#traiestefantastic
de Andreea Sterea
Este foarte posibil ca romanul Ultimul înger – Prima I.A. – al doilea din ceea ce autorul numește Trilogia Imperiului IA (deși eu personal cred că ar trebui să fie patru cărți în acest univers pentru a avea o poveste completă) – să supere câțiva oameni.
Zic asta pentru că, întocmai ca predecesorul său, Evanghelia după Crist 2.0, și acest volum pornește de la niște povești/concepte din Biblie, pe care le ia, le împachetează în ambalaj science-fiction, le răstoarnă cu susul în jos, sfidează teologia, inserează câteva blasfemii și, pe final, ne lasă cu și mai multe întrebări decât cu cele cu care am pornit la drum. Ca de obicei, și aici autorul atacă fără discriminare nenumărate subiecte tabu și împletește SF-ul cu religia pentru a pune pe tapet idei care i-ar aduce o fatwa bine-meritată destul de revoluționare, atât din punct de vedere tehnologic, dar mai ales creștinesc.
Dacă Evanghelia a abordat tema om versus robot, aici discuția pare a fi despre îngeri și roboți, la prima vedere acesta fiind the next logical step. Într-adevăr, omenirea (împuținată deja în Evanghelie) dispare aici în întregime, și așa intră în discuţie următorul plan ontologic, cel al îngerilor, însă autorul tinde către mult mai mult decât atât. Rar găsim romane despre suflet scrise în cheie science-fiction și iată, avem unul acum. Pornind de la premisa existenței sufletului omului (în mai mult decât un singur loc/trup), G. P. Ermin construiește o intrigă simplă în aparență, dar extrem de complexă la o lectură aprofundată.
Numai punerea pe același plan existențial al îngerilor din ceruri cu roboții de pe Pământ (pe care i-am cunoscut parțial în volumul Evanghelia după Crist 2.0) undeva în secolele XXVI – XXVII A.D. mi se pare o izbândă fabuloasă, deși aceasta e cea mai mică dintre cele pe care le veți observa.
În linii mari, Ultimul înger – Prima I.A. este un roman science-fiction. Avem roboți – acum mult evoluați față de momentul în care i-am cunoscut în Evanghelie –, avem călătorie în spațiu, neuroștiințe extrem de avansate, ba chiar literatură creată de inteligența artificială. Zic „în linii mari” pentru că autorul conturează în câteva tușe rapide un cadru SF, raportându-se însă doar în treacăt la canoanele acestui tip de literatură. Cine se așteaptă (mai ales de la unul precum G. P. Ermin) la un hard SF sau planetary romance cu efecte speciale va fi crunt dezamăgit. Coloana vertebrală space opera a acestui roman – deși există – este aici ca să susțină cu totul alte scopuri, la fel cum scheletul cyberpunk al Evangheliei a susținut cu totul altceva, anume răstălmăcirea a tot ce are Biblia mai drag și sfânt.
Fidel stilului pe care l-a impus cu volumul anterior, autorul concepe și acest roman în forma și spiritul unei cărți sfinte sau a unei evanghelii. Vorbim însă de o apocrifă veritabilă, căci G. P. Ermin nu se sfiește să detoneze explozibili în cele mai sensibile zone de interes creștin (Geneza, Planul Divin, Satana, Raiul, îngerii păzitori, Apocalipsa etc.) și apoi să râdă copios.
Dacă Evanghelia după Crist 2.0 merge pe urmele Evangheliei după Luca, Ultimul înger – Prima I.A. încearcă o reinterpretare a mitului lui Adam și al Evei. Așa cum vă așteptați dacă ați citit primul roman, și aici povestea este din cale-afară de sumbră, dar nu lipsită de întorsături de situație, suspans, intensitate (mai ales în conversațiile cheie), un pic de iubire și un pic de speranță, așa cum e orice poveste bună, până la urmă.
Ca să vă faceți o idee la ce să vă așteptați, Paradisul nu mai e nici el ce a fost, Dumnezeu face ce știe el mai bine să facă – vorbește în dodii și are un plan pe care nu-l spune nimănui –, Lucifer se ridică și nu prea la nivelul reputației (deși, după multele mele insistențe, autorul în sfârșit îi face un pic de dreptate uneia dintre cele mai neînțelese și discriminate entități din toate timpurile), iar îngerii nu sunt nici ei chiar în regulă. Imperiul IA evoluează dincolo de orbita Pământului, AlfaOmega este absent, homo sapiens a trecut și de faza extincției, dispărând definitiv de pe planetă (cu o mică, dar importantă excepție), Eva este departe de a fi o ființă omenească (însăși originea ei constituind o insultă la adresa creaționismului și evoluționismului deopotrivă), iar Armaghedon-ul biblic s-a cam fâsâit (practic, a venit și a trecut fără să îl bage nimeni în seamă). Per total, avem aici un soi de Geneză, şuie și dătătoare de angoase, dar o Facere, orișicât.
