Înghețul

de Iris A. Knieling

În mijlocul verii, așteptam pe peron familiile care se întorceau cu mâinile arse de soare și cu geamantane imense pline cu haine parfumate și suveniruri colorate. La ora 13:00 coborau din tren și mirosea din vagoane a mare. Veneam dintr-o stațiune cu umbrele albe și duceam obosit de soare geanta mică a soției, în care își ținea crema și cutia de metal cu bomboane mentolate. Ea purta rochia cu flori, care îi acoperea genunchii rotunzi și părul blond îl prinsese într-o coadă împletită. Miroseam amândoi a cremă de plajă și ne zâmbeau. Copiii mergeau în față. O fetiță și un băiețel. Suntem foarte mândri de ei. Au părul ei blond și ochii mei albaștri. Din gară, ne urcăm în mașina noastră roșie și conduc până la casa noastră cu obloane verzi. Lăsăm copiii acasă și plecăm la cumpărături. O sărut pe gâtul ei lung și bronzat, iar sub lobul urechii, în care are un cercel mic, găsesc un fie de nisip.

Mă ridic de pe scaunul din peron și fac câțiva pași. Am amorțit de tot. Ceasul arată puțin după ora 21. S-au aprins deja luminile și îmi văd unghiile roșiatice. Câțiva muncitori aștepată trenurile care să îi ducă acasă la copiii și nevestele lor. Îl aștept pe tata în gară. S-a lăsat răcoare. Am venit direct de afară, nu am mai trecut pe acasă să mă schimb. La 22:30 ajunge trenul și îl văd în salopeta de lucru. Vine la mine și mă ia în brațe. Până să ajungă, m-am gândit cum să îi povestesc tot ce făcusem ca să pară și mai interesant. M-am dus să mă joc cu mingea cu băieții? Care băieți? Nu asta e important. Cât ne jucam cu mingea am văzut-o pe mătușica pe bancă și fuma din țigară. Ei da. Serios. Lasă că am să vorbesc eu cu ea. Toată lumea închisese la ora aia așa că mergeam direct acasă, unde mama făcuse o plăcintă. Am stat la masă toți, apoi tata mi-a închis lumina și m-a pupat pe frunte. Cerul era întunecat și nu se vedeau stelele din cauza luminilor. Îmi place când vine trenul și pământul se zdruncină doar puțin sub picioarele mele. Aproape plutesc. Se schimbă tura la magazinul de reviste și ziare. Nora pleacă. Alerg după ea și o prind de mâna ei mică și plinuță cu unghii mari. Îmi place că miroase a detergent și a fixativ de păr. E veselă și îmi zâmbește larg. Poartă lănțișorul pe care i l-am dăruit când a împlinit douăzeci și cinci de ani. I-am spus odată că e prea tânără să lucreze la un magazin de reviste în gară. Dar asta era pasiunea ei și nu avea ce face. Zicea că înainte să se culce se gândea cum să aranjeze mai frumos revistele pe rafturi. Îi plăcea să vadă oameni noi în fiecare zi și să se plimbe cu trenul cu biletele pe care le primea cadou de Craciun. Ne-am oprit în cafeneaua de lângă gară. Ea și-a luat un lichior de cireșe, iar eu am mâncat o plăcintă cu brânză. Nu mă lăsa niciodată să o conduc acasă din cauza mamei ei care nu suferea pe nimeni. O priveam de lângă bar cum se îndepărtează cu pași hotărâți și cu geanta strânsă la piept.

Afară e noapte de tot. Trebuie să urc pe bulevardul mare până sus, iar apoi o iau la stânga și am ajuns acasă, la numărul treizeci și patru. Poarta nu e niciodată închisă. Bat de trei ori la ușă și îmi deschide Ilinca în hainele de lucru. Mama dă în cărți la masă și fumează amândouă. Așteaptă să se facă 22:00. Atunci Ilinca pleacă în tura de noapte, iar mama se culcă. Îmi iau din frigider o felie de pâine și puțin unt. Pun zahăr pe deasupra și mănânc în picioare.

-Unde ai umblat?

-Mai bine ți-ai căuta de lucru decât să umbli lelea toată ziua.

-Uite la el, e numai bun de muncă.

-Lasă băiatul în pace, Ilinco! Uite mai bine aici, zice c-ai să ai noroc, mamă.

-E` pe dracu.

După ce pleca Ilinca, deschideam geamurile. Venea aerul rece de afară și luminile galbene îmi colorau perna. Aveam două paturi. Mama și Ilinca dormeau în cel mare de lângă frigider, iar eu sigur lângă geam. Îmi plăcea să văd cum pe stradă sunt din ce în ce mai puțini oameni. Farurile mașinilor mă orbesc și adorm cu petele de lumină. E aproape dimineață când mă trezesc. Ilinca mă zguduie de umăr.

