poeme de Fred D’Aguiar

(egoRainbow)

traducere & prezentare: Monica Manolachi

Fred D’Aguiar s-a născut în Londra în 1960 într-o familie guyaneză, și-a petrecut copilăria în Guyana și s-a întors în Marea Britanie în adolescență. Înainte de a urma studii africane și caraibe la Universitatea din Kent, în Canterbury, s-a specializat ca asistent medical de psihiatrie. Volumul său de debut, Mama Dot (1985), reflectă cu nostalgie viața și obiceiurile din Guyana prin intermediul unui personaj feminin exemplar. Cu volumul Airy Hall (1989), dedicat satului unde a fost crescut de bunici, D’Aguiar a primit premiul național pentru literatură în Guyana. British Subjects (1993) abordează problematica migrației și a multiculturalismului prin prisma interiorizării conflictelor sociale și a memoriei personale racordate la cea colectivă. Bill of Rights (1998), un volum despre trauma transculturală produsă de masacrul din Jonestown (Guyana) din 1978, a fost nominalizat pentru premiul T. S. Eliot. Poemul narativ Bloodlines (2000) tratează despre dragostea dintre o sclavă și fiul unui proprietar de plantație din sudul Statelor Unite ale Americii. Fred D’Aguiar este și autor de romane și piese de teatru cu tematică postcolonială. De pildă, romanul Feeding the Ghosts (1997) are la bază istoria unui băiat care a supraviețuit unui transport de sclavi transatlantic, când a fost aruncat peste bord împreună cu alți 132 de oameni. În prezent, D’Aguiar este profesor de engleză și director al programului de scriere creativă la Universitatea din California, în Los Angeles.

 

Biroul de obiecte pierdute

 

În dimineața aceasta sunt

mai puțin decât eram aseară.

M-am dat jos din patul ce purta

numele meu, am aprins o lumină

care nu m-a recunoscut,

m-am uitat în oglindă și am văzut

cum parcă trăiam viața

altcuiva, am încercat să urc

înapoi în pat, dar l-am găsit ocupat

de acela care dormea în el

aseară și dormea încă

dus, cu o expresie pe chip

mai senină decât a mea.

 

M-am așezat la un birou ciudat,

unde genunchii nu încăpeau

în spațiul de dedesubt,

țineam un pix pe care stângaciul

de mine îl folosea ca pe foarfece sau

desfăcător de conserve într-o lume

nu tocmai pe gustul meu.

 

 

 

Autobiografia unui jad

 

Am zăcut un mileniu într-o albie înghețată,

până când gravitația a lansat ciocanul tainic

și a eliberat un râu pentru o matcă a mea.

Curenții m-au purtat la vale –

un trafic într-o singură direcție.

M-am făcut mic și mi-am format obiceiuri.

 

Râul a curs și a erodat și s-a uscat.

Pe urmă am fost spart în două de un om străin

care mi-a vrut inima, un miez luminos,

pentru iubita lui. A aruncat cele două jumătăți

pe un munte cu alte asemenea bucăți,

până când m-a învăluit mâna unui copil,

 

câte o bucată în fiecare palmă,

apoi m-a unit în buzunarul din partea dreaptă,

într-un loc întunecat și cald, lângă coapsă.

Pe urmă a fost borcanul de pe care cineva s-a străduit

să scoată eticheta, așezat pe raftul șemineului unde

am văzut dragostea de la miezul nopții și dispariția ei.

 

Am simțit briza lacului – rezerva de apă a orașului –

înainte ca el să mă ia, mai întâi partea stângă,

și să se încline un pic spre stânga și să mă arunce

cu praștia umărului său larg.

Am sărit pe suprafața acelui lac tremurat,

ca și cum chiar mi-aș fi dorit să ajung dincolo.

 

Am vrut să ajung în mijloc, în partea aceea

unde apa prinde rădăcini adânci și e foarte calmă.

L-am auzit chiuind când a strigat numărul de sărituri.

M-am oprit și am așteptat cealaltă jumătate.

M-a luat în palmă și m-a aruncat din nou, a numărat

și a exclamat strigând exact același număr

 

ca mai devreme: mersul meu pe vârfuri,

balerina din mine, eu în elementul meu,

semnul meu, big bangul meu invers, mai mult aer

decât piatră în acele momente,

pe obrajii aceia cu gropițe a căror indiferență

m-a scos din toți pepenii.

 

Am alunecat împreună aproape la fel de clar

cum ne desfăcusem. Tot ce mai aveam nevoie acum

era inima care mi se furase. M-am rugat ca

iubita în mâinile căreia se afla să-și facă drum

spre acest lac, să vâslească până spre centrul său,

să se scufunde pe deasupra mea.

 

 

 

Ultimul sonet despre sclavie

(După Hogarth)

 

Pune-ți mâna pe umărul meu, stăpâna mea.

Mâini atât de gingașe n-ar trebui să plutească prin aer,

ci să descopere locuri vaste unde să-și găsească odihna.

Și fiindcă umerii, capul și părul ce îl împodobește

îți aparțin cu totul, fie ca mâinile acelea

să-și afle tihna oriunde pe mine, ci nu le lăsa

la voia întâmplării, să nu fie inerte și nici

să nu apară ca și cum nu ar avea un scop măreț.

 

Mâinile care nu cunosc peria de curățat

și nici greutatea lucrurilor – poate doar lănțișorul

sau rochia, ciorapii ori sarafanul pe care le aranjează –

nici nu sunt mâini, ci fluturi în lesă.

Să fluture, să se repeadă, dacă trebuie, dar, te rog,

când se liniștesc, să mă fericească pe mine.