de Alex Șuțiu
Lumină și întuneric, frică și speranțe, date și dezolare, interfețe și lumi virtuale. Aceasta este Marea Metropolă, locul curat și ferit pentru cei corupți și bogați dar și cel al fricii și speranțelor pierdute pentru locuitorii din zonele marginale și întunecate. Orașul înghite tot, oameni, bani, vieți, vise. Paraziții lui sunt politicienii, infecția activă sunt forțele de ordine iar păduchii bine ancorați în piele sunt navigatorii interfețelor. Organismele simbiote sunt drogații fluxurilor informaționale, iar rețeaua vieții acestuia sunt milioanele de servere întrepătrunse prin unde si cabluri ce nu pot fi numărate.
Pereții înnegriți ai unei suburbii reflectă decadența fizică și morală. Cerul începe și el să împrumute din tonurile închise ale clădirilor, ajungând curând de la amurg la noapte întunecată. Sateliți orbitali brăzdează cerul părând niște stele care au decis brusc să se îndepărteze și ele de locul blestemat. Fațadele clădirilor cu zece, douăzeci de etaje se înalță ca niște monoliți hâzi iar negreala siluetelor acestora este spartă de luminile sporadice care apar la ferestre. Aici, la marginea metropolei, oamenii uită de ceea ce întrezăresc în centrul orașului. Uitarea se realizează mai rar prin somn și mai des prin droguri de natură chimică sau informatică.
Într-unul din apartamentele tip cub, o siluetă uscată stă rezemată într-o poziție nenaturală de unul din pereții a ceea ce s-ar putea numi un living. În șezut, picioarele bărbatului stau întinse în timp ce spatele parcă împinge peretele de un alb murdar. Un kit de realitate virtuală îi acoperă ochii, cablul acestuia fiind cuplat la una din mufele unei unități centrale masive plasată strategic lângă o masă de lucru. Unul din capacele metalice ale acesteia este demontat, lumini verzi care simulează fluxuri de date putând fi văzute în interior, în timp ce componente electronice funcționează la temperaturi mari scăldate de lichidul incolor dintr-o butelie de răcire. Un alt cablu pornește din unitate și se termină într-o mufă conectată la portul de date atașat pe partea posterioară a craniului bărbatului.
Jack este unul din locuitorii Metropolei. Deși nu poate avea încă statutul de drogat informațional, se îndreaptă cu pași repezi către îndeplinirea obiectivului în sine. În fiecare seară, fluxuri de date de mare viteză îi aduc în fața ochilor fie imagini ale unor păduri de mult uitate fie jocuri violente de tip simulator în care protagonistul reușește să destrame ierarhii și să distrugă dictaturi în cele mai sângeroase moduri imaginabile.
Brusc, lumina verzuie ce colorează lentilele kitului pălește, iar bărbatul ia în mâini ochelarii de augmentare și și-i așază cu grijă în poală. Cu o mișcare cam bruscă extrage mufa din portul cranian și o lasă să cadă pe covorul murdar și plin de pete de mâncare și alcool. Cu câteva gemete surde, se ridică de lângă perete și își aruncă privirea către display-ul mic pe care se derulează un live-stream din centrul orașului. Câteva mașini electrice ard în timp ce o parte din forțele de ordine aleargă aparent haotic printre resturi. De cealaltă parte a străzii un grup de oameni îi sfidează în timp ce descarcă spre aceștia muniție incendiară. Cartușele se lovesc de scuturile masive care iau foc si apoi se sting la fel de repede.
Jack zâmbește spre display și apoi cu un gest îl reduce la tăcere. Camera devine mai întunecată, doar ecranul unității centrale afișând un mesaj luminos care îl invită înapoi în lumea virtuală.
Fereastra cubului locuibil se deschide către altă clădire înnegrită și decadentă. Sentimentul de neputință îl lovește în plin alături de cel de disperare, dar și de gândurile bine cunoscute. Jack surâde neputincios și le lasă să-și facă de cap în timp ce îmbracă o jachetă de piele neagră uzată și deschide ușa apartamentului. Iese în întunericul holului care miroase a mucegai și coboară scările până la ieșirea din blocul turn.
