pentru că apoi s-a întâmplat ce s-a întâmplat… Și atunci, înainte să intru la facultate, mi-am pus și eu problema ce să fac, să dau o facultate de profil literar – era pe atunci „Școala de literatură Mihai Eminescu” – ? Ei, majoritatea celor amintiți, au intrat acolo. Încercam și eu să-l citesc pe Baudelaire, era numai în original. La bibliotecă nu puteam să intru decât cu aprobare pentru că era „poet decadent”. Și am ajuns la concluzia că dacă intru acolo, ies mai…era perioada proletcultistă, decât am intrat, ca să nu vorbesc neacademic. Așa. Bun. Deci în condițiile acelea îmi plăceau și fizica și matematica și am făcut o facultate tehnică, ajungând la concluzia că dacă o să am eu chef să scriu, nu mă oprește nimeni…Ca să ajungem în perioada ’67 când eram asistent universitar și-mi pregăteam teza de doctorat: am prins o perioadă bună și liniștită și am zis să-mi reiau și preocupările literare; astfel am debutat în Luceafărul,
G. D.: Care atunci era condus de …
G.M.: Bănulescu și m-a promovat, era atunci redactor șef adjunct, Cezar Baltag, care, din nefericire, nu mai e printre noi. Nici Bănulescu.
G.D.: Cu ce ați debutat atunci? Ce ați scris mai întâi?
G.M.: Am debutat cu un eseu despre Ion Barbu care era pasiunea mea atunci.
G.D.: Ați îmbinat știința cu literatura.
G.M.: În total am publicat două eseuri și restul, poezie, pentru că, tot în perioada respectivă, îl cunoscusem și pe Leonid Dimov și, pe undeva, intrasem în cercul acela al „Onirismului estetic”. M-am întâlnit cu mai mulți, era și Ţepeneag…, mă rog, au fost mai mulți care ne-m întâlnit pe la Dimov pe-acasă și pe el Dumnezeu să-l ierte! Și atunci am debutat cu niște poezii care se înscriau puțin pe curent și în afară de asta, pentru că de asta vă spuneam de Dimov, unul dintre eseurile pe care le-am publicat a fost o comparație între el și Nichita Stănescu, „Doi poeți, două tendințe”, iar apoi a venit, de fapt, eseul despre Barbu care, a mai fost și comentat pe la Europa Liberă cum că l-aș fi interpretat nițel cam în neregulă, au zis unii și alții și, în condițiile astea, un timp nu am mai putut să public; pe urmă s-au calmat lucrurile, eram prea puțin important și am publicat numai poezii. Deci, pe scurt, asta a fost perioada ’70. Până în ’74 când nu se mai putea publica nimic mai ca lumea. Se întorsese Ceaușescu din Coreea de Nord și începuse ultima perioadă care a fost cum a fost.
G.D.: Bine, sigur, s-a întâmplat așa, dar Dumneavoastră ați decis să nu mai publicați.
G.M.: Eu am decis să nu mai public că nu mă mai interesa. Treaba asta cu scrisul este o stare naturală. Am vorbit, la început, de experiment. Eu mă tot „experimentez” și atunci, din când în când, mai pun și pe hârtie. A mai fost o ceva interesant…Nu știu cât ne putem întinde…
G.D.: Ne putem…
G.M.: Ceva interesant pentru că în ’70 l-am cunoscut pe Sergiu AlGeorge care, din nefericire, la scurt timp, a și murit. Se întorsese din India și de la el am avut o serie de cărți despre filosofia extrem-orientală, pe care le-am tras la xeros, unele dintre ele le mai am și acum, printre altele, Logica budistă a lui Theodor Scherbatsky; și am făcut pasiune pentru filosofia Extremului Orient. O să vă povestesc ceva interesant, din punctul meu de vedere: pe vremea respectivă mă apucasem să fac și yoga cu un instructor care, după nu știu câte ședințe – el trăise foarte mult prin Asia – ne-a oprit pe câțiva și ne-a spus: „Degeaba faceți posturi, degeaba faceți ce faceți, dacă nu conștientizați. Și dacă nu conștientizați, o să ajungeți, eventual, la performanțe să zic sportive și așa mai departe dar nu o să realizați nimic”. Și ne-a mai spus niște lucruri foarte interesante pe care l-am băgat imediat la cap. Și anume că „occidentalii conceptualizează. Ei vorbesc despre moarte ca un concept ca și când se poate aplica altuia, dar nu ție. Noi nu facem asta, noi experimentăm. Voi, occidentalii vorbiți de întoarcerea în timp și inventați o particulă, tahionul. Noi nu facem așa ceva. Noi experimentăm.” În momentul acela m-am lăsat de yoga și am început să „conștientizez” și am ajuns la niște stări foarte frumoase și interesante. Punct!
