de Adrian Grauenfels
Născut la Malaga în jurul anului 1022, Ibn Gabirol și-a făcut studiile superioare la Saragossa, unde s-a alăturat cercului erudit al refugiaților din Cordoba stabilit acolo în jurul unor savanți renumiți și al influentului curtean Yekutiel ibn Hasan. Protejat de acest mentor evreu, pe care Ibn Gabirol l-a imortalizat în poeme de laudă plină de dragoste, poetul în vârstă de 16 ani a devenit faimos pentru imnurile sale religioase scrise intr-o ebraică magistrală. Limba obișnuită a literaturii andaluze fusese araba, iar ebraica nu fusese reînviată decât recent ca mijloc de exprimare pentru poeții evrei. La 16 ani se putea lăuda pe bună dreptate că era celebru în întreaga lume:
...Cântecul meu este o coroană pentru regi și coroanele de pe capetele guvernatorilor.
Trupul meu umblă pe pământ, în timp ce spiritul meu se înalță la nori.
Priviți-mă: la șaisprezece ani, inima mea e înțeleaptă ca a unui om de optzeci de ani .
A făcut însă greșeala de a-l ironiza pe Samuel ha-Nagid, un om de stat în ascensiune și vizir în regatul berber al Granadei, de asemenea, un poet talentat, talmudist, strateg și scriitor model. După ce s-a împăcat poetic, Ibn Gabirol pare să fi fost admis în grațiile acestui vizir, al cărui principal lingușitor devine ulterior.
Acest lucru s-a întâmplat în timp ce poetul era implicat (din partea Saragossei) în lupta disproporționată dintre gramaticienii din Saragoza și cei din Granada în ceea ce privește lingvistica ebraică. Fiind un cordobian emancipat, el i-a ofensat pe ortodocși prin erezii precum recomandarea de a nu avea copii, denunțarea “lumii”, neoplatonismul și o autoapreciere aproape nebună (dublată de folosirea de epitete animalice pentru adversarii săi). Se pare că a fost nevoit să fugă din Saragossa; circumstanțele care au dus la plecarea sa sunt descrise în “Cântecul luptei”:
Stând printre toți cei strâmbi și nebuni, doar inima lui [a poetului] e înțeleaptă.
Unul te îmbolnăvește cu otravă de viperă, celălalt, lingușitor, încearcă să-ți zăpăcească capul.
Unul, punându-ți o capcană, după planul său, ți se va adresa: “Vă rog, domnul meu.”
Un popor ai cărui părinți aș disprețui să fie câini pentru oile mele…
“Cântecul luptei” și alte poezii arată că faptul că era un poet sinagogal nu l-a protejat de ura coreligionarilor săi dinSaragoza, care l-au numit grec din cauza înclinațiilor sale laice.
Împotriva tuturor avertismentelor patronului său Yekutiel, Ibn Gabirol s-a concentrat asupra filosofiei neoplatonice, după ce a compus o colecție neofensivă de proverbe în arabă, Mukhtār al-jawāhir (“Alegerea perlelor”), și un tratat etic mai original, deși datat (bazat pe teoriile contemporane ale temperamentelor umane), tot în arabă, Kitāb iṣlāḥ al-akhlāq (“Îmbunătățirea calităților morale”). Acesta din urmă conține capitole despre mândrie, blândețe, modestie și obrăznicie, care sunt legate de simțul văzului; și despre dragoste, ură, compasiune și cruzime, legate de auz și de alte simțuri.
Având nevoie de un nou patron după execuția lui Ekutiel în 1039 de către cei care îl uciseseră pe regele său și preluaseră puterea, Ibn Gabirol și-a asigurat un post de poet de curte la Samuel ha-Nagid, care, devenind cel mai important om de stat din Granada, avea nevoie de prestigiul poetului. Ibn Gabirol a compus poezii de mare răsunet cu tentă mesianică pentru Samuel și pentru Iosef (Yūsuf), fiul său și, mai târziu, succesorul său în viziratul Granadei. Toate celelalte date biografice despre Ibn Gabirol, cu excepția locului morții sale, Valencia, trebuie să fie extrapolate din poeziile sale.
