„Amurgul elkilor” sau recuperarea ancestralului

de Mircea Doreanu

Povestirile Rodicăi Bretin nu se hrănesc numai din revărsări de evenimente, din suspansul aventurii, ci şi din atmosfera de lirism în care autoarea înfăşoară o istorie simplă, nesofisticată. Metafora domină, o metaforă situată nu atât la nivelul verbului, cât la acela al structurii stilistice de ansamblu. Tensiunea povestirilor se naşte din acţiunea alertă, dar şi din zăbava asupra amănuntului poetic, simbolic adeseori. În felul acesta, istorisirile prozatoarei se transformă într-o parabolă ce vizează când condiţia umană, când avatarurile cunoaşterii, când categoriile mari ale eticului.

Antropozofia şi antropologia din prozele Rodicăi Bretin, uneori naturaliste (au cum să fie altfel?) reprezintă o imersiune ficţională în epoca de piatră a fiinţei şi conştiinţei umane. „Amurgul elkilor” nu seamănă cu nimic din ce am citit până acum în literatura autohtonă, originalitatea fiind unul, dar nu şi singurul atu al cărţii.

Fragmentele de frescă dinaintea timpului încep lent, pregătind o avalanşă de imagini ca aceea de sunete a trupei Nirvana. Este o structură repetitivă, fără a deveni monocordă – nici nu are când, pe parcursul unei cărţi atât de alerte. Sau poate este o iluzie literară, iar violenţa se acumulează, deoarece nici începutul prozei care dă titlul volumului, nici al nuveletei „Războiul pentru Alana” nu au nimic timid, dimpotrivă: „Ploua. De zile întregi, mărunt, necontenit. Păianjenul se mişca alene, sătul, nucă moale şi păroasă ce îşi vărsase veninul în gâzele prinse de capcana-i argintie… Asemeni uwailor, păianjenul nu se ostenea să vâneze. Făcuse o alcătuire împotriva firii, întinzând-o peste tot ce-l înconjura şi pândise până când, din nebăgare de seamă ori ca să-l alunge veniseră micile făpturi care nu îşi păzeau soarta.” („Războiul pentru Alana”)

Acest gen de literatură implică naşterea unui lexic nou, în care onomastica are un rol primordial. Totul respectă consecvenţa creaţiei, nimic nu este arhaizat. Este vorba despre o subtilă, aparent inocentă disipare înspre inconştient a emoţiilor. Nu putem vorbi despre un text mai bun decât altul în fresca de imagini în culori atât de vii încât rănesc retina. Şi, într-un mod firesc, generalizator, incursiunea în ancestral asigură autenticitatea desăvârşită a demersului artistic al Rodicăi Bretin. Aglutinarea este metoda scriptică dominantă: „Făcuse un pas, când glasul căpeteniei a oprit-o, dintr-o dată umil, rugător. Yraine s-a răsucit, îngustându-şi ochii – o clipă, două… Într-un târziu a încuviinţat, parcă în silă. I-a întors spatele urutului, nu înainte de a-i desluşi uşurarea: omul crezuse că va cere mai mult.” („Vânătoarea celorlalţi”)

Uruţii, uwaii, precum şi multe alte denominări, sunt nume de triburi imaginabile ca viitoare popoare sau sortite pieirii, asemeni numelor personajelor, care par trouvaille-uri exotice, însă ar aparţine de fapt unor limbi dispărute. Tipul de behaviorism practicat de autoare este unul naturalist, încât ai zice că Emil Zola scrie despre varani: „Omul-vrunn o aştepta. O clătinare a desişurilor şi iată-l, înalt, cu pielea neagră lucind asemeni frunzelor spălate de ploaie. S-a apropiat în salturi ciudate, nici mers, nici fugă…” („Vânătoarea celorlalţi”)

În plan ideatic, Rodica Bretin demontează falsa superioritate a omului modern faţă de „cel al cavernelor”: oamenii epocii pietrei nu erau neapărat inferiori celor de astăzi, ci diferiţi. Iar unele caractere s-au pierdut irevocabil, cum ar fi capacitatea neanderthalezilor de a se naşte cu „memoria speciei” posesori ai cunoştiinţelor acumulate de generaţiile anterioare.

Autoarea remarcă aportul individualităţilor – lideri şi elite − în opoziţie cu mulţimile-turme. Aceştia au curajul dement  de a lupta cu forţe superioare, chiar având şanse minime de reuşită şi tocmai lor li se datorează progresul omenirii. Totuşi, uneori selecţia naturală acţionează haotic, supravieţuind nu cei mai apţi, ci cei mai norocoşi, astfel încât zorii civilizaţiei nu a fost o perioadă paradisiacă în care omul trăia în armonie cu natura, ci un purgatoriu evoluţionist. Unele fragmente ale cărţii aduc o atmosferă aproape apocaliptică, însă ceea ce pare un sfârşit se vădeşte a fi un început de lume: „Valul mişcător înghiţea dună după dună: călăreţi în veşminte negre, cai cu trupuri de beznă. Veneau dinspre răsărit – mereu de acolo – şi erau mulţi, atât de mulţi… Îi văzuse trecând pustiul de nisip – şi aveau să-l treacă. Îi văzuse aducând Uitarea-cea-Mare – şi aveau s-o aducă. Străinii veneau, elkii or să piară. Sfârşitul era aproape – nu al unuia, ci al tuturor. Cei vii aveau să piară laolată cu cei nenăscuţi, cu amintirea celor ce fuseseră odinioară. Poate un neam întreg să se ascundă, să fugă – unde, încotro?” („Amurgul elkilor”)

Nu pot să închei decât tot cu un citat, de data asta din publicaţia italiană „Corriere Veneziano“: „Dovedind o uimitoare putere de evocare, Rodica Bretin reînvie spectaculos, aproape cinematografic, lumea Cuaternarului târziu. Nu doar cea sălbatică, violentă, fără cruţare a neanderthalienilor, ci şi fascinanta epopee a oamenilor de Cro-Magnon, în care eroii înfruntă adversari redutabili, monştri sau catastrofe naturale – totul în numele unui altfel de viitor“.

„Amurgul elkilor” sau recuperarea ancestralului

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll to top