G.D.: Experimentând!
G.M.: Da. Experimentând pe mine.
G.D.: Deci nu numai literatură, mult mai mult de atât.
G.M.: Literatura, pe undeva, decurge din experiment. Experimente interioare, să le zic, sau cum vreți s-o luați.
G.D.: Mă gândeam la numele de scriitori pe care le-ați spus ceva mai devreme, scriitori pe care i-ați întâlnit înainte de a vă decide la ce facultate veți merge și, după aceea, în 1970 la Luceafărul și îmi dau seama că erau scriitori foarte importanți din generația ’60, începând cu Nicolaie Labiș…
G.M.: Foarte puțin cu Labiș…Nu pot să spun că împreună cu Labiș am avut discuții și așa mai departe. El a fost o singură dată în cenaclu. Cu restul ne întâlneam și după cenaclu la un pahar de vin.
G.D.: Ne putem da seama că Labiș a trăit foarte puțin dar e interesant că este cineva care l-a cunoscut, care l-a văzut și, după aceea, scriitorii din generația ’60 ca tip de literatură. Era întoarcerea acelor scriitori la literatura modernă, modernistă sau neomodernistă, cum s-a spus. Apoi, oniricii, care au debutat în anii ’70, erau de fapt în activitate în anii ’70 și care veneau cu altă direcție cum și Dumneavoastră ați spus că ați scris și un eseu atunci despre Leonid Dimov, altă direcție care ați experimentat. Deci ați cunoscut aceste direcții ale literaturii prin scriitorii pe care i-ați întâlnit și, evident, i-ați și citit. Și atunci, bănuiesc, că luând contact cu feluri diferite de literatură, nevoia Dumneavoastră de a scrie a mers mai departe și v-ați propus poate să experimentați, ca să ajungem la nou, așa cum s-a întâmplat după ’90 încoace.
G.M.: De fiecare dată când am scris câte ceva nu m-am înscris pe un curent anumit că așa am avut chef. De fiecare dată când ajungeam într-o anumită perioadă, dacă se potrivea cu un curent respectiv, era în regulă. Deci, practic, întotdeauna pe mine m-a interesat ce simt și ce gândesc și experimentez eu. Am scris pe o direcție sau pe alta, asta este altă treabă. Trebuie să vă mărturisesc că postmodernismul m-a enervat la culme, a fost o adevărată obsesie, una urâtă. Ori ca să scap de obsesia asta a trebuit să scriu o carte. Pentru că mă gândesc și asta simt, odată ce ai intrat în epoca Postmodernă, curentul postmodernist este cu totul altceva decât ce s-a întâmplat și se întâmplă în Postmodernitate. Și atunci a trebuit să scriu cartea. Același lucru mi se întâmplă în momentul de față. L-am avut, pot să-l consider mentor, pe Mihai Drăgănescu, care a fost președintele Academiei. Lăsând la o parte pozițiile politice pe care le-a ocupat, dânsul a scris o operă filosofică excepțională. Drept care, în ultimul timp,împreună cu Doamna Nora Rebreanu, soția dânsului, am tot încercat să readuc în lumină ceea ce a scris el, cu atât mai mult cu cât înainte de ’89, cărțile lui se vindeau „pe sub masă” la librărie. După ’89 până prin 2000 ele au continuat să se vândă bine și să se citească. După 2000 însă au intrat într-un con de umbră. Și interesul meu acum este legat de faptul că el s-a ocupat de Conștiință încercând să-l integreze pe Kant și pe Husserl. Iar „Conștiința” este acum – nu că este la modă – ea este foarte mult discutată astăzi în sensul de a fi posibil să se transfere conștiința omului pe calculator în cadrul „Inteligenței Artificiale”. Deci asta este obsesia mea acum și trebuie s-o termin pentru că ea durează de vreo zece ani și chiar trebuie s-o termin scriind o carte. Am încheiat această paranteză. Îmi cer scuze.
G.D.: Nu, e foarte important și interesant, mai ales că știu că sunteți coordonatorul, redactorul șef al unei reviste de filozofie a științei?
