~jur’noir~
de Ion-Daniel Pestrea
Zi după zi, plutesc spre serviciu, cu ochii ieșiți din orbite. Viața pe Carbo nu-mi priește, deocamdată. Organismul meu duce o luptă eroică. Sunt un cazan sub presiune, un samovar pe foc. Ca să regularizez șuieratul din urechi-senzația e că un curent de aer circulă prin ele, dar nu poate fi așa, nu?- care-mi umple capul, scot limba des și cât pot de mult. Are efect!
Oricum, sunt foarte dezamăgit. Condițiile de aici sunt mizerabile. Firma de recrutare îi făcea o reclamă nerușinată acestui satelit, acestei colonii anume. Likeleia…pe Carbo. Nu e o destinație turistică, cum au făcut-o ei să pară. Nu e nici măcar un oraș oarecare, cenușiu.
Mă lupt pentru fiecare suflare. Smogul vătuit, gălbui, nu ajută deloc și scade vizibilitatea. E superb că pot face aceste salturi lungi, balistice, la fiecare mângâiere a solului cu talpa.
Dar, de câteva ori, m-am ciocnit de ziduri, și o dată am aterizat în poalele unei statui colosale, care înfățișa un zeu bărbos, primordial.
Neoanele aprise sunt lumini de avertizare pentru pietonii plutitori în ceață: unele străzi și intersecții au prea multe, altele, deloc.
Suntem puțini, totuși.
Unde sunt toți în orașul despre care se vorbea, pe Tenebrosa, c-ar fi supraaglomerat?
Unde-i puzderia, unde-i freamătul.
Motto
“Revolta mea e universală și ține, mai ales, de faptul că sunt bun de nimic.”
Eohar își face selfie din cuvinte
“Am confecționat aripi de hârtie și am încercat să zbor. Așa s-a născut Bandan, personajul. Sunt eu, sar cât de sus pot, e o înălțare spirituală. Am plumb în bocanci, dar asta nu mă împiedică să gesticulez cu abnegație.”
Eohar încearcă o poziționare în raport cu personajul său, Bandan; din care se vede că el ar fi un Bandan fără aripile de hârtie; nu știm încă ce avantaj conferă acestea lui Bandan, sau dacă…
“Prin crearea unui personaj, substanța autorului este afectată. Dar se poate ca el să nu fie conștient de asta.”
O ipoteză din eseul “Căpiere și plictis”, care cuprinde cel puțin un concept îndoielnic; mai mult un joc de cuvinte, la drept vorbind (iar acest adaos, după virgulă, este parazit, dar plăcut, agreabil; un parazit agreabil)
“Meseria asta, muncitor necalificat în câmpul limbii, mă duce deseori pe culmile îndoielii. De ce, de ce, de ce oare? Dar e prea târziu pentru o recalificare/calificare…Măcar așa, apropiații mă tolerează prin vecinătatea lor.”
Un calcul al lui Eohar
“Dintr-o mentalitate de looser nu poate apărea un personaj de succes. Cum să faci din guano, bici împletit?”
Diagnostic al Deliciei, cu privire la rătăcirile de scriboman (bing! cuvânt nou=100 puncte) ale lui Eohar
“Că tot îi plac lui cuvintele noi-nouțe, inventate…Scrie despre viața lui veche, non-sensică, într-o limbă formulaikă…grețos…evită perioada de grație a relației noastre, când, în sfârșit, s-a materializat și el pe lumea asta. A! și bing! bing! două cuvinte nemaivăzute, 200 de puncte!”
Delicia ține să demonstreze că și ea poate inventa cuvinte; în eseul “Arată-i că ești mai bună, în orice situație”
“Toate ficțiunile sunt autobiografice.”
O formulare șocantă, căutată, a lui Eohar
“Vedeam ideile, dar trebuia să le și prind, nu-i așa?”
Fragment din povestirea “Interviu imaginar”, scrisă de Eohar
“Frica se transmite ereditar, de la autor la personaj.”
Eohar, prin vocea lui Bandan
“Mi-am lipit tâmpla de pământ și mi-a plăcut.”
Bandan, în mintea lui Eohar
“Când mă vezi că râd ca un prost și vorbesc singur, înseamnă că scriu, cât de cât. Chiar și un paragraf poate avea efectul ăsta asupra mea.”
Eohar o liniștește pe Delicia, care crede că e nebun
-Numele din nou, vă rog? suspină protocolista. Era clar, pe el nu-l avea în calcul pentru acea zi, el era o povară spontană, el, materializat din smogul vătuit, galben și ponosit, el, un emigrant scofâlcit care se înfoia cu manuscrisele lui mucegăite, îi băga ei în ochi coadă lui de păun găurită și roasă, asta simțea protocolista când îl vedea, nu era prima dată, nici ultima, cu siguranță, știa pe de rost totul despre el, ce încăpățânat, cineva să-i dea o lecție, legile nu-s bune, îi lasă pe toți cârpacii să bată la ușa zeilor. În ce lume trăim! gândi ea.
-Meseria? Vă rog! Vârful extrafin al peniței desena forma șerpuită a literei S, deja, în aer, o expresie vie a urgenței care, în schimb, nu se vedea pe fața pudrată, imperisabilă. Scria cu un toc transparent de cristal, foarte scump; mecanismul cu piston se vedea limpede; la fel, și gândăceii de cerneală striviți înăuntru; după culoarea purpurie lăsată pe foaie, ei aparțineau speciei Tenebrio molitor, calculă Bandan. Rari și scumpi, aduși de traficanți tocmai de pe Insula Berbecula, din străfundurile-dacă se poate spune așa-mlaștinii Mustipal Ros, dincolo de barajul vegetal format de Astrofita Ciclopică. O creație a zeului Malakoff, gândăceii Tenebrio molitor. Părintele lor era o figură controversată a panteonului minor. Alungat din oraș, devenise bucolic. Zeii mici pățeau asta, nu era primul. Făcea insulițe, insecte, peisaje simple, ființe elementare, modela meduze, melci, nuferi.
Motto
“Sunt espertă în cariera pe care o am. Sunt, de asemenea, espertă în perfecțiune, în general. Vorbesc două milioane de limbi. Pot învăța una la cinci minute. Maxim cinci minute! Am 99 de diplome acreditate. Dețin 21 titluri de Supremă. Sunt Magistrală în Psihopenetrare Profundă, Psihornicologie, Obnubilare transformațională subcuantică, etcetera, etcetera. Deviza mea? Sunt Omniextralux, sunt Arhimultimega, sunt Poliperfectă și Maximă, și voi fi etern imortală în vecii nemuririi!”
Fragment din interviul cu Suzanka Supraumana, cariereasă mondială, portăreasă a zeului Pangol
“Nespălații ăștia veniți din rural sunt plini de bacterii.”
Suzanka Suprema și Magistrala
“E un grafoman pursânge. Nu știe nicio poveste care să merite spusă. Transformă logoreea internă în scriboree sau scrisoree sau graforee, cum s-o numi. E mania unui maniac, nimic altceva. Traforaj cu limba.”
Suzanka Suprema despre Bandan
“Cartea la care scria era, tot mai mult, un vehicul spre obnubilare.”
Citat din eseul “Căpiere și plictis”
“Arta grifonajului nu-i aducea niciun chior. Vacuola în care trăia devenea tot mai mică. Se temea, pe bună dreptate, că-n cele din urmă va fi resorbit în măruntaiele orașului.”
Situația lui Bandan nu e roz, după cum observă Faralfil Yomisdanus în cartea sa “Dilema porcarului”
“Dacă îți pierzi mințile puțin câte puțin, nimeni nu va observa.”
Din eseul “Hohot și delir în paradisul vortex”
“Pentru a studia fauna fluviului, vom folosi dinamită. Așa, practic tot ce mișcă în apele lui tulburi va ieși la suprafață, cu burta în sus. Vom culege și vom clasifica. Ne vom edifica și vom elucida.”
Procedura cu dinamită-clasică în instituțiile de pe Tenebrosa și Carbo-Likeleia
“Cum să scrii dacă ești perturbat de o durere în cap, de exemplu, sau alți factori, precum: urlet lup+drujbă+miorlăit primejdios, tractor+ciocan pneumatic+ciripit, cotcodăcit+muget+behăit, hohote+manele+claxoane, tv difuz+chicoteli+înjurături, fâș-fâș de mătură+ciocăneli repetate+croncănit, aspirator+bufnituri+zdrăngăneli…mai ales că eu am o ureche muzicală…în schimb, zgomotul vântului și al ploii mă ajută, iar corala meteorică a lebedelor mă aruncă în stratosfera inspirației…vhuu-vhuu, vhuu-vhuu!”
Din jurnalul lui Faralfil Yomisdanus, porcar
“O porțiune de text s-a surpat…Câteva personaje au fost prinse în alunecarea de cuvinte. Șansele de a fi recuperate sunt minime.”
Un mod viclean prin care autorul scapă de personajele incomode; o, vai, surpare de text!