-La dracu, da` trezește-te odată!

M-am sculat în fund. E încă în hainele de muncă, dar are părul despletit.

-Știi să țin un secret?

I-am dat din cap că da.

A doua zi, la amiază, în drum spre gară mă tot gândeam la ce îmi spusese. Nici nu am ajuns bine că am și hotărât să mă întorc. Îi promisesem că nu zic nimic, dar mămica nu se putea să nu știe. În gară era luminos. Mă așez pe peron și aștept. Când trece controlorul îmi scot din buzunar ziarul și mă prefac ocupat. Mă fură gândurile și nici nu știu când se face 16:00. Mă ridic de pe scaun și aștept. Din tren coboară provincia cu plase mari. Vorbesc tare și copiii se uită cu gura căscată la peron. Printre ultimii este și ea. Îi iau geanta de călătorii și îmi zâmbește. Ne urcăm într-un taxi și îmi povestește despre sora ei. De sub părul cârlionțat tuns scurt i se văd cerceii mici, prinși de capătul rotund și fin al urechii. A stat în soare și i-au apărut câțiva pistrui pe nas. Din casetofonul taxiului se aude încet o melodie de demult. Străzile sunt din ce în ce mai gri, iar trotuarele tot mai înguste. Urcăm sus și cât despachetează borcanele de acasă îmi povestește cum s-a îmbolnăvit Toto. Își șterge cu palma o lacrimă și îmi așază în față, pe o farfurie cu flori albastre, o felie de pâine de casă unsă cu unt și gem. În paharul roșu transparent îmi toarnă lapte proaspăt. Îmi face semn să mănânc cât ea își face la ibric o cafea. De pe fereastra din spatele ei, lumina o înghite cu totul, până când îi mai văd doar degetele subțiri, cu unghiile vopsite, cum învârt în ibric cafeaua. Soră-mea a muncit de când o știu eu. Dacă nu lucra, o găseam aplecată deasupra chiuvetei și cu hainele noastre în jurul ei. Spăla toată casa și făcea oale de mâncare. Mămica îi pregătea cafeaua și se ducea după țigări. Mâinile Ilincăi miroseau a tutun și a săpun de rufe.  După ce ieșea de la tura de noapte, se spăla pe cap și, cu părul înfășurat într-un prosop colorat, îmbrăcată într-o rochie de vară, fuma singură o țigară în balcon. Apoi bea două guri de lichior de cireșe și se culca lângă mămica. Nu știu exact la ce se gândea. Înainte să ne mutăm aici, când eram mici de tot, plângea mai mereu, dar niciodată nu-mi spunea de ce. Țin minte când am găsit-o în spatele gasei desculță, cu obrajii murdari și ochii roșii. Fugea de toată lumea ca un animal sălbăticit. Mă temeam de dânsa, dar trebuia să îi spun mamei. Am bătut la ușă de trei ori. Nu mi-a răspuns nimeni. Poate că mămica era după țigări și Ilinca se dusese la piață. M-am așezat pe banca din față să le aștept și mă tot gândeam cum să spun ca să nu o supăr pe mămica. Rămăsese biata de ea cu probleme în piept din vina lui taică-meu. O văd pe mămica cum merge cu piciorul stâng tras după dânsa. Tot din vina lui tata e și treaba cu piciorul. Dar măcar i-am găsit proteza asta ca să se mai poată plimba și ea săraca.

-Deja ai ajuns acasă, puișorule?

-Săru’mâna, mămică. Dă la mine să t-ajut.

Cel mai bine îi spun sus că dacă se înfurie să nu afle după toată strada, cum a fost când a aflat că m-au dat afară de la școală. Și atuncea am luat-o de braț ca să urce scara mai ușor. Era încă în capotul cu flori care se îngălbenise de la tutun. A făcut cafeaua și s-a așezat la masă, cu țigara în colțul gurii. Mă uitam la degetele ei, cu inele aurii, cum dădeau pasențe. Nici n-am apucat să deschid gura că soră-mea s-a întors cu sacoșe mari.

-Iarăși pleci? Mai bine stai pe aici să mă ajuți, decât să umbli lelea pe străzi.

-Mă duc să caut de muncă.

-Iaca, ți-am zis eu că ai să ai noroc, Ilincuță? Cărțile nu mint niciodată.