Subcultura evreiască din Andaluzia maură (sudul Spaniei) a fost generată de “presiunea” culturală exercitată de semenii arabi. Educația duală a lui Ibn Gabirol, tipică pentru intelectualitatea evreiască din marile orașe, trebuie să fi cuprins atât întregul patrimoniu literar ebraic – Biblia, Talmudul și alte scrieri rabinice și, în special, lingvistica ebraică – cât și cel arab, inclusiv Coranul, poezia și poetica arabă laică și religioasă, precum și literatura filosofică, filologică și, posibil, medicală.
Poezia sa, ca și cea a întregii școli ebraice contemporane, este modelată după cea arabă. Metrica, sistemele de rime și cea mai mare parte a imagisticii foarte dezvoltate urmează școala arabă, dar limbajul biblic adaugă o nuanță deosebită. Multe dintre poeziile lui Ibn Gabirol arată influența bardului arab cavaler al-Mutanabbī și a pesimistului Abū al-ʿAlāʾ al-Maʿarrī.
Subiectele sale laice includeau laude de sine exagerate, de inspirație arabă, justificate de faima de copil-minune; poeme de dragoste; laude la adresa protectorilor săi nobili și învățați, alături de reproșuri satirice tăioase la adresa altora; cântece de jale (dintre care cele mai emoționante sunt legate de execuția nevinovatului Ekutiel); cântece despre vin (uneori libertine); poeme de primăvară și de ploaie; portrete de flori; descrierea chinuitor de realistă a unei boli de piele; și un lung poem didactic despre gramatica ebraică. Lunga descriere poetică a lui Ibn Gabirol a unui castel a dus la descoperirea originilor primului palat Alhambra, construit de Iosef cel menționat mai sus. Dintr-o producție foarte bogată, s-au păstrat aproximativ 200 de poeme laice și chiar mai multe religioase, deși nu s-a păstrat nicio colecție a poemelor sale. Numeroase fragmente manuscrise ale primelor au ieșit la iveală abia recent, păstrate în podurile sinagogilor datorită respectului coreligionarilor săi pentru litera ebraică. Multe dintre poeziile sale religioase au fost incluse în cărțile de rugăciune evreiești din întreaga lume.
Poemele sale religioase, în special emoționantele rugăciuni scurte, presupun un grad ridicat de alfabetizare tipic Spaniei maure, iar acestea, de asemenea, prezintă si un stimulent arab. Faimosul său poem în proză rimată “Keter malkhut” (“Coroana regatului”), o meditație care enunță măsurile sferelor universului, îl zdruncină pe cititor în sentimentul micimii sale, dar, ulterior, îl edifică printr-o proclamare a harului divin.
Următoarea meditație de dimineață exempli-fică poezia sa religioasă:
Privește-mă în zori, Stânca mea; Adăpostul meu, când situația mea
Stau înaintea feței Tale, la fel și noaptea,
Gândul îndurerat revărsat – că Tu îmi vezi inima și ceea ce ea contemplă îmi dau seama în spaimă.
Oricât de mică ar fi valoarea tributului minții și al buzelor către Tine (reușește ceva spiritul meu cu puterea lui?).
Cel mai mult prețuiești imnul pe care-l cântăm înaintea Ta.
Astfel, în timp ce Tu îmi susții respirația, Te laud în înălțimea Ta.
Amin.