“Birocrații sunt cei mai înverșunați adversari ai spiritului. Contra lor noi luptăm cu mijloacele ingenioase ale imaginației.”
Cei trei care supraviețuiesc sub aceeași boltă-Eohar, Bandan, Faralfil-înfruntă un inamic comun, o hidră
“Puteam continua să coclesc în mlaștină, să aștept recompensa odihnei eterne…Dar nu! Un mister electric și o magie chimică m-au reînsuflețit, m-au revivificat (bing? sau nu, oare-l avem în dicționar? 100 de puncte, cuvânt nou) Și-așa, c-un ultim impuls și c-o descărcare de nervi supraelastici, am pornit în cea din urmă încercare: Tartarul cu Neoane al orașului, cuibul scribilor aspiranți.”
Bandan își descarcă sufletul, amestec de suavitate și furie, tandrețe și ură, hotărâre și confuzie; însingurare extremă: un abis interior care înfruntă abisul exterior etc.
-Jobul, deci? Cu ce vă ocupați?
-E complicat.
Pauza care urmă i se păru lui lungă, nu și ei, care scrâșnea din minți: Pulifriciu’ dracului! Îm’ strici mie ziua cu ifosele tale puturoase, mormoloc vidanjat care ești!
-Ba nu e. Ce lucrați în prezent?
-Un text. Sincer, nu știu exact ce va ieși. Se tot lungește, trag speranță că va fi roman. Zic, suficient de lung, măcar cincizeci de mii de cuvinte, dar și mai bine șaptezeci-optzeci, ideal nouăzeci de mii. Croșetez, croșetez, dar fularul tot scurt rămâne. E titanic! E posibil să rămână la stadiul de povestire-noveletă, sau ceva.
-Noveletă? se miră protocolista. N-am auzit în viața mea.
-Da, e un cuvânt privat. Echivalentul goeletei, ambarcațiune de text ușoară, noveletă!
Bandan desena cu degetul arătător al mâinii drepte, în aer, valuri și forma aproximativă a unei corăbii ușoare; stătea pe scaun în fața biroului futurist al conțopistei, care semăna c-o tarabă suprarealistă la care-ți negociai viitorul și unde făceai troc cu vise desumflate, sau ceva…în fine, maștera dădea din cap, alternativ, pe cele două axe, în trei dimensiuni.
Motto
“Școala, familia, societatea! Ce mituri!”
O izbucnire auzită în autobuzul aglomerat cu oameni secătuiți de puteri, asudați
“-Și cum vezi tu viața?
-Destinul e un cal alb. Destinația, o râpă neagră. Viața e un cal alb într-o râpă neagră.
-Foarte simplist. Zic să te mai gândești un pic, poate îmbunătățești imaginea.
-Da. Nihaha.”
Conținutul unui pahar de vorbă între doi vecini, după MAIP (Marea Alien-Invazie Parazitică); ambii, șugubeți
“Ești îngenuncheat de durere? Traversezi greaua cumpănă a vieții? Ai eșec în amor sau banii te ocolesc? (Blip! Fsss! Blip!) Soluții rapide aici! Intră sau sună la 0788xxxxxx.”
Reclamă de Neon din Carbo-Likeleia
“Mărim urgent orice, bărbați sau femei. Silicon și alte soluții chirurgicale.”
Altă reclamă de Neon din Likeleia, deasupra unei porți coșcovite pe care scrie “Câine rău în patrulare!”
“Dacă balonul nu face POC! vor spune că nu l-ai umflat suficient.”
O perlă a vecinului Geni Ochibelescu, tare de treabă când îi dai; poreclit Naisămidai pentru că cere mereu
“Dezgustul să fie critic și greața constructivă!”
Un imperativ lansat împotriva epidemiei de lehamite care decimează aspiranții la diverse poziții; rămas fără efect
“Totul e deosebit!”
Mărturisirea unei doamne aflate la shopping într-un magazin nou
“Zeii, cu siguranță, s-au săturat de noi.”
Auzită pe stradă; explicație obișnuită dată de cei mai evlavioși dintre likeleieni, când ceva rău se întâmplă
Sper să se enerveze, ca să-l pot da afară în stil mare, cu șuturi în dos, era calculul Protocolistei. Avea doi gealați, foști cicliști de performanță, dotați cu picioare michelangelice, opere de artă, zero grăsimi. Loviturile lor erau precise și nimicitoare: intrușii zburau în stradă, unii planau, alții se rostogoleau. Rămâneau lipiți pe zidul opus, până trecea Salubritatea și-i ridica. Ăstuia am să-i bag io un cioc și-un toc prin verso, înainte să-i pun pe băieți să-l execute, mai completă ea meditația.
Bandan, într-un interval foarte scurt, avu câteva gânduri, și el. Mai întâi, observă că gura ei era o tumescență vopsită, lucioasă. Un bot, calculă el. Pare chipeșă, dar, la o inspecție atentă, e urâtă foc, aprecie. Are ceva neanderthalian. O măciucă i-ar veni ca o mănușă. Și-o cataroaie, vorba mucoșilor, în cealaltă mână. Aproape scuipă cuvintele…poate fi venin? Ochii ei aveau, într-adevăr, o fixitate viperină. Dinții curbați. Nervoasă, cu ticuri. Unghiile evocau o spinare de crocodil. Darabana mâinii drepte lăsa urme adânci în lemnul biroului. Sau era metal?
-Bun. Să încercăm din nou. Cum vă câștigați banii, în prezent? Pâinea cotidiană? Cum plătiți vacuola cu lapte și miere în care stați? Locuiți la vacuolă, nu? Bandan dădu din cap a da, clipi afirmativ și țopăi din dovleacul lui cranian, țuguiat; era ușor mirat; își flexa mușchii feței pentru a o arăta.
-V-am spus, doar. Sunt…
-Scrii…ahor! Vorbiseră amândoi și ieși un cuvânt aiuritor.
-Nu mai vorbiți peste mine. Încerc să vă răspund la întrebare. Sunt…
-Sala…itor! Ea fu mai rapidă. Iarăși un hibrid, din ambele lor guri, deodată.
-Scuze, ați spus, cumva, salahor? întrebă ea.
Ce muiere veninoasă, calculă el.
-Nu, eu am spus scriitor. Dumneavostră ați spus altceva, peste mine. Salahor, asta ați zis.
-Și nu sunteți de acord? Evidența noastră așa vă are consemnat.
-Nu sunt de acord.
Motto
“Nu e zi, nu e noapte, ci e mereu amurg.”
Madam Gogoya Bașoalda
“O idee mângâietoare-care explică totul-e aceea că sunt prost. De aia mă zbat în mâl puturos și nu mi-a fost dat să văd ape limpezi, și nu pentru că un zeu ticălos a ținut să-și vadă urâțenia în croiala destinului meu.”
Un gând al lui Bandan, modelat de niște crampe groaznice la stomac, ușor bombastic din pricina asta; de exemplu, “mâl puturos” este pleonasm, iar “croiala destinului ” expresie rău fumată (prin analogie cu rău famată)
“Să ai tovarăși de suferință nepotriviți, vă spun, asta e de-a dreptul atroce.”
Gând al personajului Pit Foka, închis pe o cabină a vasului Charon, în drum spre Polul Nord al planetei Tenebrosa; Pit Foka apare în povestirea lui Bandan -“Suspectul polar”
“Am hotărât să plec definitiv la 360 milioane de kilometri de planeta pe care m-am născut pentru că nu mai suportam cocalarii. Nu vi se pare un motiv suficient? Înseamnă că nu ați vizitat măcar unul dintre orașele Tenebrosei.”
Fragment din eseul “Căpiere și plictis” care este citat și în eseul “Hohot și delir în paradisul vortex”; paradigma cuvântului “cocalar” nu este fixată încă; înțelegem “om de nimic”, “om fără suflet”
“Real nu e ce avem, e ce ne dorim.”
Bandan nu-și poate scoate din cap imaginea unui stilou; cel pe care-l are nu-l mai atrage; ba chiar,
supremă înșelătorie, simte că acesta din urmă a devenit un obstacol între el și foaia de scris
“În cazul lui, eul melancolic e mai deștept decât eul activ. De aceea, greșește mult și meditează abundent, în gol.”
Delicia despre Eohar
“Vrem glo-ri-e! Vrem glorie! Glorie pentru popor!”
Slogan lipsit de imaginație al puțarilor din Likeleia, în timpul unei greve care a trecut neobservată
“Ți se induce ideea că ești la adăpost, apărat, că există un scut și o rațiune…Asta e o iluzie deloc hrănitoare, îți spun.”
Madam Gogoya Bașoalda îi explică lui Bandan
“Nu pricep de ce oamenii celebrează așa des, nu văd sursa acestei infatuări.”