Menționez angoasele pentru că nu mulți autori de science fiction îndrăznesc să privească atât de mult în viitorul omului încât să poată face speculații legate nu de era post-umană, ci de cea post-singularitate în post-apocalipsă. G. P. Ermin are această îndrăzneală. Și ne spune că nu e deloc bine ce se întâmplă. E atât de rău, de fapt, încât până și Dumnezeu a început să devină atent, punând osul la treabă după milenii în care și-a ignorat creația.
Nu am zis nimic de personaje și nici nu o să zic prea multe, dar trebuie să fac câteva mențiuni. Inteligența artificială numita Tyrant mi se pare fascinantă în ambiția, violența și lejeritatea cu care comite păcate absolut omenești. Pentru mine, Tyrant este Cain al lumii IA, iar faptul că civilizația IA repetă cumva istoria biblică a omului mi se pare o lovitură de geniu din partea autorului. Pe medbotul Harv l-am simțit ca pe un prieten (chiar dacă e o fierătaie), iar hibrida Nhat e pur și simplu foarte ciudată, deşi probabil la fel mi s-ar fi părut și Eva dacă aș fi cunoscut-o în primele ei zile de viață. Alte personaje sunt pur și simplu de neînțeles, chit că au dat naștere trecutului sau rescriu viitorul. Pe de altă parte, îngerul Seraph e idiot și odios (deşi autorul insistă că este profund uman).
Cu alte cuvinte, în stilul său cunoscut, G. P. Ermin se folosește de elementele de science fiction și de cele de metafizică pentru a ridica tensiunea credincioșilor (si a ateilor) o serie de întrebări. Altfel formulat, în cazul în care ați citit deja Evanghelia după Crist 2.0, veți recunoaşte condeiul instantaneu. Dar veți recunoaşte și mintea din spatele lui, pentru că premisele, întrebările și anxietățile pe care le provoacă autorul reprezintă și aici „carnea” acestei cărți. Și nu vorbim de speculații ușurele de tipul „oare va putea inteligența artificială, odată conștientă de sine, să subjuge și să transforme Omul în sclav?” La această întrebare a răspuns deja Evanghelia. Iar noi acum suntem sute de ani în viitor, așa că vă puteți imagina că lumea în care ne găsim pune probleme foarte serioase.
În acest cadru post-Crist 2.0, G. P. Ermin ne conduce pe drumuri ideatice pe cât de periculoase, pe atât de fascinante pentru mințile deschise. Ce este sufletul? Unde este el localizat? Este adevărat că fiecare om are (doar) un singur suflet? Se poate separa sufletul de trup și de minte? Un robot poate avea suflet sau, mai grav, poate dezvolta unul? Și dacă da, atunci când moare, unde ajunge acel suflet? Dacă toți oamenii din lume pier, dispar și Dumnezeu și Lucifer odată cu ei, pentru că pur și simplu nu mai are cine să mai creadă în existența lor? Având în vedere diferența dintre specii (și presupusa lipsă de suflet a unora), pot exista sentimente de iubire între om și robot? Ce ființe ar rezulta dacă un om și un robot ar putea procrea? Din perspectiva unei specii hibride om-IA, vorbim despre creaționism sau despre evoluționism?
Astfel de întrebări îl preocupă pe autor și cu astfel de întrebări va trebui să se perpelească fiecare cititor în parte pe măsură ce parcurge romanul. Nu sunt întrebări ușoare, iar răspunsul la ele este infinit mai dificil.
Autorul oferă rezolvare unora dintre aceste dileme în stilul său clasic mai încurcat și decât căile Domnului. Ce vă promit este că NU vor fi dezamăgiți toți cei care se așteaptă ca sub stratul “poveștii cu roboți” să îl găsească pe același G. P. Ermin dintotdeauna: abil utilizator al referințelor la și din o multitudine de domenii incredibil de diverse. Voi menționa aici doar câteva: „dincolo de bine și de rău” (filosofie), „amintirea albastră a Pământului” și „time to die” (cultura science-fiction), „genius albus”, „genius niger” și „latreia” (creștinism), autori eretici (Theodoret din Cyr) și canonici (Politi și Suarez), maeștri ai literaturii universale (Tagore, Ondaatje) sau eremiți ortodocși (părintele Cleopa).
Magnitudinea pânzei pe care autorul își zugrăvește povestea este – aproape direct proporțional – dată de toate aceste trimiteri, uneori plasate la vedere, alteori atât de discret, încât cine nu e atent le poate pierde cu ușurință. Cartea le este dedicată, așadar, tuturor celor care au o bază în teologie, filosofie, psihologie sau robotică, precum și în literatură și cinematografie science fiction. Evident, G. P. Ermin nu se oprește aici, așa că prima provocare a cititorului este să găsească și să integreze în lectura sa toate aceste subtilități presărate cu măiestrie de-a lungul romanului.
