de Patrick Călinescu
Când am scris Stele verzi, am plecat de la ideea – simplă sau extravagantă – că sinuciderea este singurul loc în care sinucigaşul – actorul (în sens etimologic şi chiar semiotic) sinuciderii – (mai) poate fi singur. În romanul meu, aşadar, sinuciderea are un sens pozitiv şi benefic: ea devine un act eliberator şi, pentru a-l elibera pe actorul ei de propria sa viaţă, nici nu trebuie să fie literală.
Din felul în care am înţeles eu sinuciderea în romanul pe care l-am scris anul trecut se deduc cel puţin două lucruri oarecum paradoxale. În primul rând, dacă sinuciderea este un act de voinţă pozitiv, eliberator şi, în consecinţă, democratic, într-un sens care transcende socialul şi politicul imanent în el, atunci ea ajunge să fie o acţiune complet altruistă şi numai dacă nu recurgi la ea, fie şi în felul non-literal din romanul meu, ea devine egoistă. În al doilea rând, dacă sinuciderea, ca să-şi fi putut atinge scopul, nici nu trebuie să fie literală, atunci ea chiar nu are nevoie să fie literală pentru a fi în întregime literară, ceea ce ar putea să fie un alt fel de-a spune că sinuciderea nici nu trebuie să aibă loc pentru a avea loc cu adevărat.
Sinuciderea din romanul meu rămâne tipul de sinucidere ideal: te poate elibera complet de toate limitele pe care le vei fi simţit vreodată şi, în acelaşi timp, te lasă în viaţă pentru a gusta din plin experienţa eliberatoare pe care, odată ce-ai recurs la ea, ţi-o dă. Sinuciderea din romanul meu este genul de sinucidere pe care numai axiologii din domeniul sinuciderii o pot înţelege la adevărata ei valoare.
Din păcate, există, ca în domeniul oricărei epistemologii, şi praxiologii sinuciderii, care o transformă într-un act carceral şi cumplit de egoist. În primul rând, carceral, pentru că această sinucidere praxiologică te închide definitiv în moarte şi îţi blochează permanent accesul la extraordinarul sentiment de eliberare de orice limită impusă asupra ta pe care numai sinuciderea axiologică (altruistă şi, bineînţeles, nu neapărat literală) îl poate da. În al doilea rând, egoist, pentru că nu te mai poţi gândi nici la tine, nici la ce vrei tu să simţi şi la gradul de libertate pe care vrei să-l ai dacă îţi anihilezi atât propria fiinţă, cât şi propriul eu.
Din păcate, cel puţin statistic, ramura praxiologică a sinucigaşilor este mult mai populată de actorii ei decât ramura pur axiologică, căreia am încercat să-i dau o oarecare consistenţă estetică în romanul meu.
Anul trecut, în aceeaşi lună august a anului curent, când am început să scriu Stele verzi, deşi aveam capul plin de praxiologi ai sinuciderii (mai ales din spaţiul anglo-saxon), şi nu mai vreau să-i enumăr pe toţi care au început să devină cumplit de egoişti cu propria lor fiinţă şi cu propriul lor eu, mi-ar fi fost imposibil să am habar că, la abia un ciclu astronomic distanţă, aveam să scriu despre o astfel de pragmatizare (punere în acţiune / act) a sinuciderii atât de aproape de mine şi chiar în perimetrul meu lingvistic primar (româna), dar şi în cercul închis al generaţiei mele.
Când am aflat despre moartea lui Constantin Virgil Bănescu, mi-a părut rău aşa cum îţi pare rău când moare unul dintre ai tăi (în sens estetic), chiar dacă nu l-ai cunoscut personal şi nici nu te-ai adâncit excesiv de mult în opera lui. Când am aflat, în schimb, că s-a sinucis, în cea mai cruntă literalitate posibilă a sinuciderii praxiologice, sincer să fiu mi-a îngheţat puţin sângele în vine, pentru că n-am înţeles (şi nu înţeleg nici acum) de ce o fiinţă estetică, cum a fost cu siguranţă el, şi-ar limita intenţionat, printr-un gest atât de covârşitor de egoist, propria nemărginire poetică. Şi, mai ales, n-am înţeles cum un asemenea iubitor de limbă română şi-ar priva însăşi limba sa maternă de o voce în plus şi de încă un sunet atât de limpede cum a fost cel al lui.
Şocul a constat în trecerea de la El, care dorea să se sinucidă pentru a fi, în sfârşit, cu adevărat liber, la el, Virgil, care a dorit să se sinucidă pentru a putea, în sfârşit, să nu mai fie în niciun fel, şi cu atât mai puţin liber. Şocul a constat în înţelegerea faptului că sinuciderea praxiologică chiar trebuie să fie literală pentru a putea avea loc cu adevărat.