Întuneric fără Euri, după Carlos Drummond de Andrade şi Elizabeth Bishop

de Chris Tanasescu

Carlos, stai liniştit, stai, dragoste
e ceea ce vezi tu acum jur împrejur:
azi un sărut, niciunul mâine iar
poimâine e duminică – odihnă?,
căci nimeni de-aici nu ştie când şi cum
vine lunea.

E inutil să te împotriveşti
sau să te sinucizi, te sinucizi…
Nu-ţi lua viaţa, nu, tu îţi dai viaţa,
păstreză-te întreg, să fii la nunta
ce va fi nimeni nu ştie când sau unde.

Carlos, dragostea şi-a petrecut
noaptea cu tine – teluric…
şi-acum în sinea ta parcă auzi pământul…

De măruntaie răscolite pe
muţeşte, amintiri ţâşnind din locul
unde te-au aşezat să fii CD,
să te învârţi şi să se-aud-un cântec:
un flaut de crăciun, copaci în medi
taţie prelungindu-ţi venele
ramificate până la nu ştie nimeni cine.

Timp în care tu îţi continui drumul,
vertical, melancolic (când vine lumea?),
tu eşti ritmul plin să fii un strigăt
neauzit acum de nimeni în cine
mato-graf, la stingerea luminii.
Pe întuneric dragostea-i lumină,
spuneai, tu spui – e-un rit, nu ştie nimeni.