Soră-mea nu a mai spus nimic. A lăsat capul în pământ și a continuat să scoată mâncarea din plasele mari de rafie. Îmi plăcea aerul inăbușitor al orașului. Simt pe spate tricoul umed și mă șterg cu palmele pe brațe. Îmi șterg ochelarii și aștept.

-Cum a fost azi, puișorule?

 Ridic din umeri. Îmi tai o felie de pâine și cobor din nou. Îmi aprind țigara. Ninge și îmi îngheață degetele. Merg în josul străzii. Mă opresc la colț și iau un pahar ca să mă încălzesc. Toți se strâng la mese unii în alții, iar femeile își țin cu ambele mâini gențile în brațe. Mă întorc cu spatele la toți. Înainte îmi plăcea când se aprindeau luminile. Sub ele văd oamenii cu capetele plecate. O iau în jos pe bulevard. O femeie își trage copilul din calea mea și își vâră mâna în buzunar. Ninge tot mai tare. Acum am cheia mea. Mama adoarme cu hainele Ilincăi în brațe. În toamnă, cât a stat și el cu noi, eu mama dormea cu mine în patul cel mic, iar ei doi în ăla mare. La început îmi plăcea de el, dar după am început să mă cam tem de dânsul. Bafta noastră a fost că a plecat la muncă și nu s-a mai întors. Era noapte și Ilinca dormea în patul cel mare. Mama dădea în cărți. Am văzut-o deodată cum se ține cu mâna de burtă în somn și făcea de parcă o lovea cineva acolo. Ne ducem repede la dânsa și mama o ia în brațe. La spital n-au vrut să o țină peste noapte și nu ne-a luat nimeni cu mașina. Am mers pe jos până acasă. Era așa de ușoară că abia o simțeam. Ziceau că de aia îi pierdusem pe amândoi în acea seară. Zăpada acoperea stâlpul de lumina, iar străzile se întunecau tot mai tare. Totul era închis. Mai trecea din când în când câte o mașină. Zăpada îmi scârțâia sub tălpi. În piața cea mare era un brad împodobit. M-am așezat lângă el. Nora lua trenul de dimineață. Primise biletele cadou și voia să vadă cum trenul ridică în aer zăpada de pe șine. Puteam să plec și eu cu ea. I-ar fi plăcut să stăm în prima zi de Crăciun împreună, într-un vagon pustiu. Dar trebuia să mă întorc acasă. Am rătăcit prin oraș. Îmi plăcea să mă uit pe ferestrele fără perdele. Înăuntru străluceau luminile. O auzeam cum îi adormea din camera cealaltă, iar eu așezam cadourile sub brad. Am deschis ușa ușor și am ieșit afară. Străzile erau pustii. Cât îmi treceam tălpile cizmelor prin zăpadă a trecut un băiat, nu mai mare de șaisprezece ani, pe lângă mine. S-a oprit și se uita sus spre ferestrele noastre. L-am gonit, dar cât urcam scara înapoi și făceam urme de zăpadă cu bocancii, mi-a părul rău. M-am uitat pe geam după dânsul, dar dispăruse. Miruna mă aștepta în fața șemineului. Am închis obloanele. Părul ei părea și mai blond în lumina catifelată.

Eram singur. Chelnerița mă lăsase să îmi torn și am văzut-o cum a dispărut după perdeaua de lângă bar. Am băut o gură de lichior, am gustat din mai multe sticle, dar tot nu se întorcea. Era liniște. M-am ridicat pe vârfuri și m-am dus la bar. În dreapta era o ușă acoperită cu o perdea de mărgele din lemn. M-am uitat printre ele. În camera întunecată erau depozitate cutiile cu sticle. Nu era nicio lumină afară de o lumânare din ceară pusă într-un pahar. În fața lumânării, în hainele în care servea, dar cu capul acoperit, se ruga. Îmi țineam respirația ca să nu o sperii. Stătea cu ochii închiși și cu capul plecat. În lumina palidă a lumânării îi străluceau pe obraji lacrimile. Se închina într-o limbă pe care nu o înțelegeam, dar o auzeam ca o șoaptă care răsuna tăcută în barul întunecat. Afară zăpada se așeza tot mai mare. Am rămas acolo, în picioare și îi ascultam rugăciunea. Ilinca a bătut de două ori în geam. Nu am recunoscut-o de la început. Când o știam eu, avea părul mare și negru. Se ținea mereu cu spatele drept și pășea sigură pe dânsa. În locul ei era o bătrână, fără păr, cu spatele aplecat. Și totuși am știut că era ea. Mi-am lipit degetul de buze și i-am făcut semn să nu facă zgomot. Înăuntru i-am turnat și ei un pahar de lichior. După ce l-a băut mi-a luat mâna în a ei și m-a strâns în brațe. Nu îmi mai era teamă. Trebuia să ne întoarcem acasă că așa de tare se va bucura mămica să o vadă iarăși. Din ușa barului vedeam umbra cu mâinile împreunate, așezată în genunchi printre cutiile cu sticle. Afară frigul îmi ciupea obrajii. Aș fi avut atâtea să îi spun, dar nu știam de unde să încep. Așa că am tăcut. Mergea greu și picioarele i se afundau în zăpadă. S-a așezat pe o bancă și mi-a spus să mă duc eu înainte că mă ajunge ea din urmă. Am mers înainte. În spatele meu, îi cădeau fulgii de zăpadă pe baticul cu flori și mi se părea că o aud cântând. În gară era întuneric și mirosea a rugină. Nora mă așteaptă acolo. Îmi sărută amândoi obrajii cu geamantanul în mână. Se urcă în primul tren și îmi face din mână. Pe scaunele de pe peron a nins puțin și mi se face frig. De ce nu mai vine odată? Nu trebuia să plec fără ea.