G.M.: Da, este o revistă a Comitetului Român de Istorie și Filozofie a Științei și Tehnicii al Academiei Române. Revista se numește Noema și am luat-o de la început, în anul 2002, inițiativă imediat însușită de Mihai Drăgănescu care a fost și primul director al publicației (pe vremea aceia, pe unde lucram, aveam niște posibilități de a asigura sponsorizarea ei). Din 2002 și până în prezent am tot dus-o, acum e foarte citită, publică și în română și în engleză sau franceză; publică nu numai autori din diasporă (că și asta am urmărit) dar publică și pe alții care nu aparțin diasporei.
G.D.: De fapt observam că ați reușit să aduceți în același spațiu al scrisului și experiența Dumneavoastră în domeniul științific și tehnic de care v-ați ocupat și experiența de literatură pe care ați trăit-o și parcurs-o și se poate înțelege în acest fel cam în ce constă experimentul și experimentarea la Dumneavoastră, domnule Gorun Manolescu. Dar cred că ar fi interesant pentru cei care ne ascultă să ne spuneți cum ați ajuns să fiți îmbrățișați de tinerii de la editura „Fractalia”.
G.M.: Tot publicând pe site-urile interactive, vă spun sincer, a fost o experiență foarte interesantă pentru mine, experiență și din alt punct de vedere pentru că acolo e mai ceva decât la un cenaclu, textul respectiv este comentat, trebuie să te aștepți, apar tot soiul de sarcasme; îți asumi riscuri și intri în joc atâta timp cât nu se depășește măsura și dacă se depășește, răspunzi la fel de dur și termini. Deci în acest context, l-am cunoscut, printre alții – am cunoscut foarte mulți, mai tineri sau mai în vârstă, pe site-urile astea interactive , am rămas prieten cu unii dintre ei, am cunoscut cel puțin trei poete foarte bune – l-am cunoscut și pe Felix Nicolau. Deci Felix Nicolau a publicat în Luceafărul o cronică despre …
G.D.: Dincolo de ironie și ironism, a publicat-o și în volum, ulterior.
G.M.: Și acum, pentru că eram într-o pauză în legătură cu Drăgănescu pentru ca să se mai așeze ideile, am selectat ce scrisesem, texte care au fost inclus în cartea asta (Fragmentarium: ficționale) și care mi s-a părut…nu știam dacă s-o public sau nu. Și l-am rugat pe Felix, i-am trimis textele și l-am întrebat: merită să public cartea sau nu? Mă rog, el a fost foarte entuziasmat și m-a recomandat la „Fractalia”; așa am ajuns să public cartea.
G.D.: Iulia Militaru, cu care am avut acum câteva săptămâni un dialog, era și ea entuziasmată ca și Felix Nicolau de ceea ce scrieți.
G.M.: Acum, cu Dincolo de ironie și ironism, am început să am experiențe cu unele edituri, experiențe avute și cu alte cărți pe care le-am mai publicat pe partea tehnică, edituri care procedează complet incorect față de autori. În sensul că, în afară de cei foarte cunoscuți, restul dacă e să publice o carte, o publică în regie proprie. Deci îți faci contractul, plătești cartea și ele nu respectă condițiile din contract ca să asigure o difuzare ca lumea. Nu mai vorbesc că nu fac marketing, reclamă…nu fac nimic. Îmi permiteți o mică glumă: când țineam cursuri de marketing la facultate, în deschidere le spuneam studenților că premiza de la care pleacă marketingul, este că doritori (clienți) se află pe toate drumurile iar marketingul este arta de a-i găsi. Le mai spuneam și că marketingul, ca orice meserie, e o artă, ca și promotion-ul, care se bazează pe tehnici și metode. Arta respectivă nu pot să v-o predau. Dar dacă nu învățați tehnicile și metodele despre care o să vă povestesc, veți pica la examen. Dar să nu vă închipuiți cumva că doar cu ele ați făcut marketing. Deci „Fractalia” este prima editură cu care am intrat în contact care nu numai că își respectă obligațiile contractuale, dar le și depășește.
G. D.: Să citim o mică proză din carte.
G.M.: Am să citesc „Moneda”:

„Moneda

Am intrat într-o cârciumă. De fapt un bar. Undeva la subsol. După o zi plictisitoare. O orgă de lumini amețitoare. Din cele care se rotesc constant. Cu diverse culori și nuanțe. Fleșuri care te aiuresc. M-am așezat chiar la bar. Am cerut ceva. O vodcă un whisky o tequila… Nu mai știu ce. Vream să mă amețesc de-a binelea. Să văd altfel lucrurile. Și ele chiar au început, încet, încet, să devină „altfel”… Lângă mine un oarecare. Cam anost. Oricum părea decrepit. Și în vârstă. Să fi avut 70? Nu, mai mult bătea spre 80. Haine mototolite. Niște ochelari cu lentile groase extrem de groase. Cum poartă unii care la următoarea schimbare de dioptrii (inutilă) de fapt n-o mai fac. Restul înfățișării n-o mai văd acum decât ca prin ceață. Mi-a spus cu o voce obosită, șoptită ceva. Parcă un nume. Să fi fost al său? Eu nu întrebasem nimic. Un nume care începea cu… C. Ba nu cu A. În orice caz nu cu A… Sigur cu B. Ba… Bu… nu Bo… Când mi-a șoptit numele prin ochelarii cu dioptrii imense fixa hipnotic, alături de un pahar înalt cu o băutură răcoritoare probabil, o monedă. Într-un echilibru ciudat încremenită pe cant. Fleșurile se reflectau la fel de ciudat și hipnotic în cele două fețe ale monedei sub rotirea luminilor care nu înceta. M-am concentrat asupra monedei. Ceva și mai ciudat se întâmpla. Ei bine avea amândouă fețele identice. Și totuși… și totuși una sclipea stins vetust ca argintul vechi care prinsese un strat de o anumită cocleală lăsând unele părți intacte. Ca și când ar fi fost curățate recent. Cealaltă părea nouă puternic strălucitoare atunci turnată. Când și-a luat privirea de la ea s-a culcat cu un mic zornăit pe una din fețe. Mi-a întins-o fără nici un cuvânt.
Am băgat-o în buzunar.
Acum mă uit la ea. Este o monedă obișnuită de cinzeci de bani (noi RON). Cu fața și reversul diferite. Nici vorbă să fie de argint. Fac un efort. Încerc să-mi amintesc numele. Era Boris nu Boian poate Borg… Ba nu, precis Borges. Și parcă a mai zis ceva… despre Ianus și… viață și moarte

Îi rămân îndatorat Cameliei-Aura Barbu pentru această traducere apărută în EgoPHobia:

I walked into a tavern. Actually a bar. Somewhere underground. After a boring day. A symphony of lights. Of those that spin constantly. With different colours and shades. Flashes that make you dizzy. I sat down right at the bar. I ordered something. A glass of vodka, whiskey, tequila… I don’t remember what any more. I wanted to get really drunk, to see things differently. And very slowly they actually started to become “different”… Next to me there was some guy. Kind of dull. He seemed decrepit anyway. And old. He must’ve been 70? No, he seemed about 80. Crumpled clothes. Some glasses with thick lenses, extremely thick. The type of glasses that some people wear after they (uselessly) change their dioptres and they don’t actually wear them. Now I only have blurry memories of the rest of his appearance. He whispered something to me in a tired voice. A name I think. Could it have been yours? I hadn’t asked anything. A name that started with… C. No, with A. Definitely not with A… Certainly with B. Ba…Bu…no, Bo… When he whispered the name, he had a tall glass of soda, and he stared hypnotically through his thick lenses at a coin, probably. Stuck in an odd balance on the edge. The flashes were also weirdly and hypnotically reflected in both of the coin’s sides under the continuously spinning lights. I focused on the coin. Something weirder was going on. Well, both sides where identical. However… however, one of them was shining dimly, obsolete, like the old silver that has a layer of verdigris and some clean parts. As if it had been recently cleaned up. The other one seemed barely made, new, and shined brightly. When he turned his head away from the coin, it fell on one side, with a small rattle. He gave it to me without a
word. I put it in my pocket.