Filozofie
Opera sa Fântâna vieții, în cinci tratate, este păstrată în totalitate doar în traducerea latină, Fons vitae, numele autorului apărând Avicebron a fost identificat drept opera lui Ibn Gabirol de către Salomon Munk în 1846. A avut o influență redusă asupra filozofiei evreiești, în afară de León Hebreo (Judah Abrabanel) și Benedict Spinoza, dar lucrarea a inspirat pe cabaliști, adepții misticii ezoterice evreiești. Influența sa asupra scolasticii creștine a fost marcantă, deși a fost atacată de Sfântul Toma de Aquino pentru echivalarea conceptelor cu realitățile. Întemeiat pe Plotin** și alți scriitori neoplatoniști, dar și pe logica și metafizica aristotelică, Ibn Gabirol a dezvoltat un sistem în care a introdus concepția unei voințe divine, precum Logosul (sau „cuvântul”) divin al lui Filon. Este o unitate esențială a creativității față de Dumnezeu, în relație reciprocă precum soarele și lumina soarelui, care mediază activ între zeitatea transcendentă și cosmosul pe care Dumnezeu l-a creat din neant (înțeles ca potențialitate pentru creație). Materia emană direct de la zeitate ca materie primă care susține toate substanțele și chiar substanțele „inteligente”, puterile care mișcă sfera și îngerii. Acest concept a fost acceptat de școala franciscană de scolastică dar respins de dominicani, inclusiv de Sfântul Toma, pentru care forma (și doar una, nu multe) și nu materia este principiul creator. Întrucât materia, potrivit lui Aristotel și Plotin, „tânjește pentru formare” și, astfel, se îndreaptă spre apropierea lui Dumnezeu, provoacă rotația sferelor, cea mai fină materie din cele mai înalte sfere este propulsată puternic de „dorință”, care emisă de Dumnezeu se întoarce la el și activează în om (asemănător ultimului rând din Divina Comedie a lui Dante: „Iubirea care mișcă soarele și celelalte stele”).
Cu toate acestea, tratatul sec nu trădează căutarea pasională a autorului neoplatonist.
O poezie filozofică, care începe „Dragostea acelui om”, dezvăluie intenția umană. Acolo, un discipol îl întreabă pe poet-filozof ce importanță ar putea avea lumea pentru divinitate (înțeleasă în termeni aristotelici ca o divinitate care își contemplă doar propria perfecțiune). Poetul răspunde că toată existența este pătrunsă, deși în grade diferite, de dorința materiei către formare și el declară că această dorință îi poate da lui Dumnezeu „slava” pe care cerurile o proclamă, așa cum ne învață Biblia.
Frederick P. Bargebuhr & AG
Poezia lui Ibn Gvirol,
-Vulturul în colivia sa – recenzie de carte
Poetul nostru Ibn Gvirol (Avicebron) revine tradus în engleză într-o nouă carte: “Vulturul în colivia sa: Poeme de Solomon Ibn Gvirol” versuri traduse în engleză de Raymond Scheindlin. De la primul contact cu versurile sale traducătorul ne prezintă un spirit furios, revoltat care aparţine unui ilumist al Evului Mediu. La naiba cu forma politicoasă şi stilul elegant folosit de predecesorii săi care vizau în texte echilibru şi armonie. Născut la Malaga în Spania (1021), Ibn Gvirola avut o fire bolnăvicioasă şi o viaţă scurtă. Moare la numai 37 de ani *. O bucată de vreme îl vom găsi la Sargossa sub patronajul evreului Yekutiel Ibn Hassan, de acolo tânărul dezvoltă o relaţie plină cu năbădăi cu Samuel ha-Nagid, un mare om de stat evreu, poet şi rabin stabilit în Granada. Se dedică unor scrieri filosofice metafizice şi logice, comentează Biblia, cât şi gramatica ebraică. Activitatea lui complexă, cu sute de poeme, este suficient de vastă ca să-l considerăm pe Ibn Gvirol a fi unul din cei mai mari poeţi evrei ai Evului Mediu. O serie de poeme religioase au fost adoptate de comunităţi religioase şi incluse în cărţile de rugăciuni. I se atribuie şi trei lucrări în proză, scrise în limba arabă: “Izvorul Vieţii” (un dialog metafizic), “Ameliorarea calităţilor etice” şi “Perle Alese “- o colecţie de proverbe.