Remarcă a lui Eohar care a deranjat-o de Delicia, pe când se plimbau într-o zi de bâlci, aglomerată, înainte de MAIP (Marea Alien-Invazie Parazitică)
Madam Gogoya era o bârfitoare înnăscută și omnipotentă la care veneau în vizită funcționari misterioși, cu mașini emblematice, marcate de motto-urile clasice ale instituțiilor, caligrafiate de o mână divină, numeroși potentați, chiar și personaje de efigie din Likeleia, care apăreau pe clădiri, pe copaci sau pe fragmente de cer (așa cum l-am văzut eu pe prezidentul Partidului Expulzării, Bășikatu’, pe o bucată de cer, foarte sus, la subsuoara Primordialului aproape, dus de o dronă publicitară). Bandan încă avea de aflat originea și natura popularității femeii în cercurile înalte de likeleieni.
Aparent, madam Gogoya era un nod care ținea împreună multe din firele orașului.
Se întâlniseră în chiar acea dimineață, în roata scărilor, el cobora cu sărituri ample de balerin, ea urca anevoie. Fuma cât zece sultani și avea o nelipsită cană de cafea atașată degetelor grăsuțe martirizate cu inele, din care sorbea des, dar se mira neîntrerupt că are vertij sau palpitații și că doarme prost.
Madam Gogoya era matroana-șefă a complexului de vacuole. Cu cei mai mulți chiriași era aspră și-i ținea sub observație, dar pe imigrantul Bandan îl avea la inimă, din cine știe ce motiv ascuns.
Motto
“Personal, sunt adeptul uroborismului. Am aderat la curentul literar uroboric. E vorba de revenirea insistentă la subiect, de redigerare (bing! 100 de puncte, cuvânt nou) și vânarea neîntreruptă a cozii. Firește că are și un aspect comic, această întreprindere! Chiar se mizează pe el.”
O declarație a lui Faralfil Iomisdanus, claustroman profesionist și aspirant troglodit, strâns cu ușa la o întâlnire cu cei doi cititori ai săi, la propriu; scena are loc în Căminul Manelist “Trei măgari și-o speranță” din satul Gâsca Friptă
“Amabilitatea e o tresărire a mea de caracter, mărturisi Protocolista.”
Citat din fragmentul de mai jos; Protocolista e în dialog forțat cu Bandan
“Ia spune, dragă! Ție ți se pare că bat câmpii?”
Eohar o iscodește pe Delicia, care tocmai a citit câteva paragrafe scrise de el
“Dimineața, treburi; după-amiaza e, subiectiv, foarte scurtă; seara survine o încetinire a mecanismelor gândirii. Când să mai scrii?”
Eohar descoperă că, apocalipsă sau nu, tot trebuie să dea cu aspiratorul, cu mopul, cu mătura, cu cârpa, cu peria, cu șervețelul umed
“Jurnoirul e un gen care aparține curentului literar pe care l-am numit Uroborism.”
“Jurnoirul prezintă un tip anume de personaj: Egozaurul.”
“Egozaur e unu’ care își întoarce gândurile pe toate fețele; el e cvasiabsent în societate; el poartă toate etichetele pe care diverși membri și membre se obosesc să le dea unuia care-i ignoră.”
Bandan trage de timp; inventează curente, genuri; se visează persecutat, dar marțial-patrician
“Surmenajul mă răpune!”
Eohar face menajul
-Când am ajuns pe Carbo, am primit job într-un puț.
-Puțar, deci.
-Da, puțar.
-Hm. Disprețul de pe fața Protocolistei, foarte nuanțat exprimat printr-o participare totală a elementelor chipului, buze, nas, sprâncene, cute și riduri, înălțarea bărbiei, scurte apariții ale vârfului limbii în loja dinților, la colțul gurii, pentru evaluarea chimică a victimei, bănui scurt Bandan, c-o împurpurare a pomeților și chiar a pavilioanelor urechilor, ce putea trece drept indignare, disprețul ei viră ușor spre dezgust, în timp ce, aproape ca urmare a unei legi termodinamice, sau ceva, țâfna ei imperială mai scăzu în intensitate, un dram.
Pe când se îndurau ei în felul descris, un gardian cu picioare magnifice apăru pe o ușă, c-un aspirator sofisticat, dotat cu burduf. El se aplecă c-o pâlnie mare peste manuscrisul lui Bandan, aflat pe colțul biroului Protocolistei. Foile începură să fie trase, c-un zgomot de sucțiune-flop!flop!- sau, poate-flurp!flurp!-greu de spus.
Bandan avu două gânduri: să mă feresc, dacă încearcă să-mi dea un șut și ce face cu munca mea?
Ce face cu munca mea? calculă el.
Madam Gogoya îl avertizase să nu le întoarcă spatele acestor șutori formidabili. Deocamdată, fundul lui era la adăpost, în scaun.
-Vă rog să observați procedura prin care manuscrisul dumneavoastră este expediat la Cenzor.
-Asta? făcu el, cu degetul întins spre aspirator.
-Da. Burduful duce direct la Cenzor, care va decupa fragmentele digerabile. Mai departe, un oficiant le va închina zeului Pangol.
-O! E simplu și uluitor.
-Da. Iată! O primă recomandare: lăsați motto-urile în seama noastră. Protocolista închisese ochii și dădea ușurel din cap. Cenzorul îmi transmite: zece pagini parcurse și niciun paragraf forfecat!
-Nu e bine? izbucni Bandan.
-E tragic, spuse Protocolista. Disprețul se înmuiase pe jumătate din față, și acum era milă cu jale.
Motto
“Dragul meu, e simplu. Te arăți util doar atât cât se cere. Excesul de zel e prost văzut și o mare sursă de hilaritate pentru likeleieni.”
Madam Gogoya
“Aventura e imposibilă. Un pas spre exterior devine un pas interior. Oriunde ai ajunge, lumea o privești tot de la fereastra camerei tale.”
Fragment din capitolul 11 al eseului “Căpiere și plictis”, intitulat: “Aventurile uluitoare ale lui J.F. la el în cameră; marea explorare a curții; descoperiri de senzație”
“Într-un Jurnoir, autorul se dedică investigării propriei absențe. Construiește un caz. Falsifică probe pentru a-și dovedi realitatea, dacă e necesar. E o întreprindere în care personajele sunt cruciale.”
Bandan se retrage în teorie, intimidat de imprevizibilul textului propriu-zis
“Am început să scriu pentru a scăpa de oboseala repetării mecanice.”
Mărturisire a lui Bandan, tras de limbă de Protocolista Centralei Ambroziace a lui Pangol-C.A.P.
“Cei mai belicoși se considerau-erau astfel priviți de toți, poate din frică-și cei mai buni. Tehnologia pe care o promovau servea la producerea suferinței. Ei erau elitele și aveau ca specializare utopiile distructive. Când lumea noastră nu le-a mai ajuns, au plecat spre stele, cu promisiunea că se vor întoarce într-o zi, plini de idei noi.”
Citat din Istoria planetei Tenebrosa, partea a cincea: Luna Carbo; capitolul trei: Cei mai buni dintre noi au plecat spre stele
Uleioasele mele mâini, magneți de murdărie, gândea Bandan. Palmele îl furnicau, capcane lipicioase de bacterii. Oroare, calculă el. Să nu mă pună s-ating vreo foaie, că explodez pă toți pereții. Era poate cea mai sâcâitoare dintre obsesiile lui, pereche cu mania săpunitului. Era incapabil să atingă o pagină sau o foaie de hârtie, fără să se fi spălat riguros, înainte, pe mâini.
Procedura înainta greoi. În câteva rânduri, șarpele aspirant se blocă și fură asurziți de șuierături ascuțite. Manipulantul cu picioare de ciclist campion băgă tot brațul și o dată intră chiar cu totul în pâlnia instalației, ca să deblocheze, apoi ridică spre vederea tuturor ce recuperase din măruntaiele burdufului: de fiecare dată, foi care purtau cicatricile întunecate ale măzgăliturilor și tăieturilor operate de Bandan la redactare.
-Manuscrisul se aduce curat! îi reproșă Suzanka lui Bandan, cu gura crispată. La a treia sau a patra întrerupere de acest fel, pe o ușă laterală își făcu apariția un domn hieratic cu o spendidă aură craniană-Aura lui Pangol, fu gândul exaltat al lui Bandan-și îl țintui cu o privire foarte înaltă și intensă.
Sărea în ochi cât de iluminat era. Bandan nu se putea simți altfel decât strivit. Suzanka, c-un aer plictisit și ironic, făcu prezentările:
-Dânsul e Simandicosul Cajetan, oficiant al lui Pangol, recitator și caligraf al Likeleiei. Suzanka mută degetul ascuțit spre Bandan:
-Iar el este autorul manuscrisului invalid. Glasul ei mușcă adânc din preasimțitorul nefericit.
-Pe viitor, reține, zise Cajetan. Vocea lui era o mângâiere. Când vei mai veni la C.A.P.-Centrala Ambroziacă a lui Pangol-vei îndrăzni să aduci cu tine doar Manuscrisul Perfect, caligrafiat fără ezitare, și nu pe hârtie vulgară, ci vezi să fie pergament din piele de grifon pitic. Cenzorul a găsit paragrafe utile dar, vai, ele vor fi recopiate. Iată și plata!