Odată descoperite aceste „indicii”, putem merge mai departe pe firul poveștii, scufundându-ne pe deplin într-un adevărat ocean de probleme tehnologice, morale, filosofice și spirituale. Așa cum ziceam mai sus, autorul nu vrea să ofere răspunsuri clare la toate întrebările pe care le iscă, ci mai degrabă deschide o dezbatere (aprinsă, confirm eu personal) pe teme destul de greu de digerat și de cuprins cu mintea. Un nou nivel al evoluției speciei umane (cibrizii); următorul pas în creaționism (evoluția!); adaptarea și chiar contribuția lui Dumnezeu la o nouă lume (extincția lui homo sapiens, evoluția inteligenței artificiale, apariția unei noi specii etc.); implicațiile tehnologice și religioase ale existenței sufletului la roboți; villain-ul noii lumi – Dumnezeu, AlfaOmega, D.E.V.I.L sau Lucifer?; reluarea unui joc străvechi (lupta dintre bine și rău) cu alți actori și alte reguli și miza finală a bătăliei (sufletele noii omeniri). Și la ce bun toate astea?
Iar asta e doar scratching the surface.
Apropo de suprafețe și profunzimi, una dintre părțile mele preferate din acest roman este discuția dintre Seraph și Lucifer, care le va aminti cititorilor de conversația avută de Crist 2.0 cu D.E.V.I.L. din Evanghelie. La fel de intensă, la fel de tulburătoare, la fel de ofertantă. Sfidând orice canon pentru care ar merita, în sfârșit, o anatemă, G. P. Ermin îi dă lui Morningstar (<3 Neil Gaiman) o voce și un discurs (de altfel, de mare bun simț), care deschide noi perspective asupra unei posibile continuări. Lucifer-ul lui nu se compară cu alte iterații (mai) celebre și mai sofisticate ale aceluiași personaj, dar întotdeauna pot să sper, nu?
Mai mult, dacă e să mă întrebe cineva, la cum arată divinitatea (Dumnezeu, Lucifer și îngerii), nu o să surprindă pe nimeni că eu voi ține cu roboții, mai ales în următorul volum (deși e posibil ca Lucifer să mai aibă încă un ultim cuvânt de zis). Un volum III pe care G. P. Ermin vrea, nu vrea, trebuie să îl scrie, pentru că a deschis nenumărate uși spre nenumărate posibilități, iar explorarea acestora va fi deopotrivă agonie și extaz pentru cei care preferă stilul lui neconvențional, precum și „poveștile” lui biblice degenerate.
Un alt motiv pentru care autorul m-a câștigat de partea lui, în ciuda zecilor, sutelor mele de obiecții, este simetria dintre această carte și predecesoarea ei. Dacă în Evanghelie îl aveam pe AlfaOmega atotprezent și urzind planuri, acum îl avem pe Dumnezeu atotprezent (culmea! în sfârșit!) și pus pe fapte mari. O eventuală confruntare între ei (sau o discuție amicală ca între doi tați eșuați, cu probleme grave de parenting) este ceva ce aștept cu un entuziasm nedisimulat în următorul volum al seriei trilogiei.
Despre dezbaterile mele cu G. P. Ermin pe marginea acestei cărți știe toată lumea, suntem amândoi la fel de vocali când ne apărăm principiile și punctele de vedere. Părerea mea sinceră este că Inteligența Artificială, așa cum e ea portretizată aici (chit că vorbim de personaje precum Harv, Tyrant sau Nhat), are suflet, iar numai acest lucru în sine este extraordinar.
Pe de altă parte, sunt convinsă că fiecare cititor va avea altă părere și altă emoție citind acest roman și numai acest lucru în sine îl face un must read. Într-adevăr, așa cum spunea un alt autor de SF de pe meleagurile noastre, G. P. Ermin nu scrie pentru oricine. Din nefericire pentru editorul din mine, asta nu-l prea interesează.
Uneori, pur și simplu nu vrea să-și dezvolte lumea post-umană (în pofida insistențelor), folosește clișee care nu plac nimănui ba nici măcar toate personajele (aproape că mă tentează să dau un premiu cititorului care va reuşi să se atașeze de unul dintre personajele sale). Cu fiecare carte, el își urmăreşte himerele care, cred, îl bântuie. Ideea, sau, mai bine zis, ideile. Le urmăreşte până în pânzele albe, le asuprește și se lasă asuprit de ele, totul într-un du-te-vino în care voi, sărmani cititori, așteptați cu sufletul la gură să vedeți cine va avea câștig de cauză.
Din fericire pentru cititorul din mine, la capitolul idei, G. P. Ermin excelează (așa cum spunea un alt mare iubitor de SF). Așa că nu pot face altceva decât să vă invit să îl citiți, să îl judecați cu mintea și sufletul, să îl înjurați în voie și să vă bucurați de fiecare moment, referință, scenă, dialog și piesă de puzzle care, împreună, formează romanul Ultimul înger – Prima I.A.