Aceste scrieri au un conţinut vădit filosofic, cu o distinctivă reverenţă pentru filosofii Greciei antice, şi evident, provoacă indignarea cercurilor religioase. Traducătorul englez, subliniază că majoritatea evreilor educaţi în Evul Mediu aveau araba limba maternă şi se bazau pe studiul textelor culte arăbeşti care aveau ca subiect filosofie, medicină, astronomie, matematică şi logică. Chiar şi poezia arabă pre-islamică era studiată şi preţuită. Mai mult, poezia scrisă în ebraică după secolul X devine utilă relaţiilor sociale, discursului în public şi un preţuit obiect de distracţie. Noua poezie laică se dezvoltă în paralel cu textele biblice care şi ele sunt parţial stilizate conform cu tradiţiile literaturii Arabe. Ibn Gvirol apare la circa 80 de ani după introducerea noii poezii ebraice, deja experimentată de Samuel haNagid care era faimos în Spania medievală pentru un voluminos corp poetic, mult apreciat de artisocraţia vremii. Ibn Gvirol preia tehnicile poetice ale acestuia, aplicând o tratare de cele mai multe ori, mai amară.
Temele lui Ibn Gvirol
Găsim panegirice care celebrau diverşi patroni sau notabili, lamentări pentru cei morţi, blesteme la adresa unui rival care îi ameninţă reputaţia. Alte poeme erau descrieri ale naturii, scrieri amoroase, ode despre ritualul băutului vinului, glume şi epigrame. Poemele laice erau rigid rimate, cele lungi împărţite în două secţiuni. Prima secţiune era un crescendo dramatic spre un punct de înaltă tensiune, cu o descreştere emoţională în a doua parte. Emoţia rezidă în retorică, în echilibrul între sunete şi imagini. Iată cum arată o furtună în noapte :
Noaptea îmbracă scrisul mea în lanţuri negre-
Fulgerul le străpunge cu lăncii de lumină
Despre un palat la ţară:
El bucură inimile sărmanilor ţărani,
cei duri, uită de dorinţe
L-am văzut odată, mi-a gonit necazurile
În el, inima mea şi-a găsit liniştea
Aceste exemple arată simetrie şi armonie în text. Dar poetul ştia să modifice legile timpului, cum vedem în exemplul următor în care tratează neplăcerea insomniei într-o viziune concretă, cu totul neconvenţională:
privesc în sus, în lungul nopţii de nesomn
de parcă ochii-mi sunt aprinse verige
şi stelele din cer, toate, cârlige…
Şi după acesată noapte mizerabilă de nesomn, Ibn Gvirol găseşte umor în zorii răsăritului cu lumina difuză de la umezeală:
Pe când în astepare eu, noaptea-i gata să bărbierească
capete mirate, ude de prea multă rouă…
Chiar în descrierea unei imagini frumoase, poetul este gata să introducă gânduri rele.
Roşul unei roze de pildă:
…o fată fuge strigând
cu mâna pusă-n cap, vai câtă oroare…
Sau o rafală de ploaie colorează sângeriu grădina:
.. norul a lăcrimat
stropindu-ne cu-o mână tremurândă
aşa cum Aaron stropea altarul sau cu sânge. ..
Grotescul apare până şi în poezia de dragoste în care descrie obrajii iubitei, aluzie la povestea crudă a Tamarei din Biblie:
… alb şi roşu, ca o placă de marmură
mânjită cu sângele iubiţilor, etc
Tendinţa exagerării ajunge la vârf într-o serie de poeme construite din imagini morbide. În câteva îşi descrie bolile cu imagini neîntâlnite în literatura ebraică, pe atunci distinsă prin delicateţe şi armonie:
În rănile mele împing şi ară fetuşi, până ce-mi capătă sângele la supt…
Iată o ultima încercare de a descrie un buchet, florile roşii în contrast cu frunze verzi:
..ca un copil obraznic care râde, iar tatăl sau îl pălmuieşte colorându-i obrazul cu ruşine şi teama unui bărbat trezit din vis
a unui om căzut ce nu se poate ridica
ca un vultur prins într-o capcană!