Cajetan îi întinse un borcănel cu dop de plută găurit, în care forfoteau gândăcei foarte negri.
-E cerneală Ink Tenebrosum. Nu vei găsi alta mai bună, zise Cajetan. E neagră, dar ascunde o paletă infinită de purpuriu: în funcție de calitatea pergamentului, de temperatura ambientală, de umiditate, penița care aplică, presiunea la care sunt striviți gândăceii în pistonul stiloului și de toți ceilalți factori care pot fi luați în calcul, plus, firește, timpul care trece de la aplicare, vei putea recunoaște griuri întunecate încoronate cu străluciri de mure, afine, liliac, lavandă sau orhidee. Are o adâncime neegalată.
Bandan primi gândăceii cu mâini tremurătoare.
-Sunt estropiat de emoție, sincer, zise el. Va trebui să mă ridic la înălțimea cernelii acesteia sublime.
-Într-adevăr, va fi nevoie să scrii ceva cu totul epic. Te așteptăm cât mai curând.
Porțile C.A.P.-ului îți vor fi deschise.
Mottocultura
“Eu sunt un domn foarte isteric. Fac o mulțime de terapii, printre care și scrisul. Ideile au efect benefic asupra mea, de cele mai multe ori, mă adorm.”
Mărturia unui domn isteric, aflat în căutarea odihnei și a somnului profund
“Textul ăsta e, la o citire, bun, la următoarea, prost. Nu înțeleg. Probabil că e ceva cu mine.”
Bandan și dereglarea simțului critic
“Ajungi pe monticul și vezi bine: nu ai intrigă, nu ai personaje, nu ai epic. Îți spui: cartea asta e o luptă pierdută și, imediat, te simți din nou înțelept, pentru c-ai recunoscut eșecul. Iar bătălia continuă…”
Bandan bate câmpii, în loc s-aprindă fitilul narativ; e indispus din cauza lenei, mai rea ca gripa; e turbat de plictisit, epidemia dezgustului amenință Likeleia; rețeta panaceului e literară
“Lucrăm intens la eficientizarea disfuncționalităților.”
Declarația unui birocrat de la “vârful” lanțului trofic; la auzirea ei, Eohar ar fi zis: “Așa, și eu ce să-nțeleg din asta?” (înainte de MAIP)
“O să-ți spun io de ce ești un caz science-fiction: science, adică bun de studiat în laborator, ai relevanță clinică, și fiction, pentru că stai într-o fractură a realului, pe care o putem numi ficțiune, de unde vei ajunge julesverne de azil și-o să te îmbrățișezi singur, legat cu fundă, restu’ vieții, tu cu fantasmele tale, domnule Ficțional!”
Bandan înfruntă Diagnosticatorul Armonic Automat, care este afectat de un virus sardonic; pentru că nu are asigurare de sănătate în Likeleia, caută izbăvirea medicală într-o Cabină Stradală; suferă de dispnee acută din cauza aerului subțire; în mod bizar, vorbele DAA îi ușurează cârcelul diafragmei; plătește cu o bancnotă-haiku
“Vă rog călduros, montați-mă robot pe linia de producție! M-am săturat!”
Vorbele unui ciudat, auzite la Agenția Șomerilor Inflexibili-AȘI-din Likeleia
“În lipsa zeilor, vom racola eroi!’
Slogan propus de Ubicvist la ședința Consiliului Suprem al Likeleiei, în care a fost discutat planul de atac împotriva Astrofitei lui Malakoff; a fost lansată operațiunea “Voluntari pentru tenebre”
“Să nu te miri când dai peste butaforie! Bugetul zeilor-pentru crearea lunii și a orașului-nu a fost deloc generos! Altfel spus, literatura era săracă în acele vremuri…cuvintele, se întrebau la ce oare folosesc. Nu tu figuri de stil, genuri literare.”
Din mistica Madamei Gogoya
La plecare, gardianul se ținu de fundul lui. N-avea motive să se teamă, tranzacția se împlinise șnur, dar făcu, totuși, preventiv, câteva piruete, eschive, și merse de-a racul cât putu. Plantă borcănelul cu gândaci în buzunarul de la piept.
Câtă tevatură pentru un manuscris de pe fundul valizei! calculă el. Ieși în bumbacul gros al străzii și simți imediat sufocarea. Începu să gâfâie și să soarbă amestecul de gaze vitale, subțirel și corupt.
Interiorul oxigenat al centralei ambroziace îl euforizase nițel. Ah! Atmosfera Tenebrosei, mama Tenebrosa…ce tonic exaltant! rumegă el amintirea.
Mergea mărunt și prudent, ca să nu mai plece în sus. Cine știe prin ce balcon interzis mai aterizez, medita.
Zbor de purice, salt de panteră. Șeful de echipă urlase la el: Ți-am zis să cumperi pantofi plumbuiți! Oxigen și pastile de nifedipină, altfel crăpi rapid. Îl enervase apariția lui, deasupra șantierului cu puț, ca un înger al smogurilor veșnice.
Ultimul salt orb îl purtase chiar în gaura de zece metri diametru. Aoleo! strigase la cei unsprezece tovarăși-cu șef cu tot-care erau înșirați pe o frânghie. Hei-rup, hei-rupt.
Ajutor, țipase el, chiar când începuse marea coborâre-nu era mult, vreo cinci sute de metri-sub buza puțului. N-a reușit să-nțeleagă ce i-au urlat ei înapoi.
L-au nimerit c-o gheară de pisică și l-au scos.
-Ți-am zis să îți iei pantofi plumbuiți? se rățoise șeful.
-Dar ce s-a întâmplat? Nu coborâți?
-O larvă bivol a blocat intrarea în galerie. Am încercat s-o ridicăm, nu se urnește.
Să vedem dacă vine macaraua.
-Azi mai lucrăm?
-Nu văd cum.
Atunci îi venise ideea să meargă la Pangol.
Mottocultura
„Eu sunt luzărul mondial. Galactic, chiar…”
Episod de narcisism regenerator al lui Bandan; nedestinat expunerii publice
„Ideile se pot bate cap în cap, atâta timp cât nu li se fărâmă.”
Citat din eseul „Hohot și delir în paradisul vortex”
„Pentru unul c-o doagă sărită și capsa pusă, fuga de idei e brainstorming.”
Delicia despre Eohar
„Orașul e drept în sus…Omul înălță ochii la plafonul lăptos. Adevărata Likeleia începe la 500 de metri altitudine, continuă el. Aici, unde ne aflăm, în plan orizontal, e Foburgul.
-Mulțumesc, comentă Bandan. Eu căutam un magazin alimentar, o prăvălie…
-Drept în sus, domnule, v-am zis, răspunse domnul distins, care purta ochelari galbeni, de ceață.”
Bandan, dezorientat, cere informații unui trecător și le primește
„Este foarte greu să găsești ceva util de făcut c-o poezie!”
Citat din „Căpiere și plictis”
„Mersul pe jos îmi fluidizează ideile. Gândirea mea e propulsată de picioare. Chiar mama îmi zicea, în copilărie: Parcă scrii cu picioarele! și așa era, de fapt. Scriu cu picioarele.”
Răspunsul lui Bandan la o întrebare din interviul pe care și-l ia singur; nu vrea ca ziua când va fi celebru să-l ia prin surprindere
„–La ce complex de inferioritate ai, mai bine să eviți androizii de ultimă generație. Eu îi știu: sunt agresivi, sunt dominatori și miros orice slăbiciune.
–Ce o să-mi facă? O să muște din mine?
–Probabil că nu.”
Madam Gogoya îl avertizează pe Bandan, care se arătase nemulțumit că în Foburg te împiedici de automatoni și vechituri de roboți înțepeniți; contactul cu membrii castelor din Likeleia și jucăriile lor favorite poate fi o experiență de neuitat; le zicem caste, ca să nu le zicem clanuri sau secte
„Oamenii mei favoriți sunt cei din povestirile mele. Nu i-am întâlnit în realitate, până acum. Sunt sigur că mi-ar fi prieteni.”
Bandan își evaluează singurătatea; el se smintește agale; e un țicnit temperat
„Avem țigarete pentru orice afecțiune imaginabilă. Avem țigarete cosmetice care schimbă culoarea ochilor…dacă doriți…avem pentru scriitori, în funcție de genul abordat, țigarete epice, lirice, polițiste, romantice, tot ce doriți!”
Din oferta tutungeriei ezoterice
„Natura mea fiind de alien, de străin, mi-am schimbat domiciliul pe un corp ceresc vecin. Acasă devenise dureros, să tot fiu un pol al bizarului, o ciudățenie, o gânganie.”
Bandan se destăinuie unui terapeut ruginit, al cărui cap scârțâie înfiorător când îl aprobă, într-o Cabină de Tratament Stradală; „Te rog să mă scuzi, sufăr de gât artritic” i se destăinuie acesta
„El e autorul faptei abuzive, literare, colecția de aforisme grotești aberant numită Mottocultura. I-am studiat fiecare gest, fiecare vorbă: e un ghem de mânie și venin, o ființă reziduală venită dintr-o lume reziduală. Apreciem că nu mai poate sta aici.”
