de Emilian Gheață
Ea are părul roşu-aprins,
de culoarea piersicilor de vie
– sau o fi mai degrabă portocaliu,
că nu prea le am eu cu nuanţele –
şi pistrui laţi pe faţă şi pe gât,
care-i dau un iz de cafea prăjită,
ideală pentru dimineţile însingurate.
Are, de asemenea, ochi verzi,
de culoarea turcoazelor furate
– sau or fi mai degrabă albaştri,
că nu prea le am eu cu nestematele –
şi sâni cam de-aici până la Lună,
care-i dau consistenţa cremeşului franţuzesc,
ideal pentru când ţi-e foame.
Şi-acei sâni au sfârcurile roz,
de culoarea crinilor regali otrăvitori
– sau or fi mai degrabă trandafirii,
că nu prea le am eu cu petalele –
şi vinişoare subţiri şi întortocheate,
care-i dau învârtejirea spiralelor baroce,
ideale pentru când te rătăceşti pe hartă.
Şi să nu uit de picioarele ei lungi şi albe,
de culoarea coloanelor greceşti
– sau or fi mai degrabă fumurii,
că nu prea le am eu cu istoria –
şi buci ca pumnii de oţel ai destinului,
care-i dau alura unui înger al răzbunării,
ideal pentru când ai vrea să mori aproape de tot.
Aşadar, ea e roşcată, şi asta se vede,
şi aş putea-o visa întreaga viaţă.
Pe de altă parte, cealaltă e o splendidă blondă
– sau o fi mai degrabă brunetă,
că nu prea le am eu cu îngerii…
Decembrie 2015