(debut)
Stand-up
mă cheamă Irina și totuși nu am parte de pace niciodată
n-am să spun că și-au bătut ai mei joc de mine
departe de ei gândul
dar au fost mult prea optimiști, știți ce zic?
care e faza cu optimismul ăsta
nu îl înțeleg când mă uit în jur
(mă uit în jur prea mult. La balul de absolvire, un coleg mort de beat mi-a zis „Bă, Ilinco, bă, ce te uiți în stânga și-n dreapta, Vlad a plecat acum mult timp. Puteți înlocui „Vlad” cu orice, de la talent, la speranță, la coping mechanisms sănătoase și până la băieții frumoși cu care mă afișam ca să le arăt acelor bullies din generală, care nici nu mai știu cum mă cheamă, că o duc bine.)
de ce mai e invidia un păcat pedepsit
când este ea însăși pedeapsa
îmi fac atâtea filme
și nici măcar nu sunt regizor
(ăsta e momentul în care râdeți. V-ați prins?)
trăiesc în capul meu și nici acolo
nu-mi dau voie să câștig
pentru că am fost mereu lăudată pentru realismul meu
și pe bună dreptate
măcar atât.
am douășunu de ani mai știți vârsta aia
când ești prea tânăr să știi ce să faci și prea bătrân
pentru a mai avea timp să înveți
tot ce am avut răgaz să învăț a fost că orice începe cu
ce ai pe mâini te-ai jucat singură
se sfârșește cu a fost nice să știi
îi ordoni persoanei greșite să știe dragule
eu nu știu nimic
și nu neștiu în stilul cool al lui Socrate
neștiu ca mine
am visat azi-noapte un vierme negru care făcea opturi pe lângă oglinda din baie
și cred că viermele ăla sunt chiar eu
(mai precis, partea aia din mine care m-a urcat pe scenă și vă face capul calendar)
defectul ăla fatal ca de Hamlet
doar că semăn mai mult cu Danemarca
habar n-am ce e putred
și nimeni nu-mi arată
aveți vreo idee
tu cu gecuța aia fosforescentă
care îți îmbracă personalitatea incoloră
(fătălăule, zice o comediantă care și-a lăsat breton ca să-și ascundă cicatricea de la lobotomie)
ce crezi? care e problema mea? în afara faptului că vorbesc cu tine, desigur
(am asurzit sau râdeți pe silent?)
îți miști buzele și nu te aud
hipsterule
Am să plou
Am să plou și nu ai cum să mă oprești, așa cum ți-e imposibil să oprești condensia norilor în zilele de vară. Am să plou și nu voi ploua ca acea cortină văratică, ce se ridică după douăzeci de minute.
Nu, eu aleg să burnițez. Știi serile alea reci, înmuiate, când lumea se fragmentează în picături, când apa îți intră în nări și îți umple plămânii? Înec întârziat.
Aș vrea să fiu eternă și etern să fii tu, ca să te înec veșnic. Sau „asimptotic”, cum îți place ție să spui, deși ai senzația că termenul „controversat” are sensul de „fir narativ cu multe răsturnări de situație”. Telenovelele sunt „controversate”, dragul meu? Este „controversat” faptul că arăți întregii lumi pietre reci și lustruite, fără ca privitorii să știe că le-ai scos dintr-o mocirlă?
M-am răzgândit! Am să tun. Și am să fulger. Și mă voi prăvăli peste tine, arzând ca un soare alungit într-o suliță, am să îți carbonizez pielea, și grăsimea galbenă și tare, și mușchii tremurânzi de dedesubt și am să mă transplantez în măduva ta și am să merg și mai departe, spre structurile cele mai mici, spre fiecare celulă; axonii o să scuipe foc unul către celălalt, legând un lanț de cenușă mereu reaprinsă.
Dar să ne întoarcem la piele (neuronii, dragul de tine, nu se mai întorc; nu că ai avea prea mulți astfel de dispăruți pe care să-i chemi înapoi) – fiecare deget al trăsnetului meu ți se va lipi de obraji, de pleoape – vei afla că ochii sunt frumoși doar pentru că sunt îmbrăcați în carne, chiar și când sunt albaștri sau verzi. Și n-avea Buck Mulligan dreptate când zicea că marea e verde ca flegmaș Vei afla că dinții sunt frumoși doar când au de ce gingie trandafirie să se agațe, doar când au sub ce buze să se ascundă. Sub buzele tale, țuguiate mereu pentru a pupa câte un derrișre, pentru a ondula câte-o minciună („Te iubesc” – preferata ta, mai ales atunci când știai cum să o plasezi strategic în șiretenia aia primitivă pe care o crezi neîntrecută sagacitate).
Și peste bucățile topite și scurse din tine, știi ce am să facș Am să ning și am să viscolesc, ca să le relipesc într-o ordine… „cubistă”, ai spune tu, cu intonația aceea afectată de om care vrea să arate că știe un cuvânt și, mai mult decât atât, că și l-a însușit: „E cuvântul meu, luați-vă gurile de pe el!”.
Am să-ți lipesc mădularul în craterul ce-ți va fi rămas în loc de creștet, să te bucuri că în sfârșit este văzut, că în sfârșit sunt ochii prioniți asupra lui – la fel de util ar fi fost oriunde, indiferent de plasare. Am să-ți înfig unghiile carbonizate în buric, pentru a nu te mai putea lipi vreodată de mama ta – dar poate am să-i rup o bucată din fustă și am să-ți acopăr orbitele goale cu ea. Consideră-l un gest de tandrețe.
Și are să vină, iată, și vara, și atunci am să plou așa cum sperai la început că o voi face și am să devin torent în tine și am să mă amestec cu noroiul pe care-l ții în torace și pe care niciodată, niciodată nu va putea cineva să-l distrugă: esențele rămân întotdeauna. Și eu, apă cu noroi, am să devin stătută și întinsă și dormindă în tine.
Dar, pentru a-l parafraza pe acel lingvist ale cărui concepte zburau chiar peste căpșorul tău drăgălaș și lingușitor, voi fi o idee verde incoloră care doarme furios.