CVB-27-RIP

de iQ666

Undeva scrie că Constantin Virgil Bănescu a murit. Altundeva că poetul Constantin Virgil Bănescu s-a sinucis. Că i se spusese Bobiţă, dar mai nou cerea să fie apelat cu Virgil. Ameninţase că va renunţa la viaţă. De fapt anunţase, dar cine se mai gândeşte la asemenea detalii când nu se mai poate face nimic pentru a împiedica ceva despre care cel care-a făcut-o a pomenit de mai multe ori şi probabil că nu se mai credea că mai trece la fapte. Nu l-am cunoscut personal pe CV Bănescu. Nu ştiu dacă avea habar despre sau admiraţie pentru The 27 Club, dacă-i plăcea muzica vreunuia de acolo, dacă realiza că primul 2000’ist care a plecat dintre noi s-a stins tot la 27 de ani (ca şi Georg Trakl, foarte apreciat de mulţi douămiiişti), dacă a mai vrut să se întoarcă, dar n-a mai reuşit,… Despre Constantin Virgil Bănescu au scris pe bloguri câţiva cunoscuţi şi prieteni, unii dedicându-i chiar poezii, în presă au apărut câteva foarte puţine articole, iar în câteva zile firavele cercuri lăsate de trecerea lui prin lacul opiniei publice s-au stins. Constantin Virgil Bănescu a ales să plece după ce şi-a văzut tipărite trei volume de poezii. Probabil va urma şi unul postum. A fost mult, a fost puţin? Ajunge pentru a rămâne-n literatura română? Contează de fapt? Un om a ales să renunţe la viaţă la 27 de ani. Motivele le ştia doar el. Poate că putea să mai scrie încă zece cărţi sau să nu mai facă cine ştie ce, dar nu mai contează. Oare ce şi-ar fi dorit el să urmeze după plecarea sa? Să scrie lumea despre el, să-i ignore, să-l uite?

Cine-a ajuns până aici şi m-a mai citit îmi va da dreptate când recunosc că acesta e cel mai confuz text pe care l-am scris vreodată. E prima oară când duc la capăt un articol despre cineva care mai trăieşte doar în amintirea celor care l-au cunoscut şi/sau apreciat. Nu ştiu ce atitudine să am în faţa morţii, cu atât mai puţin când e vorba de una autoprovocată. Nu sunt ciobanul mioritic. Nici Virgil n-a fost. A decis ceva şi îi respect hotărârea.