Un alt aspect al pesonalităţi sale este îndepărtarea de colegii săi, tinerii poeţi ai vremii care îşi cântau osanale, evitând să se descrie negativ, sau a fi afectaţi de problemele existenţei. Din contra, la Ibn Gvirol poezia este auto-biografică. El se portretizează bolnav, singur, neînţeles, un intelectual străin a cărui simplă ambiţie nu este suficientă în ai aduce faima dorită. Ba din contra poetul este încercat de dorinţa defăimării:
“Limba-mi-e ascuţită, cum peniţa scribului de curte
laudă un amic, sau striveşte un duşman.”
Raymond Scheindlin nu trasează o graniţă clară între realitatea lamentărilor biografice şi poezia scrisă de poet. Oricare ar fi ea, rezultatul este depresiv. Putem accepta ca adevărate reclamaţiile sale legate de sănătate, insomnie, veşnica sleire. Se plângea că-i lipseşte familia şi amicii de încredere. Ca să-şi deschidă sufletul, multe din poeme încep cu un dialog presupus între poet şi un prieten, desigur imaginar. Chiar şi acest elusiv personaj cu intenţii de susţinător, devine uneori critic, reproşându-i anormalitatea şi astfel accentuând izolarea autorului. Vom găsi afirmaţii cum că textele lui nu-s înţelese de cei din jur de parcă ar fi un Grec vorbind o altă limba. Adevărul este că omul de rând nu-i digera scrisul filozofic. Cu siguranţă, literatura sa egocentrică şi sensibilă, străină esteticii la modă, este principala cauza a eşecului sau literar.
Textul religios
Ibn Gvirol este primul poet ebraic care îndrăzneşte a se adresa lui Dumnezeu în probleme triviale sau intime, în opoziţie cu textele liturgice acceptate de public. În multe poeme religioase adresate Domnului versurile sunt organizate ca să conţină EU (cel ce se
roagă ) adresând pe TU (Domnul). Rugăciunea apare uneori a fi o spontană expresie a sufletului, care ne mărturiseşte natura sa divină. În contrast cu poezia sa personală, de o retorică greoaie, aici stilul este limpede, evocativ pentru starea de armonie dintre om şi divin.
..trei lucruri văd cu ochii laolaltă
deapururi aduc gândul Tău aproape:
Simt Numele tău Slăvit, când privesc în sus cerul
Gândurile mele se înalţă, când aflu cum am fost creat,
să vieţuiesc pe pământul unde aparţin
Tristeţea minţii mele când spre-năuntru mă privesc
Şi-n toate clipele îmi zic “O sufletule, binecuvântează pe Domnul Adonai
Este aici o repetare a ideii pe care Ibn Gvirol o vechiculeaza în poezia sa religioasă:
– omul îşi găseşte adăpost în lăcaşul spiritual şi nu în cel material.
Dar mai există un aspect care îl frământă: înţelepciunea, pe care simte că nu o va atinge şi nu va înceta să-şi exprime frustrarea. Semenilor săi se prezintă a fi arogant, le e superior, dar în faţă înţelepciunii el devine un solicitator al ei. Iată Înţelepciunea personificată într-o femeie iubita, poate chiar o rudă:
Cuminţenia este mama sufletului meu
Înţelepciunea, ea mi-e soră
Pe ea o preţuiesc mai mult decât o perla rară
Lumea întreagă ..mi-e numai amantă
Cât despre suferinţa neatingerii înţelepciunii (care e rezervată divinităţii) Ibn Gvirol propune discuţia dintre discipol şi maestru, aşa cum e găsită în ” Izvorul Vieţii”:
Trebuie să-ţi ridici inteligenţa la o înţelegere supremă, purificată de orice strop de sensibilitate, eliberată din prizonieratul naturii, acolo vei găsi substanţa înţelegerii, miezul şi virtutea înţelepciunii..