Biroul de Expulzări Literare îi pregătește o surpriză lui Bandan
„Avem țigarete cosmetice! Vânzătorul metalic îi ridică în dreptul ochilor un mic pachet în două culori, un sfert alb, trei albastru, pe care scria BRAM în litere negre, înflorite gotic. Ce azur delicios, calculă Bandan, căruia culoarea i se părea apetisantă în orice împrejurare sau nuanță. Imediat, de cum îi citi în ochi pofta, prin gaura ghișeului, un braț nefiresc de lung îi aduse oferta sub nas. Miroși? Asta e mireasma paradisului, îi zise automatonul. Bandan simți un amestec plăcut de prună uscată, gaz eșapat de motor cu explozie, bitum și lavandă. Frumos, calculă el cu voce tare. Ce efect are? Fumezi până ți se schimbă culoarea ochilor. Cumperi?”
Fragment din postarea viitoare
Puțini trecători la acea oră, pe acele străzi, toți foarte înalți, foarte, foarte înalți, atât de înalți încât nu le vedea decât picioarele și, uneori, bazinul, însă restul corpului, ascuns de ceață, putea fi bănuit că există.
Tropăitul li se auzea mult înainte să răsară din paravanul vaporos, continua și după aceea. În două rânduri, avu surpriza să fie depășit de acești piciorongi care, datorită anvergurii geniale a cracilor, se deplasau în viteză.
Unul trecu chiar pe deasupra lui, piciorul fantastic bătu spuma smogului și lansă peste el un roi de fuioare, mici turbioane de materie. Se sperie olecuță. A fost cât pe ce, calculă el.
Dar nu se temea de ei. Madam Gogoya îi povestise că sunt cetățeni vechi al Likeleiei, foarte atenți și politicoși.
Riscul să mă calce este foarte mic, cea mai mare parte a timpului. Trebuie să ghicesc pe ce parte vin și să traversez pe trotuarul opus, socoti. Spera că vederea lor e mai ascuțită și străpunge perdeaua noroasă.
Probabil e foarte neplăcut să fii strivit de o talpă uriașă, cugetă.
Curios, socoti el. Pare că sunt singurul purice din acest bumbac. Dar nu mai sărea, mergea pe vârful picioarelor, cu atingeri de fluture ale trotuarului.
Hipoxia îi apăsa tâmplele. Avea un piron înfipt în capul pieptului. Greața urca și cobora pe traseul esofagului, din ficat. Privirea i se cam încețoșase, iar pleoapele nu mai făceau față. Îmi trebuie aer, urgent! calculă el.
Era un smog negru care venea din sânge și-i acoperea progresiv lumina interioară, soarele conștienței.
În buzunarul hainei avea bancnote literare în strofe cu rimă, ale madamei Gogoya, care-l rugase să-i cumpere țigări, bancnote ale lui, cu valoare neclară-despre care el credea că valorează mult-completate în poeme cu vers alb, o bancnotă paragraf în proză, și schița cartierului desenată-de către aceeași madam-în creion, pe un șervețel: îl scoase și-l studie cu ochii măriți.
Aici, după colț, trebuie să fie strada cu buticul, calculă el precis, în interiorul tot mai cețos al minții sale.
Mottocultura
“Prin eforturi conjugate, proceduri ingenioase, prin munca depusă zi de zi, neîncetat, ne străduim să facem astfel încât omul simplu, membrul gloatei, component al vulgului, să fie strivit iar și iar și iar, până la atingerea scopului, care este anihilarea prin estropieri repetate, atomi și molecule, praf și pulbere, oale și ulcele.”
Citat din documentul intern programatic “Concasorul de cranii și alte proceduri fundamentale”
“Ne pare rău, s-ar zice. Problema noastră e că sunteți diform. Simetria care, știți, regulează tot, universul, pe noi fiecare, e încălcată. Paragrafele gem de rebarbative. Frazele se-ntrec în care rage mai tare. Nu e text, e fermă de măgari. Iar poza e pocit-atroce. Ați stricat bunătate de fotografie când v-ați băgat în ea. Un asteroid măcinat de vid, s-ar spune. (Ce ați făcut cu dinozaurii noștri?) O amenințare la adresa vieții pe Tenebrosa. V-ați uitat vreodată în oglindă? Cum îndrăzniți să ne trimiteți așa ceva? Ați văzut ce fețe proaspete și limpezi publicăm noi, eh? Sfatul nostru e să renunțați la această nobilă ocupație, care e pentru cei angelici, și să consultați un medic: e posibil să aveți o boală cu transmitere vizuală (BTV), melancolie sau dezolare sau altceva…cum îndrăzniți să credeți că ne-am expune cititorii la așa ceva?”
Citat din lunga scrisoare de rejecție care a zdrobit inima lui Bandan; un motiv printre altele care l-au împins la emigrare; o constantă durere sub coccis
“Fiecare paragraf este o improvizație. De aceea, e o pretenție cam mare aceea ca textul să fie ceva solid, grozav, și nu o simplă găselniță sau, în cel mai bun caz, o culegere de fraze.”
Citat din eseul “Beatitudinea prostrației visării”; autor Anonimul Pompagiu Dogmatic (APD)
“Undeva, o sutime din mine recunoaște infernul ăsta drept casă.”
Bandan își face curaj; un strămoș de al lui, cu generații în urmă, ar fi fost, se pare, conform legendei, luniot de pe Carbo
“Când sirena începu să urle, Faralfil Iomisdanus tocmai desăvârșea un monticul de gunoi, cu mătura. Fulgi, praf și guano, în principal.”
Posibil început al romanului la care scrie Bandan; titlul său e încă o enigmă; ar putea fi “Satul <Gâsca Friptă>” sau, simplu, “Gâște fripte”, dar și “Distrugătorii de galaxii”, “Atacul cavaleriei zombi”, “Melancolia culegătorului de fructe moi” etc.
“Birocratul este agent al mizeriei, în Likeleia și aiurea.”
Citat din eseul Care pe care. Cruzimea instituțională (Măcelul ca procedură)
“Prima întrebare fundamentală este: ce caut aici?”
Nihilistul Fuego Mondial, terapeut, autor al lucrării “Cum s-o tot iei de la capăt cu succes”
“În momentul alegerii, judecata mi se împuținează. Greșesc, stârnesc rumoare veninoasă. Fundamental, sunt bun. Doar că ceea ce e fundamental transpare în situații rare, excepționale. Ergo, sunt bun când nu mă vede nimeni.”
Bandan oprește torentul mocirlos al depresiei cu împletituri de paie filozofoide; sau filozofoude; e demn de milă și îl scuzăm; el e un peștișor într-o mică baltă hiper-eutrofizată
“Lumioții îs hiene în pene de kakadu, șacali în blană de nurcă. Îi evit sistematic. Eu socializez cu personajele mele, cu automatoni și pispisici sălbăticite.”
Bandan Bau Paguru pe când era între lumioți
“Procedura îndreptării stilistice cuprinde deformări plastice aplicate muncitorului cu peniță. Avem agenți de smârc, specialiști în tăbăceală, snopire, bumbăceală, menghinăreală, smulgiunghiireală, etcetereală. Nu ne dăm înapoi de la nimic! Normalizarea perpetuă e țelul, corectarea e un scop în sine. Nimic nu e îndestul, întru clădirea Likeleiei Eterne! Perfecțiune și carnagiu! E ținta supremă a izbăvirii! Aymir, aypor, ayleilumba!”
Demagodelir al barongului Konkasson des Oassey Carbo-Likeley, candidat la postul suprem în Likeleia Superioară, cel de Ilustru Satrap al Elitelor, Pentarh Divin, Nazâr Descăpățânător și Ciacâr Sublim, Arhinspector al Likeleilor de Jos; om politic și plutobirocrat celebru, supranumit “Fălci” de popor (lunioți)
Ciudat, ce îndârjit mai orbecăi! Atipic. S-ar zice că am o motivație.
O transfuzie de voință, cuvintele madamei Gogoya, poate fi? Ia-mi și mie niște țigări! A ghicit c-aș fi cel mai amabil dintre lumioți. Ochiul ei sceptic a țintit slăbiciunea, a jugulat nervul, a urcat în șa cum îi place mârțoagei, a ghicit călcâiul nud și verde, a înfipt degetul ei grăsuț și vopsit în moalele mândriei mele, aluat, plastilină, jeleu, șerbet, dârzenia voinței, orgoliu masculin, gelatină, șerbet, aspic, magiun. S-a întâlnit calu’ cu hamu’. M-a citit că-s dependent de corvoadă. Deja, “încălicarea” s-a produs, ireversibil. Natura mea de sclav s-a trădat, proasta ‘racului. Sunt marș, sunt valea, sunt tai-o. M-a recompus după gustul ei, madama. Protecție și selecție. Alergător fără simbrie.
Cum voi para insidioasa subjugare? calculă Bandan. Cum voi dejuca încercuirea, circumscrierea într-o idee, dominarea madamei? M-am divulgat ca încălecabil, buna amazoană pitbull s-a și încleștat de beregata-mi.