Un miros dezolant de fum și circuite încinse îi lovește nările imediat ce face primul pas către stradă. Gândurile de suicid se accentuează și se derulează la fel de repede ca iluziile din interfață. Spânzurătoare, electrocutare, suprasarcină a implanturilor craniene, plonjon în gol, supradoză de chimicale, supradoză de date… Atâtea moduri de a părăsi un oraș mizer și o realitate care nu mai aparține de mult tuturor locuitorilor planetei.
Spre deosebire de ceilalți locuitori izolați ai suburbiei, Jack are însă un avantaj, acesta fiind contactul cu lumea de la marginea orașului, fărâma de natură urbanizată, locul în care te poți retrage și poți chiar părăsi liniștit toată mizeria existenței.
Jack intră într-o dugheană alipită clădirii în care locuiește și iese din ea cu o cutie de poșircă semi alcoolică. Apoi își introduce in portul de date cranian o mică memorie portabilă. O melodie se derulează pe ritmuri lente și alerte, o combinație de reflecție și haos.
“Today is a good day to die,
But I won’t die while you’re around,
I might be worth no shit to them,
But I am worth the world to you.”
Bărbatul zâmbește din nou și merge mai departe. Motivul pentru care nicio zi nu era destul de rea ca să mori dispăruse, îmbibat de mizeria orașului. Plecase într-o zi și tot ceea ce lăsase în urmă fuseseră un mesaj și câteva flacoane goale de chimicale asimilabile rapid. Jack nu ştia dacă era moartă sau vie, însă biletul nu lăsa loc de interpretări faptului că nu avea să se mai întoarcă. Lăsase în urmă un nume, Diana, un gol imens și un început de pantă descendentă către autodistrugere si plăceri în interfață, iar Jack le experimentase pe toate. Îți puteai prăji creierul de 10 ori mai eficient cu interfața decât cu chimicalele de pe piață, de asemenea de 1000 de ori mai plăcut.
O ploaie ce pare a avea picături negre cade încet în lumina albă a stâlpilor de iluminat. Curând însă șirul acestora ia sfârșit în timp ce bărbatul termină cutia de băutură și se apropie de granița orașului. Piesa se derula în continuare obsesiv:
“Today is a good day to die,
Come take me with you into the void,
No soul can reach us where we are,
As this world will crumble and fall.”
Jack urmează peninsula îngustă ce mușca din suprafața lacului de acumulare de la marginea orașului. Este un loc întunecat, dar luna și stelele au decis să îl lumineze. Ploaia lasă în urmă doar o umezeală stătută, iar pe țărmul lacului întins pe multe hectare se văd focuri pornite de cei mai puțin norocoși în a se integra în lumea Metropolei. Apa este mată și reflectă fad lumina lunii. Câteva cheiuri scurte, străjuite de arcade din piatră albă, plutesc parcă fantomatic deasupra suprafeței apei.
Jack se gândește că nu e un loc chiar atât de nepotrivit pentru o moarte subită. Apa neagră ar trebui să fie de ajuns pentru a înghiți unul din sufletele pierdute ale orașului mizerabil. Oftează și scoate din buzunar o funie pe care o leagă iscusit de una din bucățile de piatră ce au făcut parte odată din arcadele în ruină. O bucată de piatră albă, luna și stelele ca ultim tablou al vieții, apa neagră, chinul și apoi liniștea…. Diana, o frântură de viață în locul greșit, interfața, Metropola. Jack speră ca într-o zi Metropola să ardă din temelii alături de paraziții corupți ce locuiesc în ea. Mâinile îi tremură puțin în timp ce ridică piatra grea. Funia prea scurtă nu îl lasă să se ridice complet în picioare și îl trage de piciorul legat. Încă o mișcare și nimic nu va mai exista..
Brusc dă drumul pietrei pe chei și sare înapoi, căzând pe spate în timp ce extrage de la centura pistolul cu raze laser de putere mică. Îl ține îndreptat către apa neagră și cu un aspect aproape solid. Aproape de chei, pe jumătate ieșită din apă, stă o femeie. Aceasta, probabil înotând, se apropie de cheiul de piatră și își sprijină coatele de piatră în timp ce se uită la Jack.
– Ce cauți tu aici și cum poate cineva supraviețui în apele de la marginea orașului? spune acesta.
Vocea femeii pare a avea tonalități din altă lume.