-Bună seara, Ghiocel!

Ilinca îmi zâmbește larg. O strâng în brațe și nu vreau să îi mai dau niciodată drumul. Sub degetele mele îi văd pielea vânătă, acoperită de batic. Îmi spune că e obosită. Ne așezăm jos. E îmbrăcată în rochia ei de vară cu flori galbene și în picioarele goale. Îmi las capul în brațele ei. Îmi cântă încet, ca să nu ne audă nimeni. Mă uit la gura ei și îmi dau seama că nu se mișcă cu adevărat. Are buzele prinse între ele și ochii închiși. Dau să mă ridic. Mă ține strâns cu mâinile ei, care se fac tot mai mari. Vreau să strig, dar își apasă degetul mare peste gura mea. Văd luminile cum sunt din ce în ce mai aproape de noi. Închid ochii și îmi mușc limba cu dinții. Liniștea se sparge. Nu o mai aud cântând.

-Nu știu ce să vă zic de dânsul. Apărea în fiecare zi pe aici și căsca gura la reviste, îi plăceau mai ales alea cu animale și case frumoase. Mi-am zis că nu făcea niciun rău să se uite, chit că nu cumpăra, dar șefu se enervează tare de tot când află că îi dau voie, zice că lasă colțurile de la pagini unsuroase, dar să știți că nu-i așa.

-Da, mă scuzați. Cum ziceam, în dimineața aia am deschis la 6 și era tare pustiu. Recunosc mi-e cam urât să stau așa singură, fără nimeni pe peron sau la birouri. Mi-ar fi fost tare bine dacă puteam închide ușa. De fapt, șefu nici măcar nu mă obligase să vin, zicea că doar dacă vreau eu, dar are să îmi dea niște bani în plus dacă vin. Aș fi putut sta acasă, dar nu am eu așa un loc de frumos în care să vreau să stau. Știți mama soacră…

