Strămoșii – lecție de modestie

de Bogdan Liviu

Toți strămoşii mei au murit în anonimat complet. Oameni cu vieți mărunte despre care nici eu nu pot afla nimic. Trebuie să caut trei luni pentru a găsi o poză ruptă cu un străbunic. Iar poza e cu un sicriu în care se vede cețos un sfert de chip. Asta e tot ce-a rămas din el – o poză macabră pe care n-o caută nimeni. De unde sentimentul acesta puternic că eu nu sunt ca ei, că nu voi avea soarta lor? Nici măcar nu voi avea copii care să mai vorbească din când în când de mine, va trebui să milogesc atenția străinilor, să însemn ceva pentru oameni pe care nu-i cunosc. Bunicii mei au murit de nici zece ani – deja nimeni nu mai ştie c-au trăit. Cât suntem de înghesuiți toți! N-ai când să fii comemorat, apar alți şi alți nepoți, vin peste tine “tinerii”. Cu siguranță c-au fost oameni cu mai mult umor şi imaginație decât mine. Sau poate am apărut ca o răzbunare a vidului lor? După o monotonie a mediocrității timp de atâția ani, s-apară în sfârşit un om care să le justifice existența. Lipsa de ruşine în a te crede dincolo de cei din specia ta, în a considera că tu vei da startul unui nou neam, unei noi epoci.   Bernard de Chartres spunea că suntem asemenea unor pitici așezați pe umerii unor giganți, încât putem vedea mai multe lucruri decât ei și mai îndepărtate, nu atât datorită agerimii vederii noastre sau înălțimii proprii, cât pentru faptul că suntem ridicați și purtați în sus de statura lor uriașă. Dacă aș transpune acest citat la strămoșii mei – n-am primit nimic, afară de sfaturi mizerabile pentru personalitatea unui om, sfaturi ca: “stai în banca ta” sau “ce-o să zică lumea”. Câteva avertismente nocive pentru dezvoltarea unui om – iată moștenirea primită de la strămoșii mei. E totuși această secretă voluptate de a crede că va începe o nouă lume cu tine. Fiecare om poartă cu el universul semenilor săi, speciei sale, neamului său. Apoi în acel lanț nesfârșit de mediocritate, apare un ins cu conștiința destinului tuturor, om torturat, apăsat de ideea că strămoșii săi depind de el, că toți anonimii din Familia lui își pun speranța să vorbească prin el cândva. Apoi sentimentul e dublat de o secretă complicitate, parcă vrei să și continui în acest anonimat jalnic, să nu le trădezi inexistența. În fond, ce e în neregulă cu asta? Au fost oameni care au avut bunul simt să nu lase urme pe Pământ. Și-uite așa încep prin a-mi detesta strămoșii și închei prin a ii iubi.  Nietzsche despre tatăl său: “era delicat, iubitor și morbid, ca unul care era predestinat pentru o călătorie efemeră în viață – o amintire grațioasă a vieții mai degrabă decât viața însăși.” Strămoșii mei erau atât de delicați încât n-au devenit nici măcar o amintire, au rămas înaintea oricărei imagini. Pur și simplu s-au născut pentru a ascunde faptul c-au trăit. Ce bucurie când reușesc, după 90 de ani de existență in care s-au pandit atent si au muncit enorm pentru a nu excela in ceva, să nu știe nimeni de ei! Cu ce orgoliu intrau în pământ! Nu m-ar mira să se supere pe mine c-am vorbit despre ei, că le tulbur anonimatul la care toate generațiile dinaintea mea au lucrat în liniște. Vin eu, un clovn, să fac gălăgie, să le tulbur dubla absență milenară.

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Strămoșii – lecție de modestie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll to top