[Cosmin Perța, Arșița, editura Paralela 45, 2019]
de Daniel Sur
Vizionar, crud, straniu, violent, sumbru, un thriller apocaliptic sau post-apocaliptic. Așa poate fi caracterizat în câteva cuvinte romanul Arșița (Paralela 45, 2019) de Cosmin Perța. O carte scurtă și intensă, scrisă cu nerv și care a reușit să mă țină cu sufletul la gură până la final. Prin acest volum, Cosmin încheie apoteotic trilogia începută cu Teofil și Câinele de lemn și continuată cu În urmă nu mai e nimic. Trilogia care îl impune pe Cosmin Perța ca fiind unul dintre prozatorii de prim-plan ai literaturii noastre contemporane.
Personajul central al cărții nu este nici Teofil, nu sunt nici copiii, Viorica şi Marcu, nici doctorul Wolkonski și nici soția acestuia, însărcinata Izabella. Și nici măcar Orașul sau „subpământeana“, un spațiu subteran misterios, de unde nu se mai puteau întoarce toți cei care pătrundeau acolo. Personajul principal mi s-a părut a fi ceața mov. O ceață care ne aleargă prin tot romanul și care prevestește și aduce cu sine blindatele, tancurile, soldații, violul unei fetițe de 13 ani, mai apoi bolile incurabile, răzbunarea viscerală a colonelului și moartea a mii de oameni. Ceața înaintează și acaparează toată lumea
„A apărut de nicăieri, era un noiembrie ploios și rece. Prima dată a apărut ceața. O ceață mov, cum nimeni nu mai văzuse prin părțile-acelea. Era o ceață care-ți intra în suflet, care te mesmeriza. N-a apucat însă să se gândească prea mult la ea, pentru că, la câteva ore după apariția ceții, și-au făcut apariția primele blindate. În urma lor veneau scormonind pământul tancuri și mai în urmă au intrat camioanele cu prelată înțesate de soldați“ (pag. 7).
Ceața obligă personajele la o auto-cunoaștere și devin din ce în ce mai conştiente de părţi ale lumii lor interne pe care anterior nu le cunoșteau. „Toți se uitau în interior. La trecutul lor, la acțiunile lor reprobabile, la dramele și traumele lor. La oamenii pe care i-au ucis, la oamenii care au fost uciși lângă ei, la oamenii care au fost uciși pentru ei. La oamenii pe care nu i-au putut salva. Și nu, nu era doar neputința, nu că nu i-au putut salva, nu voiau să-i salveze.“
Teofil încearcă să-i scape de ceață (și de tot răul pe care îl aduce aceasta) pe ce doi copii, Viorica şi Marcu (salvați întâmplător de la măcel de mama lor) traversând munții pentru a-i ascunde în Oraș, într-o călătorie inițiatică. Unde intenționează să se refugieze. Toți trei ajung să se ascundă în casa doctorului Wolkonsky, care avea în subsol ținutul subpământa. La rândul lui, Orașul va ajunge asediat tot de ceață (și de armata colonelului pe care o ascunde), iar locuitorii par condamnați la pieire și nu mai ies din case. Trăiesc având în proximitate morții pentru că pe străzi zac cadavre de oameni și animale. În vreme ce acțiunea armată lâncezește, senzația de sfârșit al lumii se adâncește.
Chiar şi după retragerea bruscă a armatei, ceața mov va continua să îi îmbolnăvească pe oameni și să aducă „noi feluri de moarte“: „Cu tot tratamentul, oamenilor li se făceau bășici pe pielea afectată și în câteva ore bășicile se umpleau cu limfă, ca după o arsură. Când bășicile se spărgeau și limfa părăsea corpul, oamenii începeau să moară. Nu mai văzuse niciodată așa ceva. Și, oricât de mare era pericolul, oamenii tot încercau să se scarpine și să urle, atât de mari erau mâncărimile și durerea“.
Mai mult, ceața îi afectează nu numai pe oamenii din Oraș, ci și pe oamenii care se ascundeau în munți, și care nu erau amenințați direct și de armata colonelului. Bântuiți de molimă și de scenarii care ne apropie de o apocalipsă, aceștia năvălesc în Oraș și-l ocupă. Autorul nu ezită să descrie totul în pasaje foarte dure: „Șiruri întregi de oameni, urlând și gesticulând, se apropiau de pe munte. …. Erau zecile de oameni care trăiau în munte. Ciobanul cu gemenele și copilul pădurarului erau printre ei. Arătau groaznic, de parcă o molimă cumplită îi lovise. Ceața violetă își făcuse treaba cu ei. Corpurile lor erau doar răni, și arsuri, și degerături. Carnea le era sfâșiată până la sânge pe mari părți ale corpului. Mulți dintre copii nu au mai putut fi salvați. Copilul pădurarului era de mult mort în brațele ciobanului, dar îl purta cu el, se simțea vinovat și voia să ducă trupul acela de câteva kilograme undeva unde să îl poată îngropa. În stâncă nu putea. Ceața făcea primele victime. În câteva ore, orașul s-a transformat într-o leprozerie“.
Finalul romanului ne trimite cu gândurile la versurile lui Eugen Jebeleanu din poemul Surâsul Hiroshimei: „Ce ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă/ Nu mai cunoaştem drumul către casă./ Sîntem uşori, şi ceaţa e ca fumul, / Vai, unde-o fi, unde se-ascunde drumul? / Sub talpă n-avem nici un drum … plutim …/ Vai ! Unde-i casa? cum să nimerim?/ Şi sîntem goi, şi ne cuprinde teama./ Unde e tata? Unde este mama? Nu ne vedem nici între noi deloc/ Şi jocul nu ne place, nu e joc./ Ce deasă ceaţă, vai, ce ceaţă mare,/ Oh, azvîrliţi-ne, voi, o cărare!/ Nu mai cunoaştem drumul către casă,/ Şi ceaţa este deasă … deasă … deasă …“