o istorie de buzunar
de Ana-Maria Negrilă
Cyberpunk-ul a debutat ca o mișcare a străzii, a tinerilor care se simțeau confortabil în lumea virtuală, chiar dacă relativ rudimentară, a anilor ’80. Mai mult decât o manifestare a literaturii SF, cyberpunk-ul era un mod de viață, o stare de spirit a unei generații ce se deosebea de cea anterioară prin modul în care înțelegea și folosea tehnologia. Legat, la început, de ideea de piraterie informațională, de teama că tehnologia informației va schimba fața lumii, dar nu într-un mod pozitiv, cyberpunk-ul, ca mișcare în cadrul literaturii SF, chiar vorbește despre un viitor în care corporațiile au acaparat piețele, în care tehnologia nu mai pare pusă în slujba omului, ci îl tolerează, modelându-l astfel încât rezultatul să fie o simbioză din care omenirea iese modificată. Modul în care umanitatea se schimbă pare să treacă neobservat în lipsa unor repere care să înregistreze măsura în care unele personaje ce populează romanele cyberpunk mai au sau nu legătură cu ideea de ființă umană.
În 1991, Lewis Shiner, autorul romanului Frontera, anunța într-un articol din The New York Times că epoca de glorie a cyberpunk-ul se încheiase. Fusese o ascensiune fulminantă, generată de romane ca Neuromantul lui William Gibson (1984), ce veneau cu o altă viziune asupra SF-ului. Nu mai era vorba despre cucerirea spațiului, cât despre călătorii într-un loc care nu mai aparținea imaginației, ci tehnologiei. Acesta era un concept cu totul nou, ce a prins repede, cu atât mai mult cu cât s-a suprapus cu o perioadă în care tehnologia începuse să pătrundă în toate păturile sociale. Termenul de cyberpunk preceda însă cu doi ani apariția romanului emblemă al lui William Gibson, fiind născocit de scriitorul Bruce Bethke. Totuși, deși distinct, cyberpunk-ul își avea rădăcinile în texte mai vechi cum sunt și cele ale lui Philip K. Dick, Ubik sau Visează androizii oi electronice?, sau, și mai devreme, în romanele tehnological fiction ale anilor ’40-’50.
La începutul anilor ’80, cyberpunk-ul era o revoluție și se adresa scriitorilor sau cititorilor care se săturaseră de călătoriile spațiale, devenite deja clișee. Bruce Sterling, Rudy Rucker, John Shirley, Lewis Shiner, William Gibson se aflau în centrul acestei mișcări ce vorbea despre creșterea puterii economice a Japoniei, despre anarhie, tehnologie și viața străzii. Tot în anii ’80, Bruce Sterling edita fanzinul Cheap Truth, care se oferea gratuit, și în paginile căruia autorii publicau numai sub pseudonim pentru a evita ca notorietatea unora dintre ei să conducă la vreun cult al personalității, așa cum mărturisea chiar Sterling, care se opunea ideii de guru literar și îndemna orice tânăr care avea acces la un procesator de text să se alăture cauzei lor și să scrie. Perioada Cheap Truth a fost una născută și întreținută de un entuziasm ce nu avea să dureze mult, deși, în timp, s-a dovedit că ideile vehiculate în cyberpunk au lăsat urme adânci în literatură și cinematografie, regăsindu-se și în creațiile ulterioare ale genului.
Într-o perioadă în care se punea problema calității în scrierile SF, Cheap Truth aduna o serie de tineri entuziaști și funcționa, după cum mărturisea Bruce Sterling, pe principiul că produsele literare, anything cyberpunks write, trebuiau să fie la îndemâna tuturor. Copierea fanzinului și distribuirea lui erau chiar încurajate, deși, din punctul de vedere al calității, rezultatele erau îndoielnice. Nu a fost de mirare că marile opere cyberpunk au urmat drumul surorilor mai mari din zona SF sau din alte zone și au fost publicate și distribuite în cel mai clasic mod cu putință, încălcând astfel principiile de free, anonymos and available for all. Chiar și definiția lui Sterling că: cyberpunk-ul este orice ar scrie cyberpunk-erii, are suficiente goluri, având în vedere că mulți dintre scriitorii înregimentați curentului au scris tot felul de texte, de la ficțiune istorică la fantezie eroică. Spre sfârșitul anilor ’80, cyberpunk-ul pierduse deja teren, se umpluse de clișee, la fel ca rudele lui mai în vârstă, rezultatul fiind că scriitorii au început încet-încet să se îndepărteze de el, cu scurte reveniri în anii ’90.
În România, cyberpunk-ul a apărut după 1990 ca o noutate absolută, mergând pe valul de entuziasm generat tot de accesul la tehnologie și calculatoare. Strânsă în jurul Jurnalului SF, o generație de scriitor și-au făcut mâna nu numai la creionarea lumilor „clasice” în cyberpunk, cât și a altora, tot pe principiul că cyberpunk e tot ce scriu cyberpunk-erii. Florin Pitea (Necromantul, An/Organic) a fost, probabil, cel mai apropiat de idea americană de cyberpunk, deși și alți scriitori și-au încercat mâna în această direcție, folosind temele recurente ale acestuia: Sebastian A. Corn, Petrică Sârbu, Costi Gurgu, Ionuț Bănuță, Michael Hăulică, Doru Stoica, Dănuț Ivănescu. Fiind parte a acestei mișcări în anii ’90, pot înțelege efervescența creatoare care a generat-o, ideea că puteai scrie orice, că nu mai erai prins într-un canon sau în anumite teme. Aceasta a fost perioada în care am scris nuvela care a stat la baza romanului Împăratul ghețurilor, dar și alte povestiri care s-ar încadra mai bine la cyberpunk decât în altă parte: Pangul albastru, Copilăria lui Münchausen, Timpul de Pulbere etc. Grupul strâns în jurul Jurnalului SF a publicat în 1995 o culegere de povestiri interconectate, Motocentaurii pe acoperișul lumii, o carte manifest a mișcării, care a stârnit admirație, dar și numeroase critici.
Revenind la cyberpunk-ul american, tot Sterling spunea că mișcarea nu se va stinge până când scriitorii care au contribuit la ea nu vor fi morți și îngropați. Ca pentru a-i susține previziunea, după o perioadă petrecută în conul de umbră al SF-ului, cyberpunk-ul scoate capul din nou în ultimii ani în romane ca Altered Carbon, Air Thin (Richard K. Morgan, 2005, 2018), Hoțul cuantic (Hannu Rajaniemi, 2010) sau Peripheral (William Gibson, 2014).