de Roberto Bolaño
traducere: Mina Decu
Aducem mulțumire pentru sărăcia noastră, spuse tipul îmbrăcat în zdrențe.
L-am văzut cu ochii mei: hoinărea printr-un sat de case sărăcăcioase,
făcute din ciment şi cărămizi,
între Mexic şi Statele Unite.
Aducem mulțumire pentru violența
noastră, spuse, chiar dacă e sterilă, ca o fantomă, chiar dacă nu ne duce nicăieri,
nici drumurile astea
nu duc nicăieri.
L-am văzut cu ochii mei: gesticula
pe un fundal roşiatic
care rezista negurii, ah,
înserările astea de graniță,
citite şi pierdute pentru totdeauna.
Înserările care l-au înveşmântat pe tatăl Lisei
la începuturile anilor cincizeci.
Înserările care l-au văzut pe
Mario Santiago trecând
în sus şi în jos, degerat de frig, pe bancheta din spate
a maşinii unui contrabandist.
Înserările
infinitului alb şi ale infinitului negru.
L-am văzut cu ochii mei: părea un vierme, cu sombrero de paie
şi privire de asasin
şi călătorea prin satele din nordul Mexicului,
de parcă umbla pierdut,
evacuat din minte,
evacuat din marele vis, el, dintre toți,
iar vorbele lui erau, măiculița mea,
terifiante.
Părea un vierme cu sombrero de paie,
haine albe
şi privire de asasin.
Şi călătorea ca un titirez
prin satele din nordul
Mexicului
fără a îndrăzni să facă pasul,
fără a se decide
să coboare în D.F.
L-am văzut cu ochii mei
plecând şi venind,
printre vânzători ambulanți şi
bețivi,
temut,
cu verbul turbat pe
ulițele
caselor din chirpici.
Părea un vierme alb,
cu un Bali între buze
sau cu o Delicados fără filtru.
Şi călătorea prin vise, de la un capăt la altul,
la fel ca o râmă,
zgurmându-şi disperarea,
mâncându-şi-o.
Un vierme alb cu sombrero de paie,
sub soarele din nordul Mexicului,
pe pământurile îmbibate de sânge
şi de vorbe muşcătoare de graniță, poarta Corpului, pe care a văzut-o Sam Peckinpah,
poarta Minții evacuate,
biciul biciului şi blestematul de vierme alb acolo,
cu sombrero lui de paie şi cu
chiştocul atârnându-i de buza de jos, având aceeaşi privire de asasin dintotdeauna.
L-am văzut şi i-am zis am trei umflături în cap
şi ştiința deja nu-mi mai poate face nimic.
L-am văzut şi i-am zis dă-te din calea mea, muistule,
poezia e mai curajoasă ca oricine,
pe pământurile imbibate de sânge mi-o iau la labă, Mintea evacuată abia de-mi clatină simțurile.
Din coşmarurile astea voi păstra
doar casele astea amărâte,
ulițele astea măturate de vânt
şi nu privirea ta de asasin.
Părea un vierme alb, cu sombrero-ul lui de paie
şi cu pistolul automat de sub cămaşă
şi nu se oprea din vorbit, singur sau cu oricine,
despre un popor care avea
pe puțin două sau trei mii de ani,
de pe-acolo din nord,
aproape de granița cu Statele Unite,
un loc care încă mai exista,
să zicem patruzeci de case,
două cantine,
o tarabă cu de-ale gurii,
un popor de spioni şi de asasini,
aşa ca el,
case din chirpici
şi patio-uri cimentate,
unde ochii nu se desprind de orizont
(de orizontul ăla de culoarea cărnii,
ca spinarea unui muribund).
Şi ce vă aşteptați să apară pe-acolo?, l-am intrebat.
Vântul şi pulberea, poate.
Un vis minim,
dar în care era înfiptă toată obstinația lui, toată voința.
Părea un vierme alb, cu sombrero-ul lui de paie şi cu o Delicados atârnându-i de buza de jos.
Părea un chilean de doş’doi de ani
intrând în Café La Habana
şi scrutând o fată roşcată, aşezată în spate,
în Mintea evacuată.
Părea plimbărelile
la ore târzii
din noapte, ale lui Mario Santiago.
În Mintea evacuată.
În oglinzile fermecate.
În uraganul din D.F.
Degetele tăiate creşteau la loc
cu o rapiditate surprinzătoare.
Degete tăiate,
frânte,
împrăştiate
prin aerul din D.F.