Această cerere este practic imposibilă. Ea impune rezistenţă la lumea materială în timp ce ignorăm sărăcia şi boala care ameninţă intelectul şi aşa deranjat de nevoile fizice şi dorinţele fireşti. Trebuie să abandonăm trupul ? să-l uităm neglijat?
” Să ştii că nimeni nu-şi înfrânge mizeria până nu-şi devoră propria sa carne …”
Poetul detectează un alt adversar al înţelepciunii visate: Timpul, pe care îl reprezintă că fiind un personaj aducător de greutăţi şi mizerii în viaţă, tot ce sustrage fericirea unui individ, până la moarte. Împotriva acestui malefic personaj Ibn Gvirol se angajează a fi un cavaler cu un ţel dublu: faima şi înţelepciunea. Dar înţelepciunea nu poate fi atinsă cât timp sufletul e prizonier trupului. Ibn Gvirol îşi doreşte moartea care să pune capăt suferinţei, eliberându-i sufletul pentru reuniune cu înţelepciunea Divină. Ce decepţie are acela care se bate cu Timpul în atingerea înţelepciunii divine! Ca şi în zilele noastre, patronii, cei bogaţi, caută putere, bani, viaţă luxoasă iar arta pe care o preţuiesc este în jurul florilor şi al vinului, sau a unui Eros convenţional, fără pic de interes pentru zbucium şi cercetarea vieţii. Poetul ridiculizează patronul care în grădina palatului său se crede un zeu în aşteptarea răsăritului:
“Când soarele răsare peste noi
Să-i strigăm cu voce tare: Opreşte ! Nu depăşi limita! Recunoaşte că nobilul nostru stăpân te eclipsează, cu lumina-i strălucitoare, aidoma cu a orişcărui soare!”
Concluzia operei sale este invenţia unui nou stil poetic care îmbină in mod grotesc decrepitudinea umană opusă convenţiilor timpului său, legate de pietate, studiu, succes. El ridiculizează pe cei care ating bunăstarea economică prin simpla supunere la normele sociale agreeate. La celalt pol filosoful, gânditorul de valoare este ignorat, neînţeles şi neapreciat de contemporani. Conştient de vina non-conformanţei, poetul scrie:
Uneori cred că D-zeu mi-a pus în gură o nestemată, în gură fiind, ea se transformă în cărbune sau poate în ceva care seamănă a cântec care de-i fredonat, el pute
amestec de parfum şi putrefacţie..
Plotin
NOTE
* anul morţii lui Avicebron este controversat!
** Plotin ( 205 – 270 e.n) a fost filosof grec, considerat părintele curentului filosofic cunoscut drept neoplatonism.
Născut în Egipt, Plotin studiază filosofia la Alexandria, avându-l drept maestru pe Ammonios Saccas, un filosof platonician care nu a scris nimic, întocmai ca și Socrate. După ce a asistat la o prelegere a lui Ammonios, puternic impresionat, Plotin i-ar fi spus prietenului care îl adusese acolo: “pe acest om l-am căutat!”. Plotin a rămas în preajma lui Ammonios timp de 11 ani. E de notat că un alt elev celebru al lui Ammonios, dar considerabil înaintea lui Plotin a fost Origen, teologul Bisericii. În anul 244 se stabilește la Roma, unde deschide o școală filosofică proprie, care își va dobândi în scurt timp un renume deosebit în cercurile senatoriale. Moare în Campania, la Minturnae, după o boală grea. Înainte de a-și fi dat sufletul, în 270, Plotin ar fi rostit: mă străduiesc să înalț divinul din mine la divinul din Univers. Avea 66 de ani.
***
Text, traduceri şi comentarii îngrijite de Adrian Grauenfels surse: Encl. Britanica, Vulture in a Cage: Poems by Solomon Ibn Gabirol, translated from Hebrew by Raymond P. Scheindlin.