(egoRainbow)
traducere & prezentare: Monica Manolachi
Debra Providence s-a născut și a crescut în insula St. Vicent. Este scriitoare, profesoară și cercetătoare. A publicat ficțiune și poezie în Cave Hill Literary Annual, Sable Litmag și Seen and Heard: An Anthology of Vicentian Women Writers and Artists. Predă literatură și derulează proiecte de cercetare la Universitatea Indiilor de Vest. Teza sa de doctorat tratează despre spațiile literare aflate la intersecție în opera scriitoarelor Edwidge Danticat, Nalo Hopkinson și Shani Mootoo, dar și despre implicațiile acestora asupra tradițiilor literare anglofone din Caraibe. Poeziile de mai jos sunt extrase din antologia Coming Up Hot: Eight New Poets From the Caribbean (2015).
Ofeliada
Leoparzii nu
își schimbă petele,
se spune. Eu spun:
se fac mai negre.
Mulți ani după aceea,
acum mulți, mulți ani,
am văzut în tine
cum licărea
viitorul nostru.
Ne jucam
cu arme din bețe, de jucărie.
Spuneai „Pac-pac!“
și eu cădeam,
făceam pe victima.
Jucam bine,
mă uitam
la ce încântat
erai,
mă uitam
cum se umfla
în pene
băiatul din tine
când
mărșăluiai
pe la noua ta frontieră;
în căruța din carton,
purtam pene pe cap,
căluț cu baston,
eram un cadavru de indiancă;
iar cowboy-ul îi bate pe indieni,
bineînțeles…
În inima lor fetițele
vor ceea ce
vor,
chiar și
băieței cu
pușcă din plastic…
Cu timpul
așa-zisele gloanțe
au devenit săruturi,
casele păpușilor
au înlocuit
clădirile din carton,
în vreme ce
în scenetele noastre
ne adresam deja
cu „domnul“ și „doamna“…
Prea mică să pot face față,
eram prea absorbită,
așa încât am pierdut –
sclipirea aceea
care te însoțea
mereu,
care până la urmă
apărea în fiecare
moment al nostru –
am îndrăznit să-i spun iubire
dar pe tine nu te-a mișcat…
În inima lor fetițele
vor ceea ce vor,
chiar dacă pierd…
Am crescut,
așa că îmi dau seama
ce înseamnă voința, ceea ce
mereu trebuie să însemne,
o inimă tristă
într-o casetă
de sticlă;
cu ochi prudenți privesc
reluările
unor vechi seriale
cu războaie pentru
preria întinsă
și îi susțin
pe indieni:
apași ori cherokee.
Iar eu
aș vrea ca
privirea aceasta retrospectivă
să fie o prevestire
foarte precisă,
aș vrea să pot
ține la distanță
această nenorocire
care îmi colorează
încercările actuale
de a fi
fericită,
fiindcă în inima lor
femeile
vor ceea ce vor,
iar uneori
vor să uite.
Pasărea Pheonix
Se înalță praful
în timp ce ea lasă
urme de foc
pe terenul ars:
buruiana și orhideea,
insecta și pasărea
încremenesc,
își dau ultima suflare,
cenușă,
se năruie toate
în fața ei.
În spatele ei,
lumea
e vlăguită.
În față,
nimeni nu scapă
de roșul aprins.
În interior,
în colivie, sângerând,
o prigorie
flutură frenetic din aripi,
un echilibru pierdut,
și-a frânt aripa
în vârful de fier
al unei vergele
otrăvite.
Cântecul ei
s-a dus
și în locul lui
un vaiet ascuțit
sparge
urechile credule.
Ea,
făcută scrum,
se înalță
pârjolind
vechiul Pământ,
searbăd
și rău.
Nefemeia își aduce aminte de iubire
Seara,
când cerul își pune
haina purpurie,
nefemeia întinde mâna
după un măr de aur.
Se apasă pe obraz
cu mărul rotund.
Ce ușor e în palmă!
Când mușcă
din măr,
gura i se umple de suc,
sucul dă pe-afară,
îi curge pe piept,
pe lângă sânii
mari.
Pe nefemeie nu
o deranjează cotorul
care îi înțeapă limba.
Își linge de pe degete
sucul dulce,
aduncându-și aminte de iubire
în timp ce marea înghite
soarele.