I’m looking at it now. It is a normal coin of fifty bani. With different heads and tails. No way it’s silver.
I make an effort. I try to remember the name. It was Boris… not Boian, maybe Borg… No, I’m sure it was Borges. And I think he said something… about Ianus and… life and death.”

G. D.: Acesta este un extras din Fragmentarium: ficționale, cartea apărută la sfârșitul lui 2017 la editura „Fractalia” și semnată de Gorun Manolescu. Aici, în acest volum, sunt și poeme. Însă spuneați că în anii ’70 când ați debutat cu eseuri, ați debutat și cu poezie și ca să vedem diferența, evoluția poate, schimbarea în ceea ce scrieți, aveți vreun poem scris în acea perioadă și putem să-l auzim?
G.M.: Dacă cineva o să aibă curiozitatea să se uite la ceea ce am scris atunci și să compare cu ce scriu acum, va constata că este vorba de doi autori diferiți. Poezia se numește „Trandafirul coasei” și este următoarea.
„Trandafirul coasei

Să ne iubim – Prințesă – sub stelele ce ard
Azi Prințul rătăcește într-un cotlon pierdut
Cometele-n derivă mai spun că l-au văzut
Jucând cu universuri posibil biliard

În lumi ce oglindite și paralele curg
Noi vom pieri – Prințesă – sintagme de candoare
Ne-or hăitui-n desișul din nesfârșitul rug
Cuvinte-n versuri stranii – lungi câini de vânătoare…

Și poate amintirea acelui Prinț nebun
Ne va ascunde – calmă – sub clipe moi de vis
Când îngerii la cazne sublime ne supun
Cătând infernuri tandre în stinsul paradis

Cât trandafirul coasei lucește fără fard
Să ne iubim – Prințesă – sub stelele ce ard”.
G.D.: Am înțeles că postmodernismul nu v-a încântat peste măsură…
G.M.: Nu că nu m-a încântat, m-a obsedat la modul urât. Dar postmodernismul a avut și el rolul lui. A bulversat lucrurile. Dar le-a bulversat urât. Pentru că el în loc să meargă pe idea de a te adapta impredictibilității, el merge pe un subiectivism exacerbat. Cei de la Iluminism încoace căutau să meargă pe „rațiune” și așa mai departe, în schimb postmodernismul decretează că subiectivitatea poate să țină lucrurile în mână și să creeze alte realități. Cam asta ar fi.
G.D.: Și asta se poate vedea și în eseurile pe care le-ați scris, măcar din unele dintre ele. Dar pentru că trebuie să încheiem, am ajuns la finalul discuției de astăzi, întrebarea este dacă, după această carte, mai urmează ceva?
G.M.: Mai urmează, dar mi-am propus ca anul acesta să termin musai cartea cu Drăgănescu. Apoi, pentru că deja am o serie întreagă de eseuri apărute tot așa pe site-uri interactive, va urma Fragnentarium: Puterea Tăcerii, pentru că mă interesează extraordinar de mult ce poate spune Tăcerea. Și, dacă-mi permiteți, voi încheia cu o poveste Zen. La un Maestru Zen tot veneau unii și alții și îl întrebau tot soiul de lucruri. El nu răspundea. În schimb avea lângă el un discipol care răspundea perfect citând din scripturile lor de plecau vizitatorii nu numai lămuriți, dar gata convertiți. La un moment dat vine unu și tot așa întreabă și întreabă, discipolul îi tot răspunde și acesta entuziasmat se adresează Maestrului: „Magistre, discipolul acesta al tău trebuie să fie foarte aproape de Iluminare!” La care a deschis și Maestrul gura: „Fii serios! Citește prea mult!” Asta este Puterea Tăcerii. Ea face apel la acea intuiție care te înscrie pe fluxul schimbării. Asta fac cei cu Zen-ul. Nu-i interesează religia, nu-i interesează nimic. Îi interesează doar să fie pe fluxul naturii și al schimbării. Atât!