(pași mărunți)
de Gelu Teampău
Ştim, din înţelepciunea populară, că nimic nu se obţine fără efort susţinut. Ştim că fără durere nu se obţine bucuria adevărată. Ştim şi că Împărăţia Cerurilor se ia cu asalt. Ce înseamnă însă toate acestea? Sunt ele un avertisment sau o consolare? Dacă în efortul de a obţine ceva ce-ţi doreşti foarte tare îţi pierzi din abilităţi, sau din identitate, te mai poţi bucura de ceea ce ai obţinut (lăsând la o parte scenariul deloc imposibil în care oricum nu-l vei obţine)? Merită să obţii un anume post la locul de muncă dacă în acest proces rişti să-ţi pierzi credibilitatea, prietenii sau stima de sine? Merită să obţii iubirea unei anumite persoane prin şantaj?
Suntem educaţi să respectăm persoanele care-şi asumă riscuri uriaşe sau fac eforturi supraomeneşti pentru a-şi atinge ţelul. Unii interpretează legenda Meşterului Manole strict în sensul propriu şi caută oase omeneşti în toate marile construcţii. Dar a sacrifica orice pentru un scop nu comportă riscul dezumanizării? Dacă putem fi definiţi doar prin ceea ce dorim cu înverşunare, mai suntem noi înşine sau doar un produs derivat al ceea ce dorim? Dacă suntem dispuşi să facem orice sacrificiu pentru a obţine sau pentru a realiza ceva, nu uităm cumva că deja sacrificiul suprem s-a consumat pentru noi? Mântuitorul a acceptat moartea pentru noi, pentru viaţa noastră, iar atunci când noi ne ştirbim această viaţă pentru ceva ce considerăm a fi mai important nu minimizăm, cumva, acest gest suprem? Intră cumva sacrificiul nostru în concurenţă cu sacrificiul divin?
Desigur, aceasta nu înseamnă că nimic nu merită efortul sau chiar sacrificiul nostru. Dacă viaţa noastră sau a familiei sau a prietenilor noştri este ameninţată, bineînţeles că ne vom lupta până la ultima suflare pentru a le proteja. Dar în vreme de pace, nu de puţine ori sacrificăm părţi din aceste vieţi pentru a obţine ceva în plus, fie un salariu mai bun, fie o poziţie socială mai înaltă, minţindu-ne că o facem din generozitate şi grijă faţă de ele. Am întâlnit însă zeci de copii care preferau să trăiască modest alături de părinţii lor decât în lux dar separaţi de aceştia, nevoiţi să lucreze în străinătate. Sunt exemple de oameni care trăiesc fericiţi în bordeie şi de oameni deprimaţi care deţin două-trei palate. Nu fac acum apologia sărăciei, ci a cumpătării, a echilibrului.
Voinţa puternică este un atu extraordinar, însă ea nu garantează întotdeauna şi un scop pe măsură. Lecţia hybris-ului pe care o învăţăm încă din creaţiile antice, de la Odiseea la povestea Turnului Babel este avertismentul privitor la trufia umană care scoate din ecuaţie ordinea superioară individului sau comunităţii. Prometeu este privit ca un mare răzvrătit, un martir umanist, iar această interpretare îi este oferită nu de puţine ori şi Diavolului, în cheie romantică. Însă imprudenţa lor rezidă tocmai în contestarea şi subminarea unei ordini cosmice la stabilirea căreia nu şi-au adus contribuţia.
Astăzi, când tehnologia a făcut posibile cele mai nebuneşti visuri ale trecutului şi dă semnale că va accelera încă şi mai mult în cucerirea teritoriilor necunoscute ale cunoaşterii, ne simţim, parcă, obligaţi să ţinem pasul cu ea prin a trăi la maxim, dintr-o experienţă deplină într-alta. Industria publicitară, programele de divertisment, toate ne îndeamnă să avem parte doar de ce este mai bun, de vârful bunăstării, al tehnologiei, al umanităţii. Absolutul, dintr-o abstracţiune înfricoşătoare, a devenit o necesitate cotidiană. Mulţi tineri cad pradă acestei retorici şi gonesc fără oprire după cele mai noi şi mai eclatante experienţe. Cine se mulţumeşte cu acelaşi telefon trei ani, cu aceeaşi maşină zece ani ori cu aceeaşi iubită întreaga viaţă, este considerat lipsit de resurse, de imaginaţie sau, pur şi simplu, un ratat. Un om al zilelor noastre trebuie, pentru a fi respectat, să se afle în miezul lucrurilor, să fie prezent la cele mai strălucitoare petreceri, să posede cele mai performante dispozitive, să citească cele mai bune cărţi (sau, şi mai bine, să vadă filmele, neapărat în high-definition), să se deplaseze cu cele mai rapide maşini şi aşa mai departe. Această nesăbuită încrâncenare de a fi mereu racordat la fluxul esenţial al evenimentelor şi al tehnologiei nu poate avea alt rezultat decât nefericirea. Pentru că aşa este dat, să nu puteam avea totul aici şi acum. Cum ar fi, însă, dacă toate aceste resurse irosite în achiziţii mereu perisabile ar fi investite în interacţiunea cu ceilalţi?