-Mă scuzați. Cum ziceam, mă cam temeam că era încă întuneric, așa cum e în diminețile iarna, și stăteam eu cu o revistă în mână, dar ochii îmi erau doar la ușă. Cum nu era nimeni, mi-am făcut o cafea și am ieșit în fața magazinului să fumez o țigară. Deobicei jur că nu fac așa în timpul programului, dar m-am gândit că dacă tot nu era nimeni și până la urmă era prima zi de Crăciun. Mi-a părut rău de cum am păși afară. Vântul răsuna pe holurile pustii. Luminile erau aprinse doar în fața magazinului meu.  Era beznă în camera paznicilor. Am intrat înăuntru și am închis rapid ușa după mine. Am încuiat-o de trei ori și am dat jaluzelele în jos. După câteva minute m-am simțit stupid și am dat să descui, dar am auzit pași. Vă rog să mă credeți că mi-a înghețat sângele în mine. Răsunau așa de tare că nici nu știam de unde vin. Așteptam cu răsuflarea tăiată. Mi-a venit inima la loc când l-am văzut de printre umbre. Am deschis rapid ușa și i-am strigat dacă nu vrea să vadă noua revistă cu animale, dar parcă nici nu mă auzea. Era un băiat tare tânăr bietul de el și îmi era milă că șchiopăta cu piciorul drept, care cred că era mai scurt ca stângul. Cum arăta? Păi avea ochii mari cu gene lungi și nasul semăna cu ciocul de pasăre. Avea doar o cămașă pe dânsul și un fular subțirel. Încă umbla în papucii de vară. Și doar mă gândisem de atâtea ori să îi aduc hainele lui răposatul că și așa stăteau ca să prindă praf, dar tot am uitat de ele. În fine, era tuns scurt, cu o insulă de păr alb în mijlocul capului, ceea ce era tare ciudat că nu se poate să fi avut mai mult de 17 ani. Mă gândeam uneori că ar fi putut fi un băiat frumușel dacă s-ar fi îngrijit puțin și ar fi pus pe dânsul niște haine pe măsură. L-am mai strigat odată, dar el a trecut rapid pe lângă mine și s-a dus drept pe peron. În capul meu era că poate de data asta chiar se ducea undeva și se grăbea. Cu el acolo m-am mai liniștit. Am deschis cuvintele încrucișate și mi-am terminat cafeaua în liniște. Eu nu am auzit nimic. Acum, când mă gândesc, mă îngrozesc cât a stat acolo, bietul de el. După ce luminile s-au aprins la gardian și am auzit voci, am ieșit afară, dar nu înțelegeam nimic din agitația de acolo. M-am grăbit să merg și eu pe peron. Era acolo, în fața scaunelor. Am dat să pun peste dânsul haina de pe mine, dar m-au oprit conductorii că ziceau că oricum era dus demult și nu se merita să capăt o pneumonie pentru dânsul. Dar eu i-am dat haina oricum că oameni suntem, nu câini. Chiar și cu haină, nu se mai mișca. L-am luat de mână. Nu, nu-l cunoșteam. Doar v-am zis că nu vorbea niciodată. I-am ținut mâna că de unde sunt eu așa se face. Se zice că dacă nu ții omul care a murit de mână se rătăcește sufletul aiurea prin lume. Nu m-am mai mișcat de acolo până când nu ați venit dumneavoastră. Acum dacă ați terminat, aș vrea să intru la loc în magazin că s-a lăsat tare rece.

Ambulanța a ajuns greu. L-au pus într-un sac negru. Medicii de gardă răsuflau ușurați la ieșea din gara întunecată. Afară răsărise soarele și zăpada strălucea. Îl urcau în salvare. Mai erau doar două ore și se puteau duce acasă. Cei care fumau la geamuri s-au uitat pentru câteva secunde la targă, Săracii, cum să muncești și de Crăciun…

În fiecare an îngheață câte unul acolo, după mine ar trebui închisă gara dacă nu sunt trenuri. Vin acuși, stai că mai am două fumuri, cine zici că vine? Fie am să mă schimb în costumul nou. A venit fetița, uite acuma strâng. Ce crezi că s-a întâmplat acolo? A înghețat unul, așa e în fiecare iarnă. Ce îngrozitor! Vezi de treabă, era vreun bețiv sau ceva. Cel mai mult îi place la ea felul în care își lasă ochii în jos, atunci când o frământă ceva. Buzele îi cad moi și se întoarce cu spatele la fereastră. Se gândește că parcă îi stă mai bine în hainele de azi, decât în cele de aseară. O prinde în brațe și o sărută lung. Ea își lasă mâinile să se odihnească pe umerii lui. O aud încet pe vecina de sus cum îi cântă celui mic. Îl leagănă ușor în brațele ei și așteaptă ciocolata caldă cu alune de jos. Avea cele două pahare strălucitoare în mâini. A stat câteva secunde la semafor și s-a grăbit să treacă. Nu suferea mirosul care venea mereu din gara mare și se gândea satisfăcut că după anul nou se vor muta în sfârșit de acolo. A urcat câte două trepte și l-a salutat în treacăt pe vecinul de la trei care ieșea afară cu nepoții. Râdeau veseli și îl trăgeau de mânecă să le cumpere și lor ciocolată caldă. Afară soarele era sus pe cer și le încălzea obrajii. Făceau bulgări de zăpadă în palme și râdeau. Deodată bunicul i-a tras lângă el. Venea o femeie alergând cu capul acoperit și picioarele desculțe. Copiii s-au gândit că era vrăjitoare, pentru că avea dinții negri și părul alb despletit. Urla ceva într-o limbă pe care nimeni nu o înțelegea. Mai mulți trecători se opriseră și se uitau la ea cum lovea cu furie în refugiul din stația de tramvai. Cu pumnii ei uscați voia să îl dea jos. Din taxiuri au ieșit trei bărbați care se pregăteau să meargă la ea, dar femeia a fugit până în fața gării. Se aruncă în genunchi în fața scărilor. Lovea cu palmele în marmura lor rece și le ștergea cu părul ei alb. Le urca mai mult în genunchi decât în picioare, udând gheața de pe ele cu lacrimile ei. Strigătele i s-au auzit ca un ecou pentru un timp, până când s-au pierdut cu totul în întunericul rece.