– Nu tot ceea ce pare mort este într-adevăr mort. Nici cei ce vor să moară nu reușesc mereu să-și găsească drumul căutat. Ai venit aici căutând moartea, la fel ca mulți dintre locuitorii Metropolei. Mulți dintre ei se odihnesc pe fundul lacului. Diana nu este aici, dar probabil că asta nu contează prea mult. Ceea ce cauți tu este sfârșitul în timp ce eu îți voi propune o alternativă.
Jack privește stupefiat către femeia care încă înoată în apa infestată. Pielea ei este albă, reflexii albăstrui apărând acolo unde lumina lunii o întâlnește. Ochii ei sunt de un albastru adânc, iar părul lung si drept este o combinație de roșu aprins și șuvițe verzui. Degetele de la mâini par a fi mai lungi decât ale oamenilor obișnuiți. Femeia rostește în continuare:
– Apropie-te și ascultă. Azi nu vei muri. Te eliberez de puterea de a dispărea dintre cei vii.
Vocea femeii pare aproape un ordin. Aproape ca prin vis, Jack își dezleagă piciorul de frânghie și se apropie puțin de apariția bizară. Inițial dorea să o întrebe cine este și ce caută în apă, dorea mai ales să știe ce fel de glumă proastă vrea să fie toată această întâmplare, însă ceva din atmosferă nu îl lasă să se conecteze cu realitatea. Pare că totul depășește granițele înțelegerii că că femeia nu are de a face cu vreun locuitor al orașului pus pe glume proaste.
Jack vorbește pe un ton stins, frica fiind noul sentiment care intră în scenă:
– Cine ești tu? De ce te afli aici?
Femeia i se adresează pe același ton misterios și totuși imperativ:
– Lacul acesta se află aici dinaintea Metropolei, dinaintea Interfeței sau a orânduirilor umane. Numele meu este Eona. NOI locuim în mai multe așezări de acest fel însă, deocamdată, această informație nu îți este de niciun folos. Am un târg pentru tine, deoarece ai venit aici să mori. Ai venit să lași în urmă tot și asta este ceea ce îți pot oferi. Însă totul are un preț. Tu vei uita tot, însă acest lucru te va costa promisiunea de a proteja acest loc prin orice mijloace. Acceptă darul meu și uitarea a tot ceea ce duce către distrugere. Îți ofer un scop și ceea ce ai pierdut, sentimentul de a aparține unui loc, dar și sufletului cuiva. Apropie-te și revendică-ți darul și responsabilitatea.
Jack întinse mâna către mâna femeii. Neașteptat, aceasta era caldă. Fețele celor doi se apropiară și se uniră într-un sărut prelung. Bărbatul simți cum existența sa veche se scurge din el alături de toată mizeria si dezolarea interioară cauzată de Metropola blestemată. Tot ceea ce putea vedea după sărutul femeii era chipul acesteia, imagine care îl umplea de fericire. Vocea ei caldă nu i se mai păru amenințătoare, iar în fiecare seara Jack o aștepta pe chei lângă lac.
Câteodată așteptarea lui începea din timpul zilei. Descoperi că mâncarea și băutura erau doar lucruri savurate din plăcere și total irelevante pentru funcționarea organismului. Lacul devenise a doua sa casă, iar noaptea înota alături de protectoarea și iubita sa Eona.
….
Oamenii Metropolei îl cunoșteau pe bărbatul de pe malul lacului. Din timpul zilei și până seara acesta se uita in largul apei, probabil un alt suflet pierdut nebuniei căreia cădeau pradă mulți dintre dependenții de chimicale sau interfață din suburbii. Orașul crescu și se dezvoltă, regimuri căzură și se ridicară prin lupte sângeroase. Metropola se extinse ca suprafață, însă niciodată către latura dinspre lac. Apa poluată si mată rămăsese mereu o graniță a civilizației, sfârșitul suburbiilor și ieșirea din Metropolă, etern vegheată de bărbatul care îi străbătea malurile.
….
Mirosul înțepător de fum se lăsa ca o pătură nocivă peste oraș iar bărbatul străbătea malul lacului cu o singură țintă, cheiurile de piatră. Arăta la fel ca în ziua în care dorise să dispară, același om, aceleași haine, același chip de memorie audio în portul intra-cranian.
“Come night and fall above us all,
Come home my love meet me again
Where I have heard your voiceless call,
Where you will wipe away all pain.”