Smogul era gros ca untul. Bandan făcea bășicuțe la gură și nas. Panica îi dădea vertij și fugă de idei. Nu avea o durere clară, un junghi specific. Horcăia cu balonașe.
Pipăia zidurile cu mare speranță. Șervețelul-hidrofil-pe care Madam Gogoya făcuse o schiță, cu un textliner turcoaz, devenise ilizibil, se autodistrugea între degetele lui. Cartierul ăsta aparține lui Malakoff, zeul alungat, îl avertizase ea. Acum suntem ai nimănui, fără protector, curând ne vor întrerupe tot: apă, miere și lapte, lumină, vom fi un ghetto crepuscular, atracția declasaților, nou leagăn al umanității interlope, cyberfeudale. Va fi rău, neimaginat de sumbru. Vezi cum dirijează toate noxele spre noi, deja? Asta e.
Uite cum ajungi la tutungerie, îi zise ea. E singurul negoț din zonă. În rest, o mulțime de pirați ambulanți, să te ferești de ei. Unii te văd client, alții marfă. Traficanți, care mai de care mai bizar, cererea e mare, mai ales pe verticală. Unii te vor întreg, alții pe bucăți. Sunt din cei care ar face orice numai pentru o piesă de transplant.
Peste drum, dincolo de gardul electrificat, în spatele centurii arboricole, ascunsă vederii, e centrala ambroziacă a lui Malakoff. Goală. Stoarsă de puteri. Ne dă ultimele ei rezerve de energie. După care ne paște damnarea. Înțelegi?
Ce pot să fac eu? se trezise că spune Bandan.
Nimic. Tu găsești tutungeria-iată unde e, ți-am desenat pe șervețel- și iei un pachet de VDS, Visul Divei Stelare. E un mix aromat din tutun alb macerat în seva astrofitei, lichen pangol și algă. Îmi dă viziuni premonitorii. Ca să știi cu ce mă ocup.
Vreau sa văd limpede ce ne așteaptă. În ce vis întunecat vom intra curând, pentru că Malakoff ne-a părăsit, a mai zis ea, gânditoare.
Mottocultura
“Sunt înfuriat de ineficacitatea mea. Ce să fac? Am senzația că trăiesc într-un cartoon. De ce nu-mi iese tranziția spre util?”
Notă de jurnal a lui Bandan din care se vede că și-a pierdut darul răbdării
“-Vreau Aura lui Pangol, mărturisi Bandan. De aceea îmi bat capul pe nicovală, cu scrisul, ca s-o obțin.
-Eh, da…e ceva, la început. Oferă o senzație…o impresie, o aromă de nou, un miros de fabrică, povesti Madam Gogoya. Chiar și un mic galop de entuziasm, dacă ai ce face cu el. Dar, îți spun, se banalizează rapid. Eu am purtat Aura lui Malakoff mai mult ca să văd cum se chircesc de uimire membrii aparatului din Likeleia-de-Jos, unde posesorii de nimb sunt rari. Am renunțat la ea pentru că-mi dădea o fierbințeală a scalpului-ca atunci când porți o căciulă de blană-și începusem să chelesc…calviția sfinților, ai auzit…iar, în plus, Malakoff a ieșit din trend, de când l-au exilat.
Dialog despre moda sublimă
“Periodic, un mare hău se făcea sub picioarele lui. Am o mare dificultate în a înțelege cine sunt, calcula el atunci. Ca să se salveze, își punea întreaga nădejde într-un moment imprecis din viitor, de care se lega cu un fir ocrotitor.”
Fragment de striptease filozofic al lui Wally Wangst, la cererea Zeului Motor Xaxp (cu propulsie literară); Wally Wangst e cel mai de succes scriitor de pe Tenebrosa și personaj al unor povestiri scrise de Faralfil Iomisdanus (vezi capitolul Satul Gâște Fripte); celebritatea lui a fost așa de mare, că toți s-au săturat de el; a fost trimis într-un turneu de semnături prin galaxie (exil mascat); viața lui depinde de hachițele unui zeu crud: Xaxp, care controlează micul velier spațial (vânt solar) Mutunu Tutunu; etc.
“Doar dacă reușesc ceva colosal, voi reuși să ies din marasm, calculă el.”
Un calcul al lui Bandan
“Scrisul e o formă extraordinară de socializare, în care autorul are presentimentul unei plăcute companii: cititorul; iar acesta din urmă are bucuria cunoașterii autorului în forma lui sublimată.”
Fragment din eseul “Hohot și delir în paradisul vortex”
În două rânduri, când să calce, spinarea gri-șobolan a străzii dansă și deveni fluidă. Ce-i oare asta? calculă el. O foșgăială neașteptată. Se lăsă în genunchi și sfredeli cu privirea. Era Omul-Râmă! Chiar acolo, sub tălpile lui, monstruosul Om-Râmă. Ochi aluvionari, de bulboană activă, dinți curbați, frunte dilatată. Corpul îi era subțirel, cu umeri înguști și brațe decorative, mici.
Trăsăturile lui suferă o difracție, calculă Bandan. Nu poate fi chiar atât de urât, în realitate. Sapă cu nasul, probabil, împinge cu labele picioarelor. Nț-nț, unde ajungi, dacă superi zeii… Probabil are chipul plin de calus și glezne de oțel.
Șterse fereastra din trotuar cu palma, ca să vadă mai bine. Ce tristă soartă de cârtiță, hm.
Deodată, Omul-Râmă începu să se unduiască și dispăru sub clădiri, rapid ca un țipar în apă mică. Bandan se ridică și se scutură pe genunchi. Observarea faunei orașului îl umpluse de mirare melancolică.
Scoase șervețelul-hartă din buzunar. Privi în el. Nu era clar. Culoarea fugise și schița se destrămase. Dar, dacă reținea bine, piciorul orașului se afla aici, aproape. Era gol și în el se găsea tutungeria.
Bandan își schimbase pe nesimțite tehnica mersului, încât făcea salturi lungi acum, fără să se mai înalțe ca un zmeu. Era un sentiment plăcut, de pasăre ușurică, o gâdilare a ombilicului, care-l făcea să uite dispneea. Descoperi că palmele, dacă întindea brațele lateral, îl lăsau să ghideze plutirea.
Se lansă în abisul noros al străzii pe care bănuia c-ar fi piciorul orașului și tutungeria. Firme de neon înecate în smog apăreau pentru scurte momente în calea lui. Văzut așa, cu brațe răsfirate, cap împins în față și tren de aterizare ridicat, părea un aparat utopic de zbor din antichitate, o himeră evadată din închisoarea unei minți.
Apoi, un cântec de erbivore coborî peste el, din depărtări. Un muget ca o goarnă de sus. Cirezile din mlaștina Mustipal Ros se apropiaseră de oraș, pesemne.
Tresări când băgă de seamă că, pe urmele lui, foarte aproape, la limita vederii, ceva foșnea neîncetat. Fșt-fșt. O creatură se târa și nu-l slăbea deloc. I se făcu părul măciucă când frica îl magnetiză subit. Porni într-o goană nebună și de două ori ricoșă în ziduri. Unde era infamul picior al orașului?
Atunci, din alt colț îngropat în neguri, se ridică o tulburătoare cacofonie de instrumente metalice dezacordate, un zornăit de fiare grele, o rostogolire masivă de țevi și bare, o dramă industrială, o surpare de schelării metalice, o strivire de table, o ciocnire de garnituri, o aversă de buloane. Aha, își zise Bandan. Se urnesc uzinele mobile! Madam Gogoya îl prevenise asupra acestui fenomen. Era o necesitate economică: fabrici întregi, construite ca un singur organism, sau mecanism, aveau puterea să meargă acolo unde era mai mare nevoie de ele, cu minimul de pierderi și pagube, zece-douăzeci likeleieni săraci, striviți, două-trei clădiri dărâmate, atât, în cel mai bun caz. Foarte, foarte ingenios, și modern. Bandan era mut de uimire în fața progresului care domina peisajul în Likeleia. Nu că s-ar fi văzut mare lucru, da’ uite că se auzea…
După câteva minute, care îi părură ore, se făcu liniște.
În momentul acela, tunător ca o sirenă de vapor, din volutele diafane ale pâclei apăru…
…Omul cu Heliconul Mare.
Motto’rr cu abur
“-Salut, vecine. N-ai care cumva o sapă?
-Ba am. Stai să ți-o dau.
Merge și i-o dă.
-Auzi, că tot ne-am nimerit, da’ o mână de cuie n-ai? Mai mărișoare, așa…
-Zic să am…
Găsește o mână de cuie, și-i dă.
-Altceva? Toate bune?
-Bune! Da’ un pic de motorină n-ai? Nu mai am de foc.
-Păi, ce să zic. Am la sobă, făcută cu talaș. Îmi trebuie.
-Da’ parcă să zic că te-am văzut c-o sticlă când făceai grătar? Aia ce e?
-Motorină…E pe terminate.
-Da’ nu-mi trebuia mult! O căniță.
-Stai să văd, dac’ o mai fi…
-Uite, pune în borcănelu’ ăsta, câtă ai, nu mai mult.”
Fragment din povestirea “Am vrut să văd dac’ ai rămas tot prost”, de Faralfil Iomisdanus; face parte din colecția de proză scurtă “Gâște fripte cad din cer”, în apariție la editura Posturma
“Obsesia porții face parte din vitrina cu delicii a singurătății…
E cineva care stă acolo, cu mâna pe clanță, pregătit să intre, fie că sunt umbre ale soarelui, sau ambalaje migratoare, sau strigoi de praf măturați de vânt, sau picioare de trecător, sau căței în paradă, sau mustăți de motani curioși, sau turturele înfoiate, sau ciori lansatoare de nuci, sau scamele din cristalin, sau mintea care mocnește, ca o surcică, impresii de fum…sau tomberonul uitat chiar de el afară.”
Fragment din povestirea horror “Iar mi-au fugit ochii la poartă, ajutoor”
“Până se instalează autorul-muncitor cu peniță-comod, în povestire, până se familiarizează cu personajele și peisajele, se sfârșește textul. Asta e tragedia lui, mereu e în mișcare, mută mobila dintr-o istorie în alta, e un nomad chinuit.”
Fragment din eseul “Căpiere și plictis”
“-Unde ești, zise Faralfil.
-Sunt la țară, unde viața e ușoară…Hi,hi,he, hăhăi Deliberat Ampolos, vărul lui.
-Da, am auzit. Ouăle cresc pe marginea drumului, tre’ numa’ să te apleci din mijloc și să le culegi, calculă Faralfil. Pleonasmul popular îl folosi cu bună intenție, pentru a-și colora local replica.
Ceru’ e plin de plăcinte fumegătoare, vere, și de fripturi zburătoare, la țară, de pâini rumenite în căutarea unei mese de aterizare, a unor guri căscate, primitoare, de cozonaci obuze, omlete meteorit, nu poți scoate o tavă pe geam și să nu pice una în ea, rapid, e o întreagă balistică a belșugului, e un fenomen de saturație, o mioriță culinară, o gastronadă ca o canonadă. Da, aici, la țară, ne strivește abundența, cetaceu temut lansat din valurile de guano fertil care mătură stepa, peste noi, calupuri de aspic aromat se rostogolesc și te provoacă orbește la orice colț de drum. Chef-haiduci îți umplu desaga cu delicatese și te obligă să le deguști arta, dacă n-ai auzit. Satul…e varianta suculentă a edenului din povești, unde mielu’ și tigru’ săracu’ pășteau iarba frățește.”
Faralfil folosește autoironia pentru a contraataca un văr de la oraș care confundă hârlețul cu lopata, dar în rest e un mare expert
Omul cu helicon era un dur. Fața plină de cicatrici nu lăsa nicio îndoială.
Altfel, el era mic de statură, dar pavilionul de alamă al intrumentului îi sporea infinit prestanța. Abia dacă mai observai ce picioare scurte are.
E una cu uriașul trombon încolăcit pe el, ce șarpe de aur! calculă, plin de recunoștință, Bandan, ușurat că tipul nu i se arăta ostil. Are un mijloc de exprimare așa puternic, decisiv. Cu el m-ar pulveriza într-o clipire.
Un timp, cei doi se cântăriră din priviri. Șaptej’doi, șaptej’trei, gândi omul.
Are mult peste sută, cu tot cu heliconul, aprecie Bandan. Într-adevăr, burta suflătorului începea imediat sub gușa impozantă, cvadruplă, ceea ce ne împinge și pe noi spre aceeași idee. Una sută kile cu totul, cel puțin.
Totuși, e un necruțător, calculă Bandan. Are priviri nimicitoare, observă el. Ai zice că schițează un zâmbet, dar colțul gurii lui e parcă un cârlig de abator. Oare ce intenții are? Bandan începea să se teamă.
Mottocultura
“Eu fac insolație de la privirile prea intense, zise el.”
Confesiunea unui timid
“Recent, stimulat de lumina hrănitoare a stelei Lalibella, am reluat căutarea lui Esplandian.
Întâi, am scris cronologia. Iat-o:
Sunt trei ani pre-Esplandian, ani de beznă totală. Scufundarea introspectivă a rămas fără rezultat, o cât de mică dovadă că acei ani au existat, un fir de nisip, o cochilie spartă. Câteva fotografii reci arată viața lui gri, dar plăcută, din acele vremi: de exemplu, cea în care pre-Esplandian, căruia îi spun Resplandian, e serios și bronzat, văd o plajă albă, el e suit pe un delfin din gumă, cu zarea de valuri înspumate a mării în spate, parcă singur, copil al pustiului. Niciun ecou din locul ăla unde nu mai ajunge lumina, aflat la capătul grotei de peste patru decenii lungime.
Urmează zece ani în care Esplandian este necontenit, întreg Esplandian, fericit ca un înger.
Apoi, timp de alți zece ani, Esplandian s-a îndepărtat, încet și sigur, de fericitul Esplandian și a devenit tot-mai-puțin Esplandian.
În deceniul următor, peste vechiul Esplandian cel fericit și luminos s-a așternut uitarea și nisipul, aluviunile timpului.
Alți zece ani, fără o urmă de lumină rămasă din vechiul lui suflet originar, cel care a fost demult Esplandian cade în sălbăticie și se abrutizează. Viața lui e o luptă cu noaptea.
După acest nou deceniu de hiatus, el se trezește într-o bună zi cuprins de-o mirare eroică și o curiozitate de explorator eliberat, decide să fondeze propriul destin, oricât de târziu ar fi, sau neobișnuit, și pornește spre acel loc din memorie, care între timp a ajuns unul al imaginației, stâncile albastre și malul de sălcii al fluviului unde a fost odată el, Esplandian.”
Bandan scrie biografia personajului său, Eohar, căruia caută să-i dea profunzime; efortul lui este consemnat de F. Iomisdanus
“Munca noastră este una de antrenament. Ne pregătim să atacăm cel mai greu subiect, cu maximul de pricepere de care suntem capabili: anii de glorie ai lui Esplandian. Este un subiect foarte delicat, care ne privește pe fiecare dintre noi: cu toții suntem personaje și ne tragem din el, îi urmăm lui, Esplandian.”
- Iomisdanus, în plin foc creator
“O nouă zi, un nou eșec.”
Delicia despre Eohar
“Nu mai este la prima tinerețe, nici la a doua. Poate la a treia. S-ar zice că matur. Naiv nu doar puțin, verde, necopt, ci plin, mustește. E în deplinătatea ingenuității sale, cu rezerve nelimitate.”
Delicia despre Eohar; intenția ei e să-i pună pielea pe bățul unei fraze
Atunci, omul atașat la helicon începu să-i vorbească.
-N-ai nicio treabă, așa-i?
Vocea lui exprima o mare mustrare pe care Bandan o înțelegea prea puțin.
-Ești relaxat? Ă? Zi!
Bandan se vedea încolțit.
-Galben de gras și frumos, nu?
Mă confundă cu cineva, calculă Bandan, căruia nu-i plăcea să fie dojenit și pe care-l luase, așa, o înfiorare de furie, un tremur de nervi. O fi nebun! îi trecu prin cap. Apoi, se gândi să-l întrebe, poate-l liniștea, dacă-l obliga să fie politicos:
-Nu vă supărați, dacă sunteți amabil, zise el mieros, știți cumva unde este piciorul cel mai apropiat al orașului de sus? Caut tutungeria ezoterică!
În loc de răspuns, omul trase muștiucul la gură și suflă cu putere: obrajii gogonați îl făceau să pară o replică a zeului vânturilor, Eol. Vibrația lansată prin marea pâlnie a heliconului croi turbulențe în pânzele smogului atotprezent, și deschise un culoar. Ce sirenă, ce vapor! Ce bas grozav, se ului Bandan.
-Am urcat și am văzut cerul, zise solistul, cu vocea dintr-o dată calmă. Stelele dispar, una câte una, secundă cu secundă. Ceva roade zodiile. Rămânem fără sprijin astral chiar în aceste momente, cât vorbim. Ni se pregătește o extincție.
-Poate fi un fenomen optic, îl încurajă Bandan.
-Nu, zise omul ferm. Sunt Distrugătorii de Galaxii. Își fac drum încoace. Curând, vor ataca stelele noastre, Lalibella.
-E ceva cosmic, nu-i așa? întrebă Bandan.
-Desigur, răspunse omul cu helicon.
-Atunci, nu ne privește pe noi. Suntem prea mici furnici, noi, calculă Bandan.
-Se poate să ai dreptate. Dar dacă te înșeli?
Dacă ți-aș spune că tu ești cel pe care toată suflarea îl așteaptă să intervină, eh?
Ce mi-ai mai răspunde atunci?
Hai, fă pe deșteptul! urlă omul cu helicon.
Foi motto-tolite
“Se poate să mă fi dereglat, recent. M-am ciocnit cu un eveniment venit de niciunde. Ne-am întrepătruns…Apelez la înțelegerea cititorilor mei: mai îndurați un pic, promit că va fi bine!”
Bandan e precaut și își avertizează cititorii; se teme că penița lui e defectă; că ritmul lui obișnuit s-a pierdut
“Știu cum arată fiecare zi a anului pe care-l am în față și știu zilele anilor care vor urma. Viața e înlănțuire a deja-vu-urilor. De multă vreme nu mai pot să ajung la ceva nou. Monotonia e muzica orelor mele. Am în plan să învăț ceva nou, ca să ies din strânsoarea mecanismului infernal: mi-am cumpărat o trompetă second-hand și un ghid de învățare pentru idioți.”
Ajuns și el la o vârstă, Eohar înțelege, în sfârșit, melopeea tragică a bunică-sii, care-l mira mult pe el: “Of! De-ar veni moartea aia odată, să mă ia!” a tot repetat ea, până ce a venit
“Mă întreb dacă viața în doi oferă mai multă diversitate decât viața în unu, de-a-n unulea…Totuși, când coboară dezolarea peste viața în doi, trebuie să fie nimicitor, calculă el.”
Dileme ale omului singur Bandan
“-Cum te simți?
-Mă simt ca un boa.
-Ca un boa?
-Da, știi, când descoperă că cerbul are coarne și trebuie să le-nghită și p-alea.
-A! Boa ăla!
-Da, am văzut io un documentar. Tragic.
Mă simt tragic.
-Ok. Da’ tu ce ai înghițit?”
Dialog auzit la întâmplare
“And the wind cries…scrieee…”
J.Hx.
“Vreau iu-bi-re. Pe cineva care să mă placă așa cum sunt: cocoșat, isteric, fără dinți, fără bani…Sunt un suflet nobil și caut un suflet nobil și devotat. Semnat: Cifosul Romantic”
Anunț vechi dat de Bandan pe Tenebrosa, în ziarul local “Viața Palustră”; i-a răspuns o domnișoară deosebită de la o asociație de protecție a animalelor, care i-a oferit un șacal comunitar rănit, pe care Bandan l-a acceptat, cu speranța că între ei se va naște iubirea; lucru care, din păcate, nu s-a întâmplat; amintirea ochilor ei vioi îi dă furnicături electrice la nivelul spondilozei cervicale, mai ales; șacalul, între timp, a ales calea pădurilor și bălților
-Ce, crezi că tu scapi? se mai rățoi omul cu helicon.
Bandan era cam pierit și cu ochii în gol. În ce șerpărie am ajuns, socoti el, mai mult cu gândul la Protocolista cu formidabilii ei cicliști gardieni. Băgă de seamă că trăsăturile celuilalt de înmuiaseră, pupilele se dilataseră considerabil.Omul începu să recite, cu glas grav, iar cuvintele prindeau viață și emoție prin tresăriri ale gușii sale cvadruple, grăitoare:
Nu-s fluturi, nu-s flori,
Nu e soare, nu-s păsări,
Nu-s zâmbete, nu-s oameni.
E Dispariția.
-E un catren genial! îl felicită Bandan. Deosebit.
-Absolut, recunoscu omul, cu modestie.
-Foarte frumos! Pot să-l notez?
-Nu, e inutil. Deja mi-am cumpărat cu el o pipă și o dormeză.
Sunt ultimele clipe în care poți face shopping, băiete. Ultimele momente.
-Sună dramatic, socoti Bandan.
-Este dramatic! zise omul. Când zodiile se sting, noi devenim umbre. Shoppingul ne va fi inaccesibil. Ne va părăsi și ultima picătură de dorință. Tristețea va fi jeleu de groasă, vom sta în ea, fructe confiate de un zeu nemilos! Vom îndura ronțăitul insuportabil și plescăiturile de plăcere ale distrugătorilor de galaxii, care se vor înfrupta din Lalibella, chiar sub ochii noștri înecați în lacrimi amare! Etcaetera, înțelegi? Ne paște întunericul etern, bivol abisal.
-Eu văd bivolii mai mult ca personaje pozitive, e greu să accept expresia “bivol abisal”. Marile erbivore îmi sunt dragi, spuse Bandan.
-Să nu ne lăsăm absorbiți de amănunte. Sfârșitul poate lovi oricând. Văd coada timpului. Inevitabilul s-a produs. Talentul adormit sub o piatră a renăscut. Suntem noi! Noi suntem noi! Adică, nu cei vechi. E oportunitatea rară să creezi geme precum catrenul meu. O pipă și-o dormeză. O nouă freză! Vezi? Rima dă năvală. Scrie, înainte ca degetul atotstrivitorului să nu te țintuiască în mut de lut slut. Aha! Aha! Rimă, rimă, flora spontană a inspirației, vezi? Se apropiase de el și-l împungea cu degetul tare, în coaste. E momentul shoppingului sublim, porțile mallurilor cerești se deschid, Likeleia de Sus ne cheamă la ea!
Aymir, aypor, ayleilumba! răcni el, asurzitor.
Bandan nu mai înțelegea nimic. E despre shopping! E despre dispariție? Ce muzica sferelor cântă ăsta? Tipu’ e un alarmist într-o criza de efuziune incertă. Lui Bandan i se făcu o mică milă. Mai mult nu, că mare parte din ea, din milă, și-o rezerva sieși.
Poate că omul cu helicon e un nou tip de automaton publicitar, un device recent, ultimul răcnet. Ar putea fi, la cum sună…Fire-ar, calculă el precis…
…AM AJUNS LA CAPĂTUL MINȚII.
Motto
“Așează personajul pe un fundal cât mai dramatic. Așa, vei obține de la el cele mai amare, vibrante meditații. Vei scoate și electricitate din el, dacă-l chinuiești îndeajuns.”
din sfaturile lui Arch Wolof, fals mentor al lui Bandan
“Am o colecție de idei; niciuna nu ticăie.”
Bandan
“De cum deschidea ochii, se simțea lipsit de substanță; partea genuină din el rămăsese în vis, prinsă în capcana farmecului bizar al acestuia. Avea să fie, pe tot penibilul traseu al zilei aflate înaintea lui, o fantomă într-un labirint banalizat.”
O tușă a lui Bandan, care descrie pe Eohar și, în aceeași măsură, pe sine însuși
“Acesta este un jurnoir, adică un jurnal scris cu cerneală neagră. Cuvântul îmi aparține și numai eu îl pot folosi. Atenție, am patent!”
Bandan hotărăște să fie necruțător
“Mi-a fost conferit titlul de Lăcătuș Mecanic și am fost imediat convocat în echipa de zilieri neîmblânziți care umblă cu roabele, dai peste ei în tot orașul (sunt un comando al Salubrității). Pe fișa postului scrie (citez):
- în calitate de Lăcătuș Mecanic te vei ocupa de construirea, montarea și instalarea diferitelor construcții în limbă;
- vei asigura reparațiile curente pentru expresiile și frazele folosite in cadrul limbii pentru a evita defectarea acestora;
- vei ajusta și îmbina ferestre și uși metaforice; le vei unge, să nu scârțâie;
- vei confecționa panourile folosite la cofragele în care turnăm limba;
- vei realiza construcții epice și lirice cu caracter provizoriu sau definitiv;
- vei monta structuri metalice pentru schela limbii;
- vei executa lucrări de șlefuire și vopsitorie lexicală…
E o confuzie. Eu le-am spus că, în viața anterioară, pe Tenebrosa, am fost un virtuoz al măturii și fărașului și am fost remarcat pentru măiestria-nativă!-cu care mânuiam barosul sau lopata. Nu știu ce vor de la mine…atât le-am spus: dacă vreți să mă vedeți în exercițiul talentului meu cel mai de preț, eventual chiar dezlănțuit, dați-mi un baros, dați-mi o lopată!”
o mărturie emoționantă a lui Bandan înregistrată de un ALDD (Automat Literar Dozator de Dulciuri)-pentru care a primit un ciocher (cuvânt nesigur, posibil scris greșit; variante: cecher, ciocherel; pentru care Bandan a cerut brevet și nu l-a primit; desemnează o baghețică de zahăr spumă, aromat; spuma e întărită, sfărâmicioasă; secretul de fabricație aparține negurii timpului, iar termenii sunt neclari)
“Eu sunt Egozaurul. Când îmi aud pașii și vocea, personajele mele o taie care încotro poate; asta pentru că nu sunt bun, blând, generos. Firește că nu scapă niciunul. Sunt, cu toatele, captive în buzunarul cu fermoar din interior (în căptușeală, la cald).”
Bandan se grozăvește ca să vadă cum e și să-l descrie corect pe Eohar cum se grozăvește; efortul lui să pară autentic ne emoționează
“Motto-urile mele devin mostruoase și spumegoase, ies din matcă și inundă textul propriu-zis, ceea ce e o calamitate. Rămân mici insulițe de text neacoperit, unde se retrag toate personajele speriate.”
Bandan